PDFF Peplum – vol.5

— Caută să afli cui îi folosește crima, îngroparea Pompeiului sub cenușa Vezuviului, în anul 79 după lisus Hristos, a fost cel mai frumos dar oferit vreodată arheologilor. După părerea du-mitale, cine a fost făptașul?

— Nu-i rău, ca sofism.

— Dar dacă aici nu e vorba de un sofism?

— Ce vrei să spui?

— Faptul nu ți s-a părut niciodată bizar? Existau mii de orașe care puteau să fie distruse. Ca din întâmplare, s-a nimerit să fie cel mai rafinat, cel mai somptuos.

— E o fatalitate curentă. Atunci când o bibliotecă ia foc, nu e biblioteca orășenească din cartier, este biblioteca din Alexandria. Atunci când o femeie urâtă și (I frumusețe traversează strada, ghici ciiu; o călcată de o mașină?

— Nu ai înțeles. Dacă îți vorbeam de distrugerea în sine, ai fi putut să invoci fatalitatea. Aici, însă, e vorba de șansă.

— Da. E clar că dumneata nu te-ai numărat printre nefericiții care au pierit în erupție.

— Nu erau niște nefericiți. Erau bogătașii acelei epoci.

— Chiar așa. Imediat ai să-mi spui: „Așa le-a trebuit!”.

— Eu discutam despre altceva. Ceea ce încerc să-ți explic este că, dacă arheologii moderni ar fi fost întrebați ce oraș ar fi dorit să ferească de degradările timpului, ei ar fi ales Pompeiul.

— Bun, și care-i treaba? Crezi că vulcanul le-a cerut părerea arheologilor moderni?

— Vulcanul, nu.

— Dar cine altcineva?

— Habar n-am. Eu spun doar că e prea de tot. Nu poate fi vorba de hazard.

— Și atunci, ce presupui? Că arheologii moderni au comandat erupția? Nu știam că erau în raporturi atât de bune cu Hefaistos.

— în cazul de față, ar trebui să vorbești mai degrabă de Cronos.

— într-adevăr!

— Arheologii moderni nu au avut mijloacele de a provoca o erupție cu o întârziere de douăzeci de secole, asta e cert.

— Binevoiești să-i declari nevinovați, așadar?

— Pe ei, da.

— Pe ei, da”: ce se ascunde sub răspunsul ăsta sibilinic?

— O întrebare.

— Ce întrebare?

— Arheologii viitorului vor fi oare capabili să facă ceea ce arheologilor moderni le-ar fi plăcut să poată săvârși?

— Nu înțeleg.

— Nu îndrăznești să înțelegi.

— Ești atât de amabilă să îndrăznești în locul meu?

— După descoperirile lui Einstein, călătoria de-a lungul secolelor nu mai e decât o chestiune de timp. Va fi o realizare a mileniului următor. Ce ispită, pentru oamenii de știință ai viitorului, aceea de a schimba cursul trecutului!

— încetează! Ceea ce spui nu e doar science-fiction, e și un plagiat.

— Știu. Dar cei care au manipulat ideea asta nu au cerut punctul de vedere al arheologilor.

— Ei bine, și pe bună dreptate. Arheologia e o treabă serioasă.

— Crezi? Și dacă arheologii ar fi niște simpli turiști? în ce mă privește, eu nu am pus niciodată piciorul în Pompei.

— In cazul ăsta, de ce îmi vorbești despre el?

— Pentru că ideea asta m-a izbit de-a dreptul. Am să-ți spun cu ce echivalează povestea asta. Evocai acum vreo două minute incendiul bibliotecii din Alexandria: noi doar bănuim ce capodopere au fost distruse acolo. Imaginează-ți – am zis „imaginează-ți” – că focul ar fi hotărât să cruțe operele unui singur scriitor și că l-ar fî ales, ca din întâmplare, pe cel mai bun. Imaginează-ți așadar că ar fi ars toate cărțile, în afară de cele ale celui mai sublim gânditor al epocii. Ce-ai spune despre asta?

— Că ține de fantastic.

— Asta e și părerea mea! Și totuși este ceea ce s-a petrecut în anul 79 după Hristos.

— Nu văd legătura.

— Totuși, e un lucru evident. Focul este o forță la fel de oarbă ca și Timpul: niciunul, nici celălalt nu se sinchisesc să afle dacă ceea ce distrug este o bijuterie a istoriei artei sau o lucrare de mâna a treia. Și la Alexandria incendiul nu s-a jucat de-a criticul literar. Prin urmare, explică-mi de ce Timpul a avut bunul gust de a cruța Pompeiul.

— Delirezi. Când un oraș e clădit la poalele unui vulcan, riscă să fie acoperit de lavă. E ceva firesc.

— îți închipui că oamenii aceia ar fi ales, ca oraș al plăcerilor în care să pună la lucru talentele celor mai mari artiști ai lor, o localitate a cărei situare să fie atât de plină de riscuri?

— Nu are importanță ce cred eu: ei au făcut-o. Nu este nici prima și nici ultima greșeală pe care a comis-o omenirea.

— Nu sunt de acord. Urbaniștii antici erau niște modele de inteligență.

— Ei bine, Barthes a spus: „Prostiile oamenilor inteligenți sunt fascinante”. Avem dovada!