Din viata și din duh

Aforisme duhovnicești

Prima parte.

Lumea nu cunoaște nimic mai nobil decât chemarea de a fi creștin. Dar cu cat scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplați minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu în creația cosmosului și în plăsmuirea omului după chipul și asemănarea Sa. Ceea ce căutăm noi nu se limitează la efemera viața cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu și sa dobândim în noi viața în toată amploarea ei, cosmica și divina.

În viziunea noastră spirituala, trebuie sa unim ființa cosmica și Ființa divina, creatul și Necreatul.

La început era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, siântâm în trupul nostru experienta chinuitoare a vieții mizerabile. Cu toate acestea, suntem creați după chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vieții noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca ființa umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viața cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veșnicia. După revelație, veșnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtășită.

Pentru a imprima o mișcare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie sa nădăjduim în Dumnezeu ca Persoana, adică la ceea ce este desăvârșit.

Cum sa ne mântuim? Cum sa ne curățim trupul? Cum sa ne eliberam de robia păcatului și de puterea morții? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastră de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viața este atât de scurta și scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.

Trebuie sa învățăm sa trăim prin viața veșnică a lui Dumnezeu Însuși. Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă sa trăim așa cum a trăit Domnul, sa dobândim gândurile și sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vieții Sale pământești.

După căderea în păcat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu și diavol.

Sămânță pe care Satana a aruncat-o în inima și mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu – s-a înrădăcinat atât de adânc în ființa noastră, încât ne aflam neîncetat în robia păcatului.

Chiar de la naștere, devenim moștenitorii lui Adam. Putem sa trăim starea de cădere, care este o îndepărtare dureroasa de la dragostea Tatălui, ca singura realitate a ființei umane. In lume ne scăldam în atmosfera și admirația păcatului. Trăim cu ușurință și foarte adesea, ne rușinăm sa ne mărturisim credința, sa spunem ca suntem creștini.

Sa nu aveți prea multa încredere în educația aleasa pe care ati primit-o în lume. Civilizația în care trăim este o cultuta a căderii.

După doua războaie mondiale – și războaiele sunt, prin excelenta, consecința păcatului – lumea contemporana a pierdut harul Sfântului Duh. Or, nu putem înțelege divinitatea lui Hristos fara Sfântul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depășește. A crede ca Însuși Dumnezeu S-a întrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El în veșnicie, iată ceea ce lipsește multor oameni de azi, mai ales printre cei de știință.

Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiția trecerii în Împărăția lui Hristos? Cum putem sa întărim în noi voința de a trai după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?

Un singur lucru este important: sa păstrăm intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Împărăția pentru care vom fi pregătiți prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, prin rugăciune și chemarea numelui Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi și lumea Ta.

Aștept învierea morților și viața veacului ce va sa fie”. Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credință? Nu putem accepta ideea veșniciei decât daca aceasta pătrunde deja în viața noastră.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob, înseamnă ca aceștia nu sunt morți. Pentru Dumnezeu, toți sunt vii.

Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grija pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepții, trăiește în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenți fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viață în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viață trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii și la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului și asemănarea Sa. Daca aceasta revelație este adevărată, absenta grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.

Deznădejdea este pierderea conștiinței ca Dumnezeu dorește sa ne dăruiască viața veșnică. Lumea trăiește în deznădejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei înșiși. Trebuie sa luptam „corp la corp” împotriva acediei.

Partea a 2-a.

Viața lumii se desfășoară în jurul unor placeri omenești, iar viața duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viața duhovniceasca în centrul vieții noastre.

Înțelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizațiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieșire este de a găsi în noi înțelepciunea, hotărârea de a nu mai trai după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

Cum putem sa ne aflam calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.