Când Socrate nu are dreptate

I. Argument pentru câteva reabilitări filozofice în dialogurile platoniciene Socrate are dreptate. În mod constant, fără greș și indiferent de interlocutor. Sincer, nu v-a obosit niciodată această monotonie a sa în a avea mereu dreptate? Chiar dacă da, mă tem că vă va fi jenă să o recunoașteți, căci sunteți persoane cultivate, crescute în cultul filozofiei și vedeți în Socrate proto-marti-rul acesteia. Atenienii, desigur, nu aveau încă asemenea scrupule „decadente” și, exasperați, l-au servit cu otravă pe înțeleptul agasant fiindcă nu știa decât să aibă dreptate.

La drept vorbind, există unele excepții: în Parmeni-de, de pildă, dar acolo Socrate era ni se spune tânăr și, pesemne, încă insuficient de experimentat în disputa dialectică. Altminteri, regula se păstrează: Socrate are dreptate mereu, în chip consecvent, oricare ar fi tema conversației și oricare ar fi partenerul său de dialog. Și chiar atunci când discuția se îneacă și, în final, nu se ajunge la nici un rezultat pozitiv, tot Socrate este cel care are dreptate să proclame că cercetarea întreprinsă nu a dus la nici un rezultat pozitiv.

Dar, în fond, chiar Socrate este acela care are dreptate? Desigur, de fapt are dreptate Platon, în măsura în care el se identifică cu personajul Socrate, ceea ce este de obicei probabil, dar nu întotdeauna sigur.

La modul general însă, prin Socrate, ori prin Platon, are dreptate filozofia, o anumită filozofie cel puțin, 8 venerabilă, esențială și esențialistă-onto-theo-logia cum o numește Heidegger, de neocolit până aproape de zilele noastre, dar contestată vehement tocmai în secolul ce s-a încheiat. Iar ea are dreptate nu doar, firește, împotriva unor interlocutori oarecare, precum Hippias, Menon, Euthyphron, Criton, Glaucon, ori mai cunoscuți sau chiar celebri, precum Protagoras sau Gorgias, ci împotriva practicilor de gândire curente, a mitologiei, împotriva Cetății și tradițiilor ei, a moralei comune, ci și împotriva sofiștilor cu pigmentul lor incitant de relativism.

Să spunem chiar, în felul lui Nietzsche, că ea, filozofia, are dreptate împotriva spiritului, a libertății și, mai mult decât orice, împotriva vieții? Ar fi prea din cale-a-fară! Dar iată că cei odinioară înfrânți de Socrate și de filozofie și-au luat între timp revanșa și că raționalismul socratico-platonico-aristotelic și, în general, raționalismul și umanismul bizuite pe el au tot pierdut teren și pierd în vremurile noastre, în continuare, poziție după poziție. Și, desigur, nu doar rațiunea, în sine, este în mare cumpănă și la ananghie în această retragere fără glorie, ci e în suferință mai ales omul, în înțelesul de ființă rațională și morală distinctă, credem, în mod esențial de natură, capabil să practice binele în libertate și să caute adevărul, de ale cărui consecințe să se arate apoi responsabil.

Dar nu cumva tocmai victoria prea devastatoare și decisivă de odinioară a lui Socrate din dialoguri are și ea o anumită răspundere în virulența acestei îngrijorătoare revanșe? Nu cumva actuala veritabilă „revenire a refuzaților” a fost stimulată și de o biruință obținută cândva în chip nu tocmai corect, cam grăbită, impusă mai curând printr-o anumită tehnică dialectică decât printr-o autentică și intrinsecă precădere asumată liber de parARGUMENT PENTRU CÂTEVA REABILITĂRI FILOZOFICE 9 teneri? Mai mult, nu cumva și lipsa de tact și deficitul de înțelegere al filozofiei clasice pentru alte tipuri de idei și de opinii decât ale sale au făcut-o, la un moment dat, incapabilă să reziste agresivității acestor idei multă vreme desconsiderate, atunci când ele s-au constituit, târziu, într-un corp de armată coerent și combativ? Ironia socratică, pedepsită cândva prin cucută, a fost la urmașii filozofului pedepsită mult mai subtil, cu tratate și cu denunțuri academice de abatere de la „political cor-rectness”!

Iată de ce a propune câteva exerciții de „reabilitare” a refuzaților filozofiei platonice prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor (împotriva cărora Socrate părea să aibă mereu dreptate) mi se pare un demers bine-venit. Vechiul umanism socratic este în ruină astăzi, după Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein, Der-rida, Foucault. Dar, ca să reclădim un altfel de umanism, fie și mai modest, cumva defensiv, dar poate mai solid, un „umanism secund”, este încă timp, cu condiția de a cerceta originea și esența vechii erori. Quo numine lae-so ce zei au fost jigniți odinioară de filozofia socratică, zei care s-au răzbunat între timp pe ea, dar îmi pare că și pe omul în deplinătatea sa omenească?

Numai căutând un răspuns la întrebarea aceasta, cred, am mai putea iarăși înălța capul și da a înțelege lumii de acum, contemporană cu terorismul de masă, cu manipularea genetică și cu vulgaritatea „chat”-ului pe Internet, că Socrate, chiar așa agasant cum era cu dreptatea lui la prima vedere fără reproș în fapt destul de fisurată – totuși nu a murit în zadar…

Așadar, să vedem ce se întâmplă atunci…

II.

Dar, la urma-urmei, de ce, chipurile, Socrate are mereu dreptate? Aceasta aduce după sine o altă întrebare, esențială: ce înseamnă a avea dreptate?

Trebuie să înlăturăm mai întâi o confuzie persistentă: „a avea dreptate” nu este totuna cu „a fi adevărat”. Altfel zis, când spunem despre X că „are dreptate” aceasta nu înseamnă același lucru cu a spune „discursul lui X este adevărat”. Într-adevăr, a fi sau nu adevărat este valabil numai pentru așa-numitele propoziții de fapt, dar nu și pentru propozițiile normative, care exprimă valori și aprecieri. Adevărul este cum spuneau scolasticii adaequatio rei et intellectus, „potrivirea dintre fapt și gândire”.