Identitate creștină în istorie

CUPRINS:

Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?

Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.

Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiștilor români c) Mesajul și credința baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?

Anexa 1 – Un pacifism prezidențial.

Anexa 2 – Constituții și structuri bisericești

CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.

Introducere.

Se spune că în democrație discuțiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuție între prieteni despre una din problemele cele mai intime și mai importante ale conștiinței noastre umane: identitatea noastră creștină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câțiva termeni ai discuției.

Creștin, creștinism, creștinătate.

Creștinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăiește și se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învățături, creștinismul ar putea încăpea într-o carte sau și mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât așa ceva. Creștinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credința personală și care I s-au dat pentru slujire. Scopul creștinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute și să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creștin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiași dată, ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăța ca să știi, ci a învăța ca să faci, a dobândi o cunoștință cu imediata aplicabilitate în practică.

Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înțelegerea mea, „creștin” este omul care crede, adică Îl primește în inima lui pe Cristos ca Mântuitor și ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieții lui și pe baza aceasta se zidește un nou fel de viață, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtășia cu alți creștini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creație”, care o anunță pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reașeza lumea pe temeiul 3

Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii și de atunci el n-a încetat să existe. Șirul va fi neîntrerupt până la sfârșitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe acești „creștini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn și Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism și în același timp organizație, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca și Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.

Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis și strict delimitat de învățăturile și practica descrisă în cărțile Noului Testament.”

Prin „creștinătate” se înțelege ecoul creștinilor în societate. În acest sens, „creștinătatea” este sfera de influență a creștinilor. Fără a garanta că toți acei care trăiesc în creștinătate sunt și creștini, creștinătatea pune la dispoziție oamenilor un mediu îmbibat cu învățături creștine. Am putea asemăna creștinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13:47-50). Ghidul de față este o incursiune cronologică și analitică în creștinismul istoric și în „creștinătate”.

Cum vă place istoria?

Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidențiere a persoanelor care au declanșat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană și au produs evenimentele și au scos în evidență persoanele.

Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la școală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localități și nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare științifică a ideilor care au modelat societatea.

Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalități puternice, forțe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă șuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînțeles, în spatele acestor personalități se află marile personalități definitorii ale existenței: Dumnezeu și Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre și anunțată să se sfârșească la revenirea lui Cristos și la aruncarea tuturor dușmanilor Săi în „iazul de foc.”

În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidență „mișcările” unduitoare din umbră, evoluția convingerilor și materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societății și bisericii. Sărac în date și nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realității și explică apariția „întinăciunii păgâne”, a „reformei” și a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viața și evoluția creștinismului până în epoca pluralismului modern.

Ce înseamnă de fapt „era noastră”?

Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părți: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume și cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorința unora de a elimina orice referire istorică despre viața și mesajul lui Cristos.

Într-un sens evanghelic (și ca o ironie providențială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.

Astăzi, în ființa și viața Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam și orice seminție.” Deci, „era noastră” numește perioada istorică ce a debutat cu înființarea bisericii creștine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca și mișcarea creștină.

Pentru ușurarea procesului de înțelegere a istoriei bisericii creștine, vom împărți acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) și istoria bisericii în epoca modernă.

Cui îi este destinată această carte?

Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creștin care s-a născut, a trăit și a studiat în mediul bisericii creștine baptiste. Totuși, m-am străduit să așez aici suficiente cunoștințe care să-i ajute pe toți creștinii să înțeleagă de ce există așa de multe „biserici” și denominații în „încrengătura” creștinismului istoric.

În condițiile ieșirii de sub dominația întunecată a comuniștilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creștin, după noaptea persecuției atee, românii trăiesc zorile unei dimineți spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?