Parabola câinelui

O ironie a sortii – sau, de ce nu, a Muzei filosofice – a făcut ca despre viața lui Constantin Noica sa se vorbească și sa se scrie mai mult decât despre filosofia sa; iar aceasta i s-a întâmplat unui filosof care a cerut expres sa nu i se comenteze viața și care a afirmat ca „a trăit fara rest”. Firește, Noica însuși a contribuit din plin la precăderea biografiei și a felului sau de viața asupra operei: el și-a edificat treptat o existenta filosofica si, stabilindu-se multi ani la Păltiniș, devenind pentru unii un dascăl de înțelepciune, pentru alții un „antrenor cultural” și pentru cei mai multi un guru, a reamintit oamenilor o paradigma de mult trecuta în uitare – aceea a unui fel de a fi filosofic. Treptat, mai ales după apariția Jurnalului de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, anecdota, detaliul biografic, istorioara edificatoare, parabola cu miez au rescris un fel de evanghelie apocrifa a Filosofului, din care orice roman cult se cădea sa poată cita, atunci când dorea sa facă recurs la o autoritate majora. Era vorba despre „evanghelia” sau despre mitul unei rezistente culturale sui generis, subtile și puternice deopotrivă, împotriva platitudinii ideologice a regimului național-comunist.

După 1989, alte aspecte ale biografiei lui Noica au ieșit în conștiința publica. A început sa se vorbească despre participarea sa, în tinerețe, la mișcarea legionara, alături de Eliade și Cioran și despre unele articole extrem de discutabile pe care le-a publicat în acea vreme. Apoi, alții – precum Adrian Marino – au început sa comenteze critic activitatea publica și publicistica a lui Noica de după 1965, producând imaginea unui personaj care, departe de a fi inspirat „rezistenta prin cultura”, ar fi colaborat în chip abil cu regimul. „Evanghelia” a fost demitizata, iar înțeleptul s-a pomenit detronat. La acest demers s-a răspuns, desigur, prin alte demersuri de semn contrar, și așa mai departe. Rezultatul este ca, la zece ani de la moartea lui Noica, biografia sa, supusa unui tratament politizant, continua sa preocupe mai mult decât opera. Lumea „buna” știe ca Noica a fost un filosof, ca a fost în tinerețe legionar, ca a făcut pușcărie în anii '50, ca a scris despre „sentimentul romanesc al Ființei”, despre „maladiile culturii”, ca a fundat o școală de înțelepciune la Păltiniș; cereți, insa, sa vi se rezume, în câteva fraze, filosofia lui Noica; aproape sigur ca nu veți primi un răspuns limpede.

Astfel, acest gânditor, preocupat intens sa explice pe alti filosofi (Platon, Hegel, Kant) și capabil sa o facă într-un mod extraordinar de simplu și de sugestiv, tinde sa rămână neexplicat și neînțeles, altminteri decât în medii strict academice; în orice caz, gândirea sa pare sa nu mai inspire o reflecție filosofica originala și vie. La „Humanitas” se tipăresc mereu titluri din opera lui Noica (reeditări sau inedite); dar cite comentarii despre gândirea lui Noica au apărut de zece ani, dintre care opt petrecuți de noi într-un regim de libertate?

Așadar, ce a vrut Noica sa ne spună? Care este miezul filosofiei sale? și în ce măsură aceasta filosofie, fie și dezbrăcată oarecum de învelișurile sale literare și idiosincratice, este inca vie și ar putea sau ar trebui sa ne inspire în propriile noastre demersuri?

Să-l ascultam pe Noica: într-o conferință ținută la Radio în 1943, intitulata Gândirea filosofica și apărută în volumul Eseuri de Duminica (Humanitas, 1992), Noica vrea sa definească locul filosofiei printre celelalte direcții ale spiritului: știință, teologia, magia. Dar în realitate, el ne spune aici mai putin ce este, în general, gândirea filosofica, ci ce este, în fapt, gândirea sa filosofica.

Noica ne propune, în textul la care ma refer, o mica parabola: el ne cere sa ne imaginam un om aflat în fata unui câine: „am trăit fiecare scena întâlnirii cu un câine de care ți-e frica și căruia ii e frica de tine. Te uiți în ochii lui și el se uita în ochii tai. Te temi sa te întorci ca sa n-o ia după tine; și se teme sa n-o facă la fel, ca sa n-o iei după el. In momentul acela s-a creat o stare de echilibru: ești tu, om, în fata a ceva al lumii. și pe amândoi va tine fata în fata ceva originar și adânc, frica.” Apoi, din aceasta situație originara a omului situat înaintea lumii, Noica ne cere sa deslușim diferitele cai posibile: teologul, după el, va ieși din echilibru prin iubire de Dumnezeu, dar și de aproapele sau, care e și câinele; magicianul va dori sa se înstăpânească peste câine, să-l farmece; savantul va dori sa înțeleagă psihologia câinelui, pe a sa proprie, va descrie fenomenologia spaimei, adică va evada din echilibru prin cunoaștere. In sfârșit, filosoful: el (si trebuie sa înțelegem mereu, filosoful Noica) „rămâne în echilibrul creat”. In confruntarea dintre om și lume, filosoful propune un echilibru și nu un raport de subordonare, nici o uniune prin har, nici o separare brutala: „Filosofia e singura orientare care da omului sensul prieteniei cu lumea. Nimen i nu e prieten cu lumea pentru lume, ca filosoful.” Atitudinea filosofica este cea de a te împrieteni cu câinele.

Așadar, pentru Noica filosofia este (iar noi vom zice ca filosofia lui Noica este) o împrietenire cu lumea, dar nu una oarecare, ci intima, adâncă. „Gândirea filosofica e gândirea unui raport: raportul dintre om și lume. Dar ce fel de raport? Un raport de echilibru. Ce fel de echilibru? Unul cald, de prietenie. și la ce duce experienta prieteniei? La intimitate, la cunoașterea dinăuntru.”

Avem aici, simplu și succint expusa, după părerea mea, tema lui Noica, tema sub care stau mai toate considerațiile sale filosofice, fie ele ontologice, culturale, morale logice; ba, sub aceeași tema stau și multe dintre circumstanțele biografiei sale. și când nu este vorba explicit despre împrietenirea dintre om și lume, rămâne sa se vorbească despre concilierea, armonizarea prietenoasa dintre ceea ce pare ireconciliabil, excesiv, extrem. Pariul filosofic al lui Noica: a concilia prin împrietenire ireconciliabilul.

Ce este devenirea intru ființă altceva decât strădania de a împrieteni curgerea nemiloasa și precara a devenirii cu crisparea înghețată și imobila a ființei? Nu prinde, în urma împrietenirii celor doua, ființă ceva din suplețea devenirii, iar deveniră ceva din stabilitatea ființei?