Viata și învataturile Sfantului Ierarh Nifon al Constantia

ÎNSEMNARE din partea traducătorului.

Descoperirea prezentei vieți a Sfântului Nifon, Episcopul Constantianei de lângă Alexandria Egiptului, se datorește monahului Lazar din Mănăstirea Dionisiu, din Sfântul Munte Athos. Acesta, în preajma anului 1970, a găsit în biblioteca mănăstirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzând viața, nevoințele și învățătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, în aceeiași vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a și luat parte la înscăunarea și apoi la îngroparea sa.

Spre deosebire de viața Sfântului Nifon, aflată în șinaxarele românești, la 23 decembrie, ziua de prăznuire a marelui ierarh, prezenta viața este mult mai bogată. Cuprinde, între altele, un numar de 23 de preafrumoase rugăciuni, pe care Sfântul Nifon le-a rostit în diferite împrejurări și descrie mai multe vedenii și descoperiri ale lui, dintre care cea mai minunată este cea a înfricoșatoarei Judecați.

Cartea cu viața Sfântului Ierarh Nifon, având ca titlu Un episcop ascet, a fost tipărită de Mănăstirea Paraclitu, din apropierea Atenei, în mai multe ediții. Prima a apărut în anul 1972, iar în 1980, a patra ediție, după care s-a făcut și prezenta traducere românească, cu dorința fierbinte ca această viață minunată să ajungă la cunoștința evlavioșilor români, pentru folosul lor suflete.

Protosinghel Petroniu Tănase Starețul Schitului Românesc Prodromu Sfântul Munte Athos – 23 decembrie 1986

DIN EGIPT LA CONSTANTINOPOL.

În timpul marelui Constantin, trăia în Constantinopol un demnitar al palatului împărătesc, numit Savatie. Era oștas încercat și împăratul l-a numit general al armatei, în orașul Almiropole din Egipt. Toți orășenii îl cinsteau și-l dădeau multă atenție, dar mai ales primul guvernator al orașului numit Agapit. Adeseori el mergea la casa generalului, însoțit de fiul său Nifon, care era de opt ani.

Într-o zi, cum stăteau de vorbă, Savatie întreabă pe guvernator: Știe carte băiatul? Iar Agapit a răspuns: Din păcate nu știe, pentru ca orașul nostru nu are profesori.

Și și de ce nu-l trimiți la Constantinopol? Continuă generalul. Sunt bucuros să stea la mine acasă și să învețe Sfintele Scripturi”.

Agapit a rămas încântat de această binevoitoare propunere. A mulțumit călduros lui Savatie și a început să pregătească pe băiat. Peste câteva zile i l-a dat să-l trimită la Constantinopol.

Ajungând în capitala imperiului, Nifon a fost primit cu mult ă bunătate de femeia generalului, care l-a dat în seama unui învățător priceput și credincios ca să-l învețe Sfintele Scripturi.

Copilul învăța cu multă sârguință. Avea atâta dorință să învețe, încât se îndeletnicea cu învățătura și o buna parte din timpul nopții. Astfel, în scurt timp, a ajuns să învețe multe. Totodată, arăta să aibă mare evlavie față de Dumnezeu. Îi plăcea să meargă la sfintele slujbe și, când auzea citindu-se despre luptele și chinuirile mucenicilor, se minuna nespus de râvna și bărbăția lor. De aceea, când găsea Viețile sfinților cuvioși sau mucenici, le citea cu sete și atenție, câștigând astfel mult folos sufletesc.

Aceste învățături îl făceau să iubească linistea, blândețea și smerenia. Toți îl admirau când îl vedeau la o vârstă așa de tânără, având minte și înțelepciune de bătrân.

În chip deosebit avea mare dragoste față de săraci. Îi ajuta din toată inima și le înlesnea cât putea toate cele de trebuință.

Auzind odată de la un bun creștin că trebuie să ne păzim curați de păcatele trupești, el se întreba: “Oare voi putea împlini și eu această virtute? Fiindcă, pentru a scăpa de focul cărnii, trebuie o luptă crâncenă, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi mai privi la chip de femeie”.

ISPITA.

Trecuse multă vreme și Nifon sporise și în cunoștință și în virtute. Era acum aproape flăcău; îi era dor de părinți și de patrie și se pregătea să plece. Femeia generalului Savatie, însă, care nu avea copii, văzând virtutea și sporirea lui Nifon, se străduia să-l țină ca să-l infieze și să-l facă moștenitor al averii lor. Dar, neputându-l îndupleca, a căzut în adâncă mâhnire. Când a văzut-o așa de mâhnită și a aflat pricina mâhnirii ei, iconomul casei a cerut să-l dea pe tânăr în seama lui, adăugând: “Il voi face eu să uite cu totul și de părinți și de patrie”.

Deci, l-a luat iconomul și a început să-l târască pe la petrecerile tinerilor cu viața stricată și la felurite distracții. Iar Nifon, tânăr și fără experiență cum era, s-a dedat la această viață de petreceri, la chefuri și risipă, ca să se mângâie, chipurile, de mâhnire și de lipsa părinților.

Tinerețea este lesne târâtă pe aceste cai: căci vorbele rele strică obiceiurile bune. Betia, prostia, dezmățul i-au intunecat mintea tânărului și astfel, cel ce mai înainte era tăcut, pașnic, smerit, acum devenise flecar, batjocoritor, dansator, petrecăreț. Uitase cu totul și părinți și patrie și rudenii. Părăsise studiile și nu se mai grijea de nici o virtute.

