Motive și semnificatii Mito-simbolice

CUVÎNT ÎNAINTE.

Reconstituirea unei mitologii preși proto-române ridică unele dificultăți greu de depășit, printre care lipsa izvoarelor scrise autohtone și pierderea unor cărți – cu referiri sigure sau probabile la mitologia geto-dacă și daco-romană – scrise de autori greci sau romani (Poseidonios, Criton, Dio Chrysos-tomus, Appian, Arian ș.a.). Pe de altă parte, informațiile referitoare la geto-daci provenite de la autori antici sînt relativ sărace, citeodată ambigue sau contradictorii, fiind culese la a doua sau la a treia mină. Chiar și informațiile despre geți (atît de importante și de controversate), consemnate de Hero-dot, au fost culese de acesta „de la elenii care locuiesc în Hel-lespont și în Pont”, dar, se pare, (nu de la cetățenii greci rezidenți în Tomis, Histria sau Calatis (zona getică), ci de la cei din Olbia (zonă scitică) și din Apollonia Pontică (zonă svd-tra-cică) – două dintre probabilele escale ale părintelui istoriei în periplul său pontic (1).

Situația devine și mai acută atunci cînd e vorba de a reconstitui credințele mitice și practicile magico-rituale ale geto-dacilor pentru că, pe de o parte, acestea – fiind tainice – a~ jungeau cu greu și fragmentar la cunoștința străinilor și, pe de altă parte, aceștia din urmă – neputînd recepta adevăratele semnificații ale unor credințe și rituri specifice, străine de mentalitatea lor mito-religioasă – fie că omiteau să le relateze, fie că le „înghesuiau”, mai mult sau mai puțin forțat, între coordonatele mentalității lor proprii.

Nu sînt acestea singurele dificultăți., dar ar fi totuși absurd și ineficient să rămînem la stadiul deplîngerii situației^; abordarea interși pluri-discîplinară a problemelor este în măsură să ne scoată din impas, Informațiile (atîtea cîte sînt), cuprinse în izvoarele antice (corect traduse și interpretate), pot fi coroborate cu datele oferite de arheologi, antropologi, istorici, lingviști, paleoetnologi etc. De asemenea, ni se pare a fi profitabilă abordarea mitologiei române în context universal, dar nu cu uneltele comparativismului mecanic -¦ boala copilăriei etnologiei – ci prin raportarea orientativă la alte mitologii și prin folosirea prudentă și nuanțată a structurilor și scenariilor mitice (să'le numim) „invariante”.

Un rezervor practic nesecat de informații privind mitologia română îl contituie manifestările și textele folclorice, chiar dacă acestea au fost, în m,od sistematic,' culese și consemnate abia de la jumătatea secolului al XIX~lea. Relația dintre mitologia populară românească, pe de o parte, și mitologia preși proto-română, pe de altă parte, pare a fi problema cea mai delicată cu care se confruntă cercetătorul care își propune o tratare diacronioă a fenomenelor culturii și mentalității populare autohtone. Este vorba despre o lucidă și corectă „măsurare” a aportului – cantitativ și calitativ – al structurilor și motivelor mitice arhaice în cadrul fenomenului cultural complex al mitologiei române. Poziția maximalistă, adoptată de unii cercetători, este spectaculoasă și seducătoare, dar nu mai puțin exagerată (cîteodată nocivă), decît cea minimalistă (adesea răuvoitoare), adoptată de alții. în ambele cazuri este vorba, de cele mai multe ori, de o implicare subiectivă a cercetătorului (în fond, nu ne putem aștepta la un nivel zero al subiectivității), care JIU cred că este, prin ea însăși, negativă, ci doar prin unele forme de manifestare (rea-credință, tezism etc). Cultura populară – născută și perpetuată de milenii pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre – beneficiază de suficiente merite autentice, pentru a nu avea nevoie de false „proteze”, fie ele și de aur. în fondunul dintre principalii indicatori care a-testă vigoarea, lipsa de complexe și maturitatea unei civilizații (în speță, cea contemporană românească) este curajul de a-și contempla cu obiectivitate propria devenire istorică și culturală, fără menajamente și fără înfrumusețări decorativiste.

