Structuri doctrinare și morale budiste

PREFAȚĂ.

Luată fie ca disciplină de studiu, fie ca disciplină de cercetare, istoria și filosofia religiilor a devenit o necesitate și aceasta nu numai pentru că reprezintă un element de cultură generală, ci pentru că presupune cunoștințe privind fenomenul religios în ansamblul lui și prin aceasta atinge dimensiunea cea mai profundă a spiritului omenesc, aspirația spre libertate și nemurire.

După profundele schimbări care au intervenit în țara noastră ca rezultat al înlăturării regimului comunist, religia a revenit în prim plan, interesul față de religie nefiind doar o pasiune trecătoare ci unul izvorât din străfundurile spiritului poporului român.

În lucrarea noastră vom încerca să abordăm o tematică nu lipsită de interes și anume problematica structurilor etice așa cum au fost ele concepute într-una dintre marile religii ale lumii, în speță buddhismul și apoi vom schița o perspectivă comparativă, pentru a arăta caracterul unic al structurilor moralei creștine.

Istoria cunoscută a relațiilor europeano-lndiene începe cu anul 326 î. Hr. Când armatele lui Alexandru Macedon invadează partea de nord-vest a Indiei. Atât de demoralizatoare a fost influența „barbarilor” asupra indienilor, încât cei care au acceptat să intre în legătură cu ei au avut un sfârșit tragic. Să ne amintim de soarta, indianului Kalanas (Kalyana), despre care Megasthene (ambasadorul lui Seleucus Bicator la curtea lui Chandragupta între anii 306 – 298 î. Hr.), ne relatează că a cedat în fața ofertelor măgulitoare ale lui Alexandru cel Mare, devenind o prezență exotică la curtea acestuia. Acuzat de trădare, parvenitism și servilism de către prietenii săi, Kalanas are mustrări de conștiință și își dă foc. O soartă asemănătoare a avut-o un alt indian, Sarman Cheya (Sarman Acharya). Despre el se spune că ar fi ajuns la Athena, unde își dă foc, spre mare uimire a grecilor, care i-au ridicat un mormânt cu inscripția: „Aici zace indianul Sarman Cheya din Barygaza, care a căutat nemurirea după vechiul obicei ai indienilor”.

Va trece aproape un mileniu până când prezența unui alt european va fi semnalată în India. Este vorba de Marco Polo, care ajunge aici în 1288. Evenimentul a rămas doar semnalat și consemnat în istorie. Nu același lucru se va întâmpla în cazul celorlalți „călători” europeni în India a căror prezență va avea consecințe profunde pentru istoria acestei țări. Șirul acestora este deschis de către Vasco da Gama, care debarcă la Calicut în 1510. După portughezi, își vor face apariția englezii. Ei rămân în India, din anul 1600, când se înființează East India Company, până în anul 1948, an în care India își dobândește independența.

Dacă pentru populația Indiei prezența europenilor a fost nu întotdeauna, pentru cultura universală ea a reprezentat un moment de răscruce. Căci prin înființarea Companiei engleze din India, s-au pus temeliile, printre alte îndeletniciri ale acestei companii, studiului culturii indiene, ceea ce a avut un impact deosebit asupra cunoașterii istoriei și spiritualității tuturor popoarelor cu care indienii antici se înrudesc. Este vorba, așadar, de popoarele indo-europene sau ido-ariene, ca de exemplu: grecii, romanii, vechii germani, slavii, tracii etc. Prin eforturile susținute ale companiei engleze și cu ajutorul nemijlocit al panditi-llor indieni, au fost decifrate în primul rând tainele limbii clasice a Indiei, limba sanscrită și, în consecință, au fost redate în diverse limbi europene (engleză, germană, franceză), textele religioase, filosofice, juridice, literare etc. Ce stau la baza culturii și spiritualității indiene.

Vom încerca prin lucrarea noastră să aruncăm o rază de lumină asupra modului în care ar trebui evaluate alte tradiții religioase, mai ales acelea cu care creștinismul a intrat în contact ultimele două veacuri.

INTRODUCERE.

Există o mare fascinație a Orientului. Fascinația lui a marcat din cele mai vechi timpuri pe foarte mulți oameni, fie că erau poeți, gânditori sau cuceritori.

Pe poeți i-a fascinat metafora și bogăția mirifică a formelor inspirate de natura exotică, mistică, principiile morale, precum și metafizica, care a pus la grea încercare pe mulți gânditori. Iubit, dar neînțeles, căutat cu ardoare, Orientul a rămas un punct de atracție de mare frumusețe, profundă gândire și trăire. Iar dintre toate ținuturile Orientului, cel care a marcat atracția cea mai ferventă a fost fără îndoială India „India este antichitatea de astăzi. De azi și dintotdeauna. Această Indie este o realitate întru totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ceea ce privește coeziunea ori gradul general de maturitate, nici în ceea ce privește actualitatea sa perenă”, spunea un gânditor român, fascinat de frumusețile ei. [1]

Vorbind despre India încă „înapoiată” sau rurală, putem afirma liniștiți de orice tip că tradiția indiană s-a menținut intactă în mijlocul a sute de milioane de agricultori uniți de acest patrimoniu spiritual, rezistând invadatorilor de orice tip și fărâmițăriior seculare, aplicând puternica regulă a dharmei și universale. [2] De fiecare dată considerăm a fi un miracol faptul că India există încă, cu toate încercările prin care a trecut și mai ales datorită tendințelor specifice ei de negare a realității mundane, empirice și de proiectare într-un real transcendent ei.

Între popoarele lumii moderne, India deține permanent o poziție originală. Această originalitate nu îi revine din tradițiile ei exotice cu maharaja uimitor de bogați, dar și generoși, vânători de tigri sau de alte animale la rândul lor exotice și deosebit de feroce. Atunci când se va cunoaște în totalitate bogăția și ampioarea civilizațiilor suprapuse care au înflorit și s-au maturizat pe malurile Indusului sau ale Gangelui Mamă de-a lungul a patru mii de ani de istorie, se va reuși să se determine cu adevărat caracterul indienilor, solidaritatea lor religioasă, filosofică, mitologică și artistică. [3]

Gândirea occidentală este astăzi studiată cu pasiune în universitățile indiene, în timp ce școlile Occidentului propun teme deosebit de puține legate de cultura orientală. Pentru tinerii indieni, familiarizați cu sistemele doctrinare ale vedantinilor sau ale buddhismului, sistemul filosofic al lui Platon, ai lui Descartes sau chiar al lui Kant nu par deloc ciudate sau îndepărtate în spațiu.

Filosofii din Orient preferă mai degrabă să-și trăiască înțelepciunea decât să o scrie; prin aceasta, ei se deosebesc total de confrații lor occidentali. Înțeleptul învață fără să vorbească”. [4] Aici se regăsește una dintre trăsăturile care delimitează modul oriental de cel occidental. Realitatea nu este cea palpabilă. De aceea nu consemnarea în scris a gândului îi dă acestuia valoare sau perenitate, ci transpunerea lui în trăire, în viață meditativă. De aceea „în India, filosofia este pentru viață, adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaște realitatea ultimă, ci de a realiza și de a deveni una cu ea”. [5]