Văzând-l în aceasta stare, un bun creștin îi zicea adesea: “Vai de tine, Nifone, în ce stare ai ajuns! Vino-ți în fire și caută să te îndreptezi!”

Aceste cuvinte făceau pe Nifon să ofteze și să lăcrimeze adeseori, gândindu-se la viața pe care o duce, însă, cu toate acestea, nu putea să o lepede. Îl tiraniza puterea obișnuinței.

Într-o zi, s-a dus să vadă pe un prieten al sau Nicodim. Acesta cum l-a văzut, se uita țintă la el, privindu-l curios. Mirat, Nifon îi zice: “Ce te uiti așa la mine? Pentru prima dată mă vezi?” Atunci Nicodim îi raspunde: “Crede-mă, prietene, că tare te-ai pierdut. Fața ta mi se pare schimonosită și neagră ca unui arap. “

Nifon a înțeles; faptele lui păcătoase îl făceau să arate așa. Rușinat și-a acoperit fața cu mâinile și a plecat, zicându-si în sine: “Vai de mine, de trei ori ticălosul! Cum am ajuns în aceasta stare jalnică! Putea-voi oare să mă pocăiesc și să mă îndreptez? Cine să-mi spună aceasta? Cine să mă încredințeze că mă va milui Domnul? Cum voi îndrăzni să cer milă de la Dumnezeu, după atâtea păcate câte am făcut?”

PE CALEA ÎNTOARCERII.

A căzut apoi într-o adâncă meditație și tot felul de gânduri i-au frământat creierul până seara. Astfel, mâhnit, s-a culcat flămând. Dar îndată a zis întru sine: “Să mă scol să fac măcar o mică rugăciune către Dumnezeu”.

Când, însă, a înțeles acest gând al lui, diavolul, ca un urâtor de bine ce este, a început să-l bântuie sufletul cu o teamă ciudată, șoptindu-l un gând cu totul bizar: “Dacă te scoli acum noaptea ca să te rogi, îndată te vei îndrăci și vei înebuni”. Cu acest gând, diavolul l-a tulburat și speriat mult timp. Totuși, Nifon a reușit să biruie teamă, zicându-și întru sine: “Câtă vreme mi-am petrecut nopțile în păcate, n-am pățit nimic nici un rău și să pățesc acum când vreau să mă rog lui Dumnezeu? Anatema ție, duh viclean și necurat!” Și îndată a sărit din pat. Dar abia s-a întors spre răsărit când, i-a apărut înainte un nor negru, care l-a speriat așa de tare încât, paralizat, a căzut în pat ca un mort. Se cutremura pentru păcatele sale și totodată, era foarte mirat de impiedicarea ce i-o făcuse diavolul ca să se roage.

Dimineața însă, căindu-se, a mers la biserică și s-a așezat într-un colț. Apoi, ridicându-și ochii a văzut icoana Maicii Domnului și, suspinând din adâncul inimii, a zis: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica milei și a îndurării, milostivește-te spre mine păcătosul și mă miluiește!”

Rostind cu ochii înlăcrimați aceasta rugăciune, i s-a părut că Maica Domnului s-a întors și-l privește cu fața blândă și veselă. Și Nifon, a simțit o mare mângâiere. A continuat să se roage cu lacrimi multă vreme și apoi a ieșit din biserică, zicându-și: “Vezi, ticălosule, că te iubește Dumnezeu și te primeste să te mântuiască; și tu, L-ai părăsit. Gândește-te, nefericitule, cât de grabnic te-a ajutat acum Maica Domnului”. Astfel, mângâiat, a dat slavă lui Dumnezeu.

Altă dată, mergând iarăși la acea biserică, a văzut un om păcătuind și l-a osândit în sinea lui și l-a urât. Când a intrat în biserică și a ridicat privirea la icoana Maicii Domnului, o vede c ă-l privește cu asprime și că-și întoarce fața de le el. Mare tulburare și mâhnire a simțit Nifon din pricina aceasta. Mintea lui nu putea găsi pricina, dar cercetându-se cu atenție, a înțeles: că osândise cu mintea pe acel om. De aceea Maica Domnului se întorcea acum de la el. Îndată a căzut la pământ și și-a mărturisit greșeala. Plângea cu amar și ruga pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu să-l ierte. Astfel, rugându-se multă vreme, vede că icoana îl privește cu fața veselă și așa a iesit ușurat din biserică.

Din acel moment, ori de câte ori greșea cu ceva, icoana Maicii Domnului îl mustra, iar el își mărturisea cu lacrimi greșeala, primea iertare și mângâiere și se îndrepta. Nu după multă vreme, a văzut în vis că se afla într-o casă mare. Deodată apar o muțime de draci negri și întunecați, care veneau furioși asupra lui cu vădită intenție de a-l ucide. El a fugit în altă parte a casei și, găsind o biserică, a intrat înăuntru, a închis ușile și a scăpat de ei. Când însă a ieșit afară, iarăși au apărut negrii și întunecații. Fugind el ca să nu-l prindă, iarăși a intrat în biserică și așa a scăpat.

Acest vis l-a avut mereu timp de o săptămână. De aici a înțeles că nu este cu puțintă a se mântui de răutățile dracilor, dacă nu merge adeseori la biserică să se roage la casa Domnului, rugând pe Dumnezeu să-l izbăvească de uneltirile viclenilor draci.