Turnirul Khazar

Introducere.

Există din păcate, uneori, în istoria gândirii sau a culturii, în cărțile socotite majore, scrise de autori cu greutate, care au exercitat sau exercită o profundă influență asupra contemporanilor și a urmașilor, pagini rușinoase, pagini jalnice. Sunt pagini pe care nu le-ai fi dorit scrise, dar ele – iată – există și nu se rezumă doar la o notă insignifiantă, sau la un accident de parcurs. O astfel de pagină este și cea în care Paul Feyerabend, în Against Method (FEYERABEND, 1996, 37), descrie vicisitudinile medicinei în China precomunistă și comunistă:

Totul începe cu o dezvoltare familiară: o mare țară cu mari tradiții este supusă dominației occidentale și este exploatată în modul obișnuit. O nouă generație recunoaște sau crede că recunoaște superioritatea materială și intelectuală a Occidentului și o derivă din știință. Știința este importată, predată și înlătură toate elementele tradiționale. Șovinismul științific triumfă… Aceasta a fost atitudinea până prin 1954, când con-damnarea elementelor burgheze din Ministerul Sănătății a condus la o campanie pentru reînvierea medicinei tradiționale. Fără îndoială, campania era inspirată politic. Ea conținea cel puțin două elemente, respectiv 1) identificarea științei occidentale cu știința burgheză și 2) refuzul partidului de a excepta știința de la supravegherea politică și de a garanta experților privilegii speciale. Dar ea a produs contraforța care era necesară pentru a depăși șovinismul științific al timpului și a face o pluralitate (de fapt o dualitate) de vederi posibilă. (Acesta este un punct important. Adesea se întâmplă ca părți ale științei să devină osificate și intolerante, astfel încitproliferarea să trebuiască să fie impusă din afară și prin mijloace politice.)

Desigur, succesul nu poate fi garantat – vezi afacerea LJsenko.

Dar aceasta nu elimină nevoia unor mijloace non-științifice de control al științei.

Iar în altă parte a cărții sale, referindu-se la aceleași evenimente, el scrie:

Ar fi de folos dacă și alte guverne ar lua acest exemplu (FEYERABEND, 1*996, 163).

Prin urmare, știința occidentală este „șovină”, în timp ce absurditățile dictate din „cărticica roșie” a lui Mao sunt doar mijloace politice necesare (recomandabile și altor guverne) pentru a elimina osificarea și intoleranța. Aceasta din urmă, ca și șovinismul, parohialismul, teroarea nu sunt apanajul „gărzilor roșii” care închid oameni în lagăre, extermină, îi aruncă pe fereastră pe savanți și pe artiști, nu sunt de partea celor care tratează tuberculoza cu acupunctura și cancerul cu ierburi și care, ignorând progresele medicinei normale și nu „occidentale”, au sacrificat sute de mii sau milioane de oameni; nu, ele aparțin câtorva grupuri de medici și savanți autentici, poate ceva prea dogmatici în crezul lor de neofiți – ajunși interziși, umiliți, exilați sau uciși! Iar dacă „marea” experiență eliberatoare eșuează -precum pseudobiologia lui Lâsenko în Rusia stalinistă, sau, de ce nu, „fizica ariană” în Germania hitleristă – nu-l nimic: experiența în sine (să-l includem și pe cei eliminați, asasinați, exilați) a meritat, chipurile și ea indică – spune Feyerabend – necesitatea unui control din partea unor autorități non-științifice, adică politice, asupra științei! Mai mult, în China „revoluției culturale” aveam de-a face cu un pluralism sau măcar cu un dualism științific, care ar fi înlocuit gândirea unică a „șovinismului științific occidental”!

Împotriva unor astfel de afirmații, ca și a concepțiilor fundamental relativiste pe care ele se sprijină, este scrisă cartea de față.

Dar, atenție: cărțile lui Feyerabend sau ale altora care ajung la concluzii concordante cu ale sale nu conțin numai erori sau numai raționamente sofistice ce pot fi ușor subliniate cu roșu și eliminate. Ele conțin, amestecate cu falsurile și multe adevăruri. Ele cuprind și foarte multe lucruri serioase, grave, temeinice. Raționalitatea clasică, sau cea a secolului al XlX-lea („șovinismul științific occidental”), nu mai pot fi restaurate în vechea și magistrala lor formă; fundamentul lor a devenit prea erodat pentru ca o gândire onestă și care se dorește independentă să se sprijine pe el. Vechiul edificiu are nevoie astăzi de cârje și prăjini pentru a sta în picioare, nu se mai susține prin forțe proprii. N-ar fi poate asta cel mai rău: orice credință, orice principiu transcendent care ar servi la înlăturarea unor concluzii relativiste și cinice precum cele citate mai sus ar fi, până la urmă, binevenit. Problema este că profeții sunt astăzi mulți și se ceartă între ei, fără șansă de conciliere. Transcendența s-a parcelizat și ea. Ce sau pe cine poți alege atunci? Din marele vacarm, cum să recunoști vocea autorității? Cărei credințe să i te dăruiești și cum s-o mai faci, când orice manual de istorie este plin până la refuz de ruinele atâtor credințe și de molozul sistemelor clădite pe ele?