Atentat

Când m-am văzut prima oară într-o oglindă, am râs: nu credeam că sunt eu. În prezent, când îmi privesc reflexia, râd: știu că sunt eu. Iar atâta hidoșenie are ceva caraghios. Porecla mi-a venit repede. Trebuie să fi avut vreo șase ani când un puști m-a strigat în curte: „Quasimodo! Quasimodo!”.

Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu auzise vreodată de Victor Hugo. Dar numele de Quasimodo fusese atât de bine găsit, încât era suficient să-l auzi pentru a-l înțelege.

Nu mi s-a mai spus altfel.

Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să vorbească despre frumusețe, cu excepția persoanelor îngrozitor de urâte. Sunt cea mai urâtă persoană pe care am întâlnit-o: așadar, consider că eu am acest drept. Este un asemenea privilegiu, încât nu îmi regret soarta.

Și-apoi, există o voluptate în a fi hidos. De pildă, nimeni nu încearcă o plăcere mai mare decât mine plimbându-se pe stradă: scrutez chipurile trecătorilor, în căutarea acelei clipe sacre în care voi intra în câmpul lor vizual – le ador reacțiile, ador teroarea unuia, mutra scârbită a altuia, îl ador pe cel care-și întoarce privirea de jenă, ador fascinația copilărească a celor care nu mă pot slăbi din ochi.

Aș vrea să le strig: „Și încă nu-mi vedeți decât chipul! Dacă mi-ați putea contempla trupul, să vedeți atunci cum ați rămâne cu gura căscată”.

Există ceva prost asimilat în legătură cu frumusețea: toată lumea este de acord că aspectul exterior are prea puțină importanță, că sufletul este cel care contează etc. Or, continuăm să ridicăm în slăvi starurile aparenței și să condamnăm la uitare moacele de soiul meu.

Cum mai mint oamenii. Mă întreb dacă o fac în mod conștient. Tocmai asta mă enervează: ideea că mint fără să știe.

Îmi vine să le-o zic în față: „N-aveți decât să faceți pe puritanii, dacă așa vă place. Să afirmați sus și tare că nu-i judecați pe oameni după chip, dacă asta vă amuză. Dar nu vă lăsați trași pe sfoară!”.

Fața mea seamănă cu o ureche. Este concavă, cu absurde umflături de cartilaje care, în cel mai bun caz, corespund zonelor unde te-ai aștepta să vezi un nas sau o arcadă, dar care, cel mai adesea, nu seamănă cu nici un relief facial cunoscut.

În locul ochilor, am două fante flasce cu supurații permanente. Albul globilor mei oculari este injectat de sânge, ca al personajelor negative din literatura maoistă. Plutesc în ei pupile cenușii, asemenea unor pești morți.

Claia de păr evocă acele carpete din acrii care par murdare chiar imediat după ce au fost spălate. Mi-aș rade cu siguranță craniul dacă nu ar fi acoperit cu o eczemă.

Dintr-un rest de milă pentru anturajul meu, m-am gândit să-mi las barbă și mustață. Am renunțat, căci nu m-ar fi ascuns îndeajuns: într-adevăr, pentru a fi prezentabil, ar fi trebuit să îmi crească barbă chiar și pe frunte și pe nas.

Cât despre expresia mea, dacă există vreuna, fac trimitere la Hugo vorbind despre cocoșatul de la Notre-Dame: „Grimasa era chipul său”.

Mă numesc Epiphane Otos-Otos ca ascensoarele, dar cu care nu am nimic de-a face. M-am născut de sărbătoarea Regilor Magi: părinții mei nu izbuteau să se hotărască între Gaspard, Melchior și Baltazar. Au ales așadar acest prenume pe care îl socoteau suma celor trei.

Astăzi, că sunt adult, oamenii cred că se cuvine să mă respecte. Asta nu-i împiedică să le fie îngrozitor de greu să-mi spună Epiphane1.

Sunt slab, ceea ce poate fi frumos la un bărbat, dar subțirimea mea e dezagreabilă.

Hristos pe cruce are o anumită alură cu pântecul scobit și coastele la vedere. Majoritatea oamenilor descărnați seamănă cu niște biciclete, ceea ce e chiar drăguț.

Cât despre mine, te-ai gândi mai degrabă la un pneu spart. La fel cu câinii Shar Pei, am prea multă piele. Osatura mea sfrijită și biata mea carne plutesc în interiorul acestui veșmânt caraghios care, prost umplut, nu poate decât să flendure.

Am încercat să port haine strâmte, pentru ca ele să joace rolul la care epiderma mea a renunțat: rezultatul a fost atroce. învelișul meu flasc se încrețea ca o pernă cu câlți și păream în același timp șubred și gras.

Mă îmbrac, așadar, în haine prea largi: în felul acesta, par scheletic, ceea ce nu îmi displace. Oameni bine intenționați vor să mă sfătuiască:

— Ar trebui să mâncați mai mult.

— De ce? Ați vrea ca urâțenia mea să ocupe mai mult spațiu?

Căci nu îmi place ca lumea să se ocupe de mine.

Există ceva prost înțeles în legătură cu Quasimodo: cititorii nu pot decât să-l îndrăgească – este atât de oribil, sărmanul, îți este milă de el, s-a născut victimă.

Când se îndrăgostește de Esmeralda, îți vine să-i strigi frumoasei: „Iubește-l! Este dezarmant! Nu te opri la aspectul său exterior!”.

Toate astea sunt foarte frumoase, dar de ce ne-am aștepta la mai multă obiectivitate din partea Esmeraldei decât din partea lui Quasimodo? Ce altceva a făcut el decât să se oprească la aspectul exterior al creaturii? Se simte îndreptățit să ne arate superioritatea frumuseții interioare în raport cu frumusețea vizibilă. În cazul acesta, ar trebui să se îndrăgostească de o babă știrbă: abia atunci ar fi credibil.