Republica diavolilor

O „republică a îngerilor” – adică un stat în care îngerii să fie cetățeni – iată ceva absurd, sau măcar inutil. Căci îngerii, ființe generice, reuniți în cetele lor precum sunt instalate speciile în genuri, nu au nevoie de legi, proceduri și regulamente pentru a cânta imne de slavă Domnului, iar armonia dintre vocile lor se formează spontan, fără repetiții, dirijor și sancțiuni aplicate celor indisciplinați!

Dar poate exista o „republică a diavolilor”? Vreau să spun, cu aceasta, următoarele: presupuneți o colectivitate de indivizi absolut egoiști, lipsiți de cea mai ușoară adiere de caritate, bunătate, altruism etc., de asemenea, lipsiți de orice interesele sociale, de spirit comunitar, dacă există așa ceva, pe scurt, să ne închipuim niște ființe absolut individualiste, dotate cu un egoism absolut și total. Să le mai acordăm însă acestor ființe, ca unor diavoli ce sunt, inteligență din belșug și rațiune, firește, o rațiune rece și cât se poate de logică. Întrebarea este: astfel definiți, diavolii noștri vor putea forma o societate? Vor putea ei intra în relații sociale reciproc avantajoase, vor avea comerț, vor avea politică, partide și coaliții, stat cu legi, constituție? Vor avea justiție și pedepse? Vor exista pe la ei drepturi „ale diavolului”?

Teoriile „contractualiste” asupra formării societății și statului susțin că o „republică a diavolilor” este nu numai cu putință, dar și că, pentru a înțelege cum a luat naștere statul la oameni, trebuie pornit de la ipoteza „stării naturale”, ceea ce reprezintă exact o colectivitate de diavoli: mai mulți indivizi absolut egoiști și dotați cu inteligență ajung, până la urmă, să coopereze și să încheie „un contract social”, deoarece preferă să-și limiteze pulsiunile egoiste spontane decât să riște anihilarea reciprocă, printr-un, vorba lui Hobbes, bellum omnium contra omnes. Rațiunea, așadar, ar modera egoismul, l-ar supune unui calcul al plăcerilor și suferințelor și, capabilă să prevadă, va impune o amânare a satisfacerilor imediate în favoarea unor reglementări sociale de compromis. Din dezordinea maximă, punând în joc drept ingrediente numai egoismul maxim și inteligența, rezultă o societate ordonată, sau cel puțin perfectibilă. Așadar, nu numai că o republică a diavolilor ar fi posibilă, dar ea nu ar fi prea diferită – pot susține contractualiștii – de republicile omenești, de vreme ce noi înșine, în „starea naturală” nu suntem decât niște diavoli ceva mai bicisnici.

Îmi propun să arăt, pe scurt, de ce o republică a diavolilor mi se pare, totuși, cu neputință, altfel spus, de ce ipoteza contractualistă mi se pare insuficientă pentru a explica nașterea societății și a statului.

Să ne imaginăm, așadar, două ființe perfect egoiste, dar inteligente – doi diavoli. Desigur, fiecare dintre aceste ființe are anumite nevoi; să presupunem că nevoile lor sunt complementare, astfel încât colaborând (să spunem, făcând comerț) ele ar putea trăi mai bine decât izolate. Contractualismul ne spune că, într-adevăr, chiar asta s-ar și întâmpla – și anume din egoism pur cuplat cu rațiune. Dar să privim la diavolii noștri mai cu atenție.

Unul dintre ei deliberează, să zicem, dacă să schimbe un lucru pe care îl are în exces – să zicem smoală – cu altul de care este lipsit – pucioasă – care abundă însă în depozitul celuilalt (ambele sunt cotate drept produse esențiale pe la diavoli). Fiind egoist la maximum, el vrea să-și maximizeze avantajul și va fi gata să-l înșele oricât de mult, dacă va putea, pe celălalt diavol, care și el, desigur, dorește același lucru. Fiind însă și inteligent, diavolul nostru va ajunge la ideea unui contract social: el ar putea raționa, în consecință, astfel: dacă voi renunța la încercarea de a avea toată smoala și toată pucioasa și, deci, să obțin pucioasă prin forță sau înșelăciune, voi evita anumite riscuri decurgând din posibilitatea de a putea fi prins asupra faptului. Să-i propun, așadar, celuilalt un contract, având în vedere că el va accepta, deoarece și el face același raționament ca și mine.

După părerea mea, acest proces deliberativ produs de o ființă perfect egoistă și inteligentă este corect numai dacă nu considerăm că el se reduce doar la jocul rațiunii și al egoismului. Într-adevăr, există în lanțul aparent strict rațional de mai sus un pas, la prima vedere neînsemnat și ușor de neglijat, dar de care rațiunea singură nu poate da seama: dacă, într-adevăr, calculul avantajelor și dezavantajelor personale este pe deplin în puterea diavolului, cum ar putea el ști a priori că cel dinaintea lui va proceda aidoma sieși? Fără o astfel de presupunere, contractul social este imposibil. Am pronunțat mai sus cuvântul „încredere”; dar o ființă perfect egoistă, precum l-am presupus pe diavol, nu poate avea încredere în nimeni și în nimic!

S-ar putea spune că diavolul nostru are încredere în diavolul celălalt, deoarece știe că și acesta este diavol și va reacționa asemănător cu el. Dar de unde știe el așa ceva? Fiind perfect egoist și individualist, el nu poate avea nici un sentiment spontan de apartenență la o specie, sau la un grup. Strict rațional vorbind, s-ar putea ca cel dinaintea sa să aibă reacții total diferite de ale sale – de exemplu, să fie un diavol masochist, care maximizează plăcerea printr-o anumită suferință, sau să fie vorba despre un înger deghizat în diavol, care nu are nevoie, de fapt, de smoală, sau să fie o fantomă de diavol, sau un diavol convertit la filosofie care îl pune pe celălalt la încercare etc. Rezultatul este că cei doi diavoli nu pot încheia un contract social și, de fapt, nu pot nici măcar comunica.

În fond, noi acceptăm diferite contracte sau convenții, deoarece credem că suntem asemănători, că suntem, în definitiv, cu toții oameni. Cred, prin urmare, că celălalt va face cutare sau cutare lucru, fiindcă și eu, la rândul meu, pus în condițiile în care este el, aș face cam același lucru. Dar această inferență nu se face în baza unui proces rațional pur și nici în baza experienței pure, cu atât mai mult cu cât egoismul pur inspiră la maxima suspiciune față de orice și oricine.