Drept de viata și de moarte

— Dacă un invitat moare pe neașteptate la dumneavoastră acasă, nu anunțați imediat poliția. Chemați un taxi și cereți-i să vă ducă la spital cu prietenul dumneavoastră care se simte rău. Decesul va fi constatat la serviciul de urgență, iar dumneavoastră îi veți putea asigura, sprijinit de un martor, că individul a răposat pe drum. În felul acesta, veți fi lăsat în pace.

— În ceea ce mă privește, nu m-aș gândi să chem poliția, ci un medic.

— E același lucru. Oamenii ăștia sunt mână în mână. Dacă cineva la care nu țineți are un atac de cord la domiciliul dumneavoastră, sunteți primul suspect.

— Suspect de ce, dacă este un atac de cord?

— Atâta vreme cât nu s-a dovedit că a fost un atac de cord, apartamentul dumneavoastră este considerat scena crimei. Nu vă mai puteți atinge de nimic.

Autoritățile vă invadează domiciliul, doar că nu conturează poziția corpului cu o bucată de cretă. Nu mai sunteți la dumneavoastră acasă. Vi se pun mii de întrebări, de o mie de ori aceleași.

— Unde e problema, dacă ești nevinovat?

— Nu sunteți nevinovat. Cineva a murit la dumneavoastră acasă.

— Trebuie să mori undeva.

— Acasă la dumneavoastră, nu la cinematograf, nu la bancă, nu în propriul pat. Insul acesta a așteptat să ajungă în casa dumneavoastră ca să dea în primire. Nu există hazard. Dacă a murit la domiciliul dumneavoastră, în mod obligatoriu aveți ceva de-a face cu asta.

— Ba nu. E posibil ca persoana aceasta să fi simțit o emoție violentă de care sunt străin.

— A avut prostul gust să o fi simțit în apartamentul dumneavoastră. Încercați să explicați asta poliției. Presupunând că autoritățile vă vor crede în cele din urmă, în tot acest timp cadavrul se va afla la dumneavoastră acasă, nimeni nu se va atinge de el. Dacă a murit pe canapeaua dumneavoastră, nu vă veți mai putea așeza pe ea. Dacă a răposat la masă, obișnuiți-vă să împărțiți prânzul cu el. Veți fi nevoit să coabitați cu un cadavru. Iată de ce, vă repet: chemați un taxi. Nu ați remarcat, în ziare, formula consacrată: „individul a murit în drum spre spital”? Recunoașteți că e ciudată această propensiune pe care o au oamenii de a muri pe parcursul unui traseu, în vehicule anonime.

— Da, fiindcă îmi închipui că ați înțeles deja că nu trebuie să fie mașina dumneavoastră.

— Nu împingeți paranoia cam departe?

— De la Kafka încoace, e fapt dovedit: dacă nu ești paranoic, ești vinovat.

— In cazul acesta, e mai bine să nu primești niciodată pe nimeni.

— Sunt bucuros să vă aud spunând asta. Da, e mai bine să nu primești niciodată pe nimeni.

— Domnule, ce suntem pe cale să facem?

— Noi suntem primiți, dar nu primim.

Suntem niște șmecherași. Gazdele noastre trebuie să ne aprecieze pentru a-și asuma în felul acesta riscul de a veni să murim la ele acasă?

— Îmi păreți în perfectă stare de sănătate.

— Toți credem asta. Știți ce înseamnă.

E mai târziu decât ne închipuim. Poate că ne mai rămâne foarte puțin de trăit.

Timpul acesta n-ar trebui să-l consacram mondenităților.

— În cazul acesta, de ce vă aflați aici?

— Pentru un motiv pe care mi-l imaginez identic cu al dumneavoastră: pentru că este greu să refuzi. Întrebarea aceasta e mai puțin misterioasă decât cealaltă: de ce ne-au invitat gazdele noastre?

— Vorbiți doar în numele dumneavoastră.

— Nu vorbesc mai mult despre calitatea dumneavoastră decât despre cea a celorlalte persoane care ne înconjoară.

Este cu atât mai straniu că toți acești oameni inteligenți prezenți aici, care simt în mod vizibil o oarecare simpatie, ba chiar prietenie unii față de alții, nu au absolut nimic să-și spună. Ascultați-i!

E inevitabil: după vârsta de douăzeci și cinci de ani, orice întâlnire umană este o repetiție. Cutare îți vorbește, iar tu te gândești: „Ia te uită, e cazul 226 bis”. Ce plictiseală! Cât de bine cunosc deja toate astea. Mă aflu aici în seara aceasta doar pentru că nu am chef să mă cert cu gazdele noastre. Sunt prietenii mei, deși conversația lor nu mă interesează.

— Și nu le întoarceți niciodată politețea?

— Niciodată. Nu pricep de ce continuă să mă invite.

— Poate pentru că sunteți cel mai bun contra-exemplu: eu nu am auzit niciodată ceea ce tocmai mi-ați povestit despre deces.

Uimit că petrecusem o seară atât de plăcută, m-am întors acasă. Nu ești niciodată dezamăgit atunci când vorbești despre moarte. Am dormit un somn de supraviețuitor.

Pe la ora nouă dimineața, în vreme ce beam o a doua ceașcă de cafea, a sunat cineva. La interfon, am auzit glasul unui necunoscut:

— Mașina mea e în pană. Aș putea să folosesc telefonul dumneavoastră?

Descumpănit, am deschis ușa și am văzut intrând un bărbat între două vârste.