, Este evident faptul că pricipalele surse de reconstituire a mitologiei românești sînt textele și manifestările folclorice, fe-nomente culturale caracterizate prin anonimat și oralitate. Din punctul de vedere >al cercetătorului, dezavantajul pe care îl prezintă o cultură tradițională, eminamente orală (sărăcia izvoarelor scrise), este din plin recompensat de un avantaj esențial: perpetuarea în forme vii a unor străvechi motive mitice și practici rituale. Aceste date culturale s-au transmis – în prme abia schimbate – „din gură în gură”, de la o generație la alta, în stare vie, ca elemente operante încă pentru o mentalitate aproape contemporană și nu ca relicve fosilizate sau ca exponate defuncte de muzeu. Este unul dintre motivele ca-re-l făceau pe Mircea Eliade sa afirme (doar aparent retoric) că de multe ori „credințe și obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii și România), revelează straturi de cultură mai arhaice decît cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă și romană” (2, p. 191), sau într-o alta formulare: „Se știe că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la țăranii din Europa centrală și sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente1 mitologice și ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (2, p. 17). Față de unele evidențe și față de mulțimea de argumente aduse1 de cercetătorii clin domeniul (paleo)etnologiei românești (la care se adaugă cele aduse de istorici, arheologi, lingviști, antropologi, sociologi), punerea sub semnul întrebării a continuității populației carpato-dunărene poate fi generată fie de ignoranță, fie de rea-credință. Pentru o cultură populară care s-a transmis pe cale orală, din generație în generație, beneficiind exclusiv de memoria colectivă, ar fi fost necesar și suficient un hiatus pe perioada 'unei singure generații, pentru ca toate coordonatele culturale și liniile de forță – care defineau și structurau această cultură ¦- să se arieantizeze. Pe de altă parte, similaritatea!identitatea structurilor, scenariilor și motivelor mitico-rituale și, în ultimă instanță, a mentalității mitice pe întreg arealul românesc, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra apartenenței locuitorilor la aceeași comunitate etnică. Trăsăturile care determină, în spațiu și timp, o unitate etnică, nu sînt atît de natură antropo-biologică, cît mai ales de natură antropo-culturală: aspecte de civilizație și de cultură dintre care, alături de limbă, trebuie în primul rînd considerate mentalitatea mitică, tradițiile, obiceiurile etc. generate, adoptate '- într-un cuvînt, perpetuate – de respectiva colectivitate etnică.

Sigur că nu vom cădea în capcana susținerii „înghețării” sau a „purității” mitologiei române. Dimpotrivă, aceasta se prezintă cercetătorului contemporan ca o „ființă compozită” (ca să rămînem în sfera mitologicului). Structurilor și scenariilor mitice autohtone li s-au suprapus elemente de mitologie romană, iucleo-creștină (prin filieră bizantină), slavă, elemente mitice ale unor popoare asiate migratoare ș.a. A rezultat o mitologie populară vie, evolutivă, un specific produs cultural sincretic, ale cărui straturi suprapuse de-a lungul timpului sînt, astăzi, greu de decantat. Problema este extrem de complexă, dar simplificînd-o și reducînd-o la un model matematic, putem recepta – în perspectivă diacronică – mentalitatea mitică autohtonă ca fiind o funcție de cel puțin doitâ variabile. Pe de o parte, ea a fost supusă unei evoluții lente (aproape insesizabile), dar continue (datorate evoluției naturale, în timp, a mentalității populare) – s-o numim convențional „evoluție liniară” și, pe de altă parte, a fost supusă unei evoluții accelerate, dar (în genere) discontinue (datorate suprapunerilor și presiunilor culturale exercitate de diverse tradiții exogene) – s-o numim „evoluție în trepte”.

Specificul mitologiei române nu rezidă numai în faptul că structuri mitice arhaice, autohtone, au supraviețuit în forme folclorizate în mitologia populară, dar și în modul în care au fost asimilate scenarii și motive mitice exogene. Curba „evoluției în trepte” a fost astfel mult aplatizată („lini-arizată”), în primul rînd, pentru că au fost asimilate numai anumite motive mitice, care nu intrau în contradicție flagrantă cu coordonatele esențiale și principiile mentalități mitice proprii și, în al doilea rînd, pentru că motivele mitice preluate nu au fost calchiate, ci adaptate (prin eliminări, adăugări, schimbări de semnificații sau numai de centre de greutate) conform aceleiași mentalități mitice autohtone. Putem vorbi despre fenomenul de adoptare prin optare și adaptare. Este cauza pentru care un motiv sau un scenariu mitic evident „importat” rămîne, totuși, de cele mai multe ori, definitoriu și pentru mentalitatea, mitică românească, nu numai pentru cea care l-a generat și „exportat”. „Originalitatea unui popor – scria Lucian Blaga – nu se manifestă numai în creațiile ce-i aparțin exclusiv, ci și în modul cum asimilează motivele de largă circulație. Fenomenul asimilării devine din cale afară de interesant și concludent mai ales cînd temele sau motivele asimilate s-au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilității, cu aureola magică a lucrului tabu, supus în prealabil unui regim special de protecție.” (3). în astfel de cazuri, cercetătorul nu este obligat doar să recunoască și să pună în evidență preluarea, dar și să răspundă la întrebări de tipul de ce a fost adoptat și în ce fel a fost adaptat respectivul motiv sau scenariu mitic (4).