Sfintele femei ale Orientului sirian

Zece ani au trecut de la prima apariție a cărții Sfintele femei ale Orientului În acest răstimp, multe schimbări s-au petrecut în studiul creștinismului antic și în studiul legat de rolul femeilor în istoria creștinismului. Textele adunate în acest volum au contribuit la aceste schimbări și încă mai continuă să provoace savanții și studenții să regândească paradigmele și locurile comune. Două lucruri ne-au făcut să ne asumăm sarcina acestei cărți: relativa sărăcie a titlurilor legate de creștinismul siriac și lipsa surselor legate de femeile din istoria creștină timpurie. Textele din acest volum rămân utile nu doar pentru că ne ajută să restabilim echilibrul care a provocat efortul nostru, dar mai mult, pentru că ele stau ca o puternică mărturie pentru timpul și locul lor. Fiecare efort de a interpreta și de a înțelege creștinismul primar și contribuția femeilor la el trebuie să fie măsurat prin ceea ce ne spun aceste texte.

Din perspectiva tradiției siriace, povestirile de față au contribuit la efortul de a considera creștinismul antic în termeni mai largi decât ne-o permit literatura latină și greacă a imperiului roman. [2] Savanții au acordat o atenție sporită înțelegerii Imperiului Roman ca o varietate pluralistă, în care diferite culturi au înflorit și au interacționat. Textele adunate aici fac posibilă privirea creștinismului ca un fenomen care, la început, nu era una cu Imperiul Roman. Atunci când se au în vedere modelele de continuitate și diferență din acele texte creștine care se găsesc cu mult în afara granițelor Imperiului Roman, tradițiile grecești și latine apar contextualizate. O imagine mult mai bogată apare în legătură cu felul în care această religie s-a dezvoltat; nu numai că măsura întinderii geografice este izbitoare, ci în plus face și mai limpede bogăția perfectă, atât de constanță cât și de variație, în literatura, practica și spiritualitatea creștine. În această înțelegere mai largă a istoriei creștine, tradiția siriacă apare ca unul din izvoarele creștine străvechi care permite o imagine mai completă.

Această „imagine mai completă” ne-a învățat mai multe despre creștinismul siriac. Tendința comună în cercetare a fost aceea de a prezenta tradiția siriacă ca și cum ar fi destul de separată de cultura greco-romană care a dominat începutul erei creștine, tendință discutată în introducere. Totuși, cercetătorii au ajuns să vadă tot mai des felul în care,

Oxford: Blackwell Publishers, 196), reprezintă un exemplu extrem de important în această chestiune. De fapt, cartea se deschide prin zugrăvirea Edessei, un oraș siriac mai întâi de toate.

În lumea mediteraneană cu adevărat cosmopolită, exista și o interacțiune culturală mult mai mare decât o bănuiam și, în plus, de un tip mult mai nuanțat. Astfel, textele din această colecție pot fi văzute ca reprezentând nu doar etosul sirian distinctiv, ci, totodată, de a face aceasta în forme literare și modele retorice influențate de tradiția literară clasică și a școlilor filozofice greco-romane. Această înțelegere nu scade din importanța acestor texte ca expresii ale creștinismului siriac; mai degrabă subliniază fluiditatea limitelor culturale în antichitate și calitatea interactivă profundă a sfârșitului lumii antichității târzii.

Mai este, în afară de aceasta, o problemă de un interes mult mai mare în folosirea hagiografiei ca sursă pentru studierea istoriei femeilor. Un număr de colecții de traduceri sau studii de hagiografie despre sfintele femei au apărut în anii din urmă cu titluri care indică interese paralele pentru textele adunate aici.4 Totuși, după cum istoricii au ajuns să aprecieze importanța hagiografiei ca o sursă în sublinierea importanței rolului femeilor, de asemenea, la rândul nostru, am ajuns să înțelegem mult mai bine ambiguitățile acestei hagiografii privite ca material istoric. Aici, cea mai importantă realizare a ultimilor zece ani a reprezentat-o deplasarea interesului cercetătorilor de la istoricitate la retorică. Fiindcă, dacă cunoașterea vieților femeilor din această perioadă a crescut într-un mod impresionant5, tot astfel a sporit și înțelegerea noastră asupra locului ocupat de femei în „discursul totalizator” al antichității târzii – a gradului în care retorica a fost utilizată atât pentru a construi o anumită prezentare a femeilor, precum și a „experienței femeilor”, cât și pentru a integra aceste construcții într-un program de expresie culturală mai largă, formulat în acord cu structurile politice și sociale normative ale timpului. [5]

Nici un text cunoscut scris de vreo femeie nu supraviețuiește în siriacă, de la începutul acestei limbi în primul secol, până mult după perioada apariției acestor texte din colecția de față. Viața Fevroniei este astfel în mod deosebit interesantă, după cum apare în Introducere, întrucât pretinde să fi fost scrisă de o femeie, monahia Tomaida. Totuși, textul însuși face dificilă acceptarea unei astfel de posibilități: povestea, în forma unui romanț epic [6], cere, datorită conținutului său, un narator feminin (nici un bărbat nu ar fi putut fi un martor sigur al evenimentelor relatate). Nici măcar portretul pozitiv făcut vieții duse într-o mănăstire de femei nu poate indica genul autorului, de vreme ce avem numeroase cazuri de bărbați care au scris favorabil despre viețile acestor femei din perioada pe care o Guidancefor Today, de Brenda Meehan (San Francisco: Harper Collins, 193; retipărită Crestwood, NY: St. Vladimir’s Semi-nary Press, 197); Holy Women of Twelfth-Century England, de Sharon K. Elkins (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 198).

Ofthe Blessings: Women’s Religions Among Pa-gans, Jews and Christians în the Greco-Roman World NewYork: Oxford, 192); și Gillian Clark, Women în Late Antiquity: Păgân and Christian Lifestyles (Oxford: Clarendon, 193).

Christianity”, Journal ofEarly Christian Studies 2 (194): 15-84.

Avem în vedere. [7] În plus, prezentarea mănăstirii Fevroniei urmează convențiile tradițiilor filozofice (masculine) greco-romane pentru idealul de prietenie: o viață în comuniune, dedicată căutării adevărului, în care membrii comunității respective împărtășesc toate lucrurile și sunt cu toții o singură inimă și o minte. Povestirea urmează un plan care împărtășește un număr de elemente principale cu romanțul elenistic. Putem spune, într-adevăr, că există ceva distinct în această poveste, care o face să fie povestea „unei femei”? În Introducere am sugerat un răspuns afirmativ, însă întrebarea rămâne deschisă și problematică.