Igiena asasinului

Când nu mai fu un secret pentru nimeni că excepționalul scriitor Pretextat Tach mai avea cel mult două luni de trăit, jurnaliști din lumea întreagă solicitară întrevederi private cu octogenarul. Bătrânul se bucura, desigur, de un prestigiu considerabil; totuși, uimirea nu fu mai puțin mare la vederea emisarilor unor cotidiene atât de cunoscute precum (ne-am permis să traducem) Zvonuri din Nankin și The Bangladesh Observer, care zoreau sa ajungă la căpătâiul romancierului francofon. Astfel, cu două luni înainte de deces, domnul Tach putu să-și facă o idee despre dimensiunile celebrității sale.

Secretarul său își asumă sarcina de a efectua o selecție drastică a acestor propuneri: elimină toate ziarele în limbi străine întrucât muribundul nu vorbea decât franceza și nu se încredea în nici un interpret; refuză reporterii de culoare deoarece, cu vârsta, scriitorul începuse să țină discursuri rasiste ce contrastau cu convingerile sale profunde (specialiștii tachieni, stânjeniți, vedeau aici expresia unei dorințe senile de a scandaliza); în sfârșit, secretarul descurajă politicos solicitările posturilor de televiziune, ale revistelor pentru femei, ale ziarelor considerate prea politizate și mai cu seamă pe cele ale publicațiilor medicale care ar fi vrut să știe cum reușise marele bărbat să se pricopsească cu un cancer atât de rar.

Domnul Tach aflase, nu fără mândrie că era atins de redutabilul sindrom al lui Elzenveiverplatz, numit mai popular și „cancer al cartilajelor”, pe care savantul omonim îl descoperise în secolul al XIX-lea la Cayenne, la vreo zece ocnași întemnițați pentru violențe sexuale urmate de omucideri, și care nu mai fusese niciodată reperat de atunci încoace. Simți acel diagnostic ca pe o nesperată înnobilare: cu fizicul lui de obez imberb pe care doar vocea îl deosebea de un eunuc, se temea să nu moară de vreo stupidă boală vasculară. Scriindu-și epitaful, nu uită să pomenească sublimul nume al medicului teuton mulțumită căruia avea să răposeze cu eleganță.

Ca să spunem adevărul, supraviețuirea acestui sedentar adipos până la vârsta de optzeci și patru de ani lăsa perplexă medicina modernă. Omul era atât de gras încât recunoștea că, de ani de zile, nu mai era în stare să umble; îi trimisese la plimbare pe dieteticieni cu recomandările lor și se îndopa groaznic. Pe deasupra, își fuma cele douăzeci de havane obișnuite în fiecare zi. În schimb, cu băutura era foarte moderat, iar castitatea o practica încă din timpuri imemoriale; medicii nu găseau altă explicație pentru buna funcționare a unei inimi înăbușite de grăsime. Supraviețuirea lui nu era totuși mai puțin misterioasă, ca și originea sindromului ce avea să-i pună capăt zilelor.

Nu a existat nici un organ de presă în lume care să nu se scandalizeze în fața mediatizării acestei morți apropiate. Poșta redacției reflectă amplu asemenea autocritici. în concordanță cu legile informației moderne, reportajele puținilor jurnaliști selectați fură cu atât mai așteptate.

Biografii stăteau deja la pândă. Editorii își înarmau batalioanele. Firește, s-au găsit și câțiva intelectuali care să se întrebe dacă acest succes prodigios nu era o exagerare: oare Pretextat Tach inovase cu adevărat? Nu cumva fusese doar moștenitorul ingenios al unor creatori necunoscuți? Și citau, spre a-și întări spusele, câțiva autori cu nume ezoterice ale căror opere mi le citiseră, ceea ce le permitea să vorbească adânc despre ele.

Toți acești factori au concurat la a asigura un răsunet excepțional agoniei. Nu încăpea nici o îndoială, era un succes.

Autorul, cu douăzeci și două de romane la activ, locuia la parterul unui imobil modest: avea nevoie de o locuință în care totul să fie plan, căci se deplasa într-un scaun cu rotile. Trăia de unul singur și fără nici un animal de companie. Zilnic, o infirmieră extrem de curajoasă trecea pe la ora 17 pentru a-l spăla. N-ar fi suportat ca alteineva să facă piața în locul lui: mergea singur să-și târguiască proviziile la băcăniilc din cartier. Secretarul său, Ernest Gravelin, locuia cu patru etaje mai sus, însă evita pe cât posibil să dea ochii cu el; îl suna în mod regulat, iar Tach nu uita niciodată să înceapă conversația prin cuvintele: „îmi pare rău, dragă Ernest, încă n-am murit”.

Jurnaliștilor selectați, Gravelin le repeta totuși că bătrânul avea un fond bun: nu-și dăruia oare an de an jumătate din venituri unei fundații de caritate? Iar generozitatea aceea secretă nu se simțea răzbătând din anumite personaje ale romanelor sale? „Bineînțeles, ne terorizează pe toți, pe mine în primul rând, dar susțin în continuare că masca agresivă e o cochetărie: îi place să facă pe obezul placid și crud numai ca să ascundă o sensibilitate ieșită din comun.” Aceste cuvinte nu-i liniștiră pe ziariștii care, de altminteri, nici nu voiau să se vindece de o teamă pentru care erau invidiați: le conferea o aură de corespondenți de război.

Vestea decesului iminent căzuse pe 10 ianuarie. Primul jurnalist putu să-l întâlnească pe scriitor abia pe 14. Pătrunse în inima apartamentului, unde domnea o beznă atât de adâncă încât avu nevoie de ceva timp până să distingă silueta mătăhăloasă așezată într-un scaun cu rotile, în mijlocul sufrageriei. Vocea sepulcrală a octogenarului se mulțumi cu un „Bună ziua, domnule” inexpresiv, menit să-l facă să se simtă mai în largul lui, ceea ce-l crispă și mai mult pe nefericit.

— Încântat să vă cunosc, domnule Tach. Este o mare onoare pentru mine.

Magnetofonul mergea, pândind vorbele bătrânului, care rămânea tăcut.