Instinctul lui Inez

Mi-am pierdut, printre oameni, mult prea mult timp.

Destinele mele succesive aici se pot citi.

Pe cine să rog să povestească o minunată întâmplare?

— Aici nu vom avea nimic de spus despre propria noastră moarte.

Această frază i se tot învârtea de ceva vreme prin cap bătrânului maestru. Nu îndrăznea să o scrie, îi era teamă că așternând-o pe hârtie ar fi actualizat-o cu consecințe funeste. După asta, n-ar mai putea spune decât că mortul nu știe ce e moartea, dar nici cei vii nu știu. De aceea fraza care îl bântuia ca o fantasmă verbală îi era și suficientă și insuficientă. Exprima totul, dar cu prețul de a nu mai putea spune nimic, îl condamna la tăcere. Și ce-ar putea să spună despre tăcere el, care și-a dedicat viața muzicii – „cel mai puțin supărător dintre zgomote”, după expresia grosolană a grosolanului soldat corsican, Bonaparte?

Își petrecea orele concentrat asupra unui obiect, își imagina că dacă atinge un obiect gândurile negre se vor risipi, agățându-se de materie. A descoperit repede că prețul unei asemenea deplasări e foarte mare. Credea că dacă moartea și muzica îl identificau (sau se identificau) în prea mare măsură cu un bătrân fără alte resurse decât memoria, agățarea de un obiect i-ar conferi, la cei nouăzeci și trei de ani ai săi, gravitație pământească, greutate specifică. El și obiectul său. El și materia sa tactilă, clară, vizibilă, un lucru cu formă inalterabilă.

Era o pecete.

Nu discul de ceară, de metal sau plumb pe care îl întâlnim pe blazoane și embleme, ci o pecete de cristal. Perfect circulară și fără fisură. Nu ar sluji la pecetluirea unui document, a unei uși sau a unei lăzi; însăși textura ei, cristalină, nu s-ar putea adapta nici unui obiect pecetluibil. Era o pecete de cristal suficientă sieși, fără nici o utilitate, poate doar aceea de a impune o obligație, de a transcen-de o dispută printr-un act de pace, de a determina un destin sau, poate, de a da seamă de o hotărâre irevocabilă.

Pecetea de cristal putea să fie toate acestea, deși nu se putea ști la ce putea sluji. Câteoda-tă, contemplând perfectul obiect circular așezat pe un trepied lângă fereastră, bărânul maestru prefera să-i confere obiectului toate atributele tradiției – semn de autoritate, de autenticitate, de aprobare – fără ca niciunul să i se potrivească pe de-a-ntregul.

De ce?

N-ar fi știut să spună cu exactitate. Pecetea de cristal făcea parte din viața lui de zi cu zi, astfel că uita ușor de ea. Cu toții suntem în același timp victime și călăi ai unei memorii scurte care nu ține mai mult de treizeci de secunde și ne face să trăim fără a cădea prizonieri tuturor lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru. Dar memoria lungă este ca un castel construit din mari blocuri de piatră. E de ajuns un simbol – castelul însuși – ca să-ți amintești tot ce conține. Să fie oare această pecete rotundă cheia propriei lui locuințe personale, nu casa materială pe care o locuia acum la Salzburg, nu casele vremelnice care i-au dat adăpost de-a lungul profesiunii sale itinerante, nici măcar casa copilăriei de la Marsilia, uitată cu tenacitate pentru a nu-și mai aduce aminte niciodată de sărăcia și umilința emigrantului, nici măcar imaginabila peșteră care a fost primul nostru castel? Să fie spațiul originar, cercul inviolabil, intim și de neînlocuit care le conține pe toate, dar cu prețul de a schimba amintirea succesivă pe o memorie inițială suficientă sieși și care nu are nevoie să-și amintească viitorul?

Baudelaire evocă o casă nelocuită plină de clipe care au murit și ele. Ajunge oare să deschizi o ușă, să destupi o sticlă, să iei din cui o haină veche pentru ca un suflet să revină pentru a o locui?

Inez.

Repetă numele femeii.

Inez.

Rima cu „vejez” (bătrânețe) și în pecetea de cristal maestrul voia să zărească reflexia imposibilă a ambelor, dragostea interzisă prin trecerea anilor: Inez, vejez.

Era o pecete de cristal. Opacă dar luminoasă. Ăsta era lucrul cel mai minunat. Așa cum era așezată pe trepiedul din fața ferestrei, lumina trecea prin ea și atunci cristalul strălucea. Arunca scântei delicate care făceau să se zărească, revelate de lumină, niște litere ilizibile, litere dintr-o limbă necunoscută bătrânului dirijor; o partitură într-un alfabet misterios, poate limbajul unui popor dispărut, poate un strigăt fără glas care venea de foarte departe din timp și care, într-un fel, își râdea de artistul profesionist, atât de dependent de partitura pe care, chiar știind-o pe de rost, trebuia s-o aibă mereu în fața ochilor în momentul executării…

Lumină în tăcere.

Literă fără glas.

Bătrânul trebuia să se aplece, să se apropie de misterioasa sferă, gândindu-se că nu-i mai rămânea timp pentru a descifra mesajul semnelor înscrise în circularitatea ei.

O pecete de cristal care pesemne că a fost cizelată, poate chiar mâhgâiată până să ajungă la această formă fără nici o fisură, de parcă obiectul ar fi fost creat grație unui fiat instantaneu: Să se facă pecetea și pecetea se făcu. Maestrul nu știa ce să admire mai mult la delicata sferă pe care o ținea acum în mâini, temându-se ca mica și excentrica sa comoară să nu se spargă, dar tentat în permanență (și cedând tentației) să o țină într-o mână și să o mângâie cu cealaltă, de parcă ar fi căutat în același timp o sudură inexistentă și un lustru de neimaginat. Pericolul strica totul. Obiectul putea cădea, se putea sparge, se putea face țăndări…

Își revenea totuși și simțurile învingeau presimțirea. A vedea și a atinge pecetea de cristal însemna și a o savura, de parcă ar fi fost, mai mult decât recipientul, însuși vinul care curgea dintr-un izvor fără sfârșit. A vedea și a atinge pecetea de cristal însemna și a o mirosi, de parcă această materie absolut netedă ar fi început deodată să asude, umplân-du-se de pori vitroși, de parcă cristalul și-ar fi putut expulza propria materie, pătând, cu indecență, mâna care îl mângâia.