Ingeri, Iesiti din morminte

Duminică, 11.06.2006, 11:13am (GMT)

Întunericul e plămada tuturor îndoielilor. Nu stăteam decât de șase ore în bezna din criptă și mă obseda deja ultima licărire de lumină, care lucise când Leon terminase de zidit deschizătura prin care mă strecurasem din canalul de scurgere. Mă gândeam fără prea mare tragere de inimă la ceea ce trebuie să fi simțit Netsky, care își asumase fără să clipească locul din mormântul fără criptă, deși știa că urmează să stea întins cel puțin o jumătate de zi într-un sicriu îngust.

M-am ridicat în capul oaselor, atât cât îmi permitea tavanul jos. Știam a cui era mormântul. James Edward Soresoul. E greu să nu ții minte un asemenea nume. Linda glumise chiar spunând că, dacă cripta e bântuită, probabil că fantoma lui Soresoul nu avea să fie cine știe ce companie. Murise în 2020. Cancer la plămâni. Unul din ultimele cazuri, așa cum îmi spusese Igor, care părea mereu să aibă resurse nebănuite când venea vorba de informații. Se părea chiar că terapia virală care eradicase boala era la acea vreme brevetată, dar Soresoul era deja mult prea bolnav pentru ca ea să poată fi aplicată în cazul său.

Degetele îmi alunecară spre comul de la încheietura stângă. Aș fi vrut să văd ce fac ceilalți dar știam că nu-mi puteam permite. Nici măcar nu luasem cu noi unitățile energetice individuale fiindcă știam că radiațiile lor personalizate ne-ar fi trădat prezența, alertându-i pe cei de la securitatea cimitirului. Ne bazam numai pe acumulatorii cu gel pe care ni-i lipisem de coapse dar știam că ei nu aveau cum să alimenteze prea multă vreme comurile. Trebuia să mă mulțumesc să-mi mestec în tăcere întrebările.

Am decis să mă gândesc la taică-meu. Întotdeauna când o făceam găseam resurse nebănuite de a accepta ceea ce fac. Într-un fel, el era răspunsul potrivit la tot ceea ce mă frământa, deși apropierea asta nu funcționa tocmai în sensul ei natural. Îmi propusesem încă din copilărie să fiu tot ceea ce el nu era și să excelez în tot ceea ce el disprețuia. Asta nu era foarte simplu, de vreme ce taică-meu era un fel de celebritate, fiind pe locul al doilea în țară în ordinea coeficienților de Îmbunătățiri obligatorii.

Fusese primul american care acceptase module de memorie suplimentare și, până se acomodase cu ele, suferise de o ușoară formă de demență. Mama avea un humerus de titan de pe urma unui episod în care el își ieșise din fire, dar îmi repetase mereu că suferința ei face parte din prețul pe care familia trebuie să-l plătească pentru onoarea de a-l avea în rândurile ei pe unul dintre acei vizionari care înțeleg exigențele prezentului și e gata să riște pentru a explora noii zori ai umanității.

Nu mă deranja că nu se străduia să cosmetizeze propaganda oficială și cita din memorie și fără să-și facă vreo problemă dintr-un text pe care fusesem obligați să-l învățăm și la școală. Încetasem să-mi mai pun și întrebări legate de viața lor împreună, care părea strivită de dorința tatălui meu de a deveni orice altceva în afară de ceea ce mi-aș fi dorit eu însumi de la el. Nu mă putusem însă obișnui niciodată cu disprețul condescendent cu care începusem să fiu tratat imediat ce obținusem scorurile maxime la testele preliminare de kineto-motricitate și inteligență. Deși îl așteptam deja de câteva luni, momentul în care tatăl meu mi-a spus că dezonorez familia fiindcă profit de faptul că „o lege imperfectă” îmi permite să nu recurg la îmbunătățirile obligatorii, m-a luat pe nepregătite prin intensitatea sa. Disprețul lui era aproape material… De atunci, abia dacă m-a mai privit în cei doi ani în care am fost obligat să mai trăiesc împreună cu ei. Mama îmi spunea mereu că extremismul ăsta e un alt preț pe care el trebuie să-l plătească „devenirii” sale. Modulele de memorie îl făceau să aibă „răspunsuri emoționale” exagerate. O întrebasem în ce fel modulele alea pot fi o îmbunătățire a corpului uman de vreme ce aveau un asemenea efect, dar ea mi-a răspuns că, imediat ce voi mai crește și voi vedea lumea adevărată, îmi voi da seama că viziunea are prețuri care trebuie plătite. Săraca mama. Pentru ea, viața nu e decât un imens bazar în care cumperi deșertăciuni plătind cu suferință.

Nu aveam nevoie de nici un modul de memorie special ca să-mi amintesc ultima zi a șederii mele acasă. Eram deja Înger și eram prieten cu Igor Lemme deja de câteva luni. Îl descoperisem în încercarea mea de a înțelege cum poate trăi un om care nu uită nimic, așa ca taică-meu și aflasem că el suferea de sindromul J, o condiție biologică la care ajunsese fără să fie modificat în vreun fel. În ziua aceea i-am reproșat tatălui meu că își irosește viața. Mi-a răspuns că tocmai cei care împărtășeau aceleași idei ca și el făcuseră ca oamenii să nu-și mai poată irosi viețile. Cum poți irosi ceva infinit? Mă întrebase el. Nu am reușit să-i răspund la întrebarea aceea răcnită. Am plecat însă trântind ușa și m-am mutat cu Igor. Am aflat mai târziu că tata se temea de noul meu prieten fiindcă printre inițiați circula deja zvonul că, dacă Igor ar fi recurs la câteva Îmbunătățiri standard, ar fi putut extrem de ușor să îl devanseze în clasamentul coeficienților.

Instinctiv am mângâiat iarăși comul și a fost nevoie de un efort considerabil de voință pentru a nu îl porni. Căutând frenetic să simt ceva mi-am trecut degetul mic al mâinii stângi peste tăișul sabiei. Știam că acolo înflorise o bobiță roșie. O puteam vedea cu ochii minții, iar imaginea aceea închipuită și usturimea îmi mai alungară gândurile negre.

Igor s-a bucurat în felul lui de drumul pe care îl alesesem. În seara aceea băusem o sticlă întreagă de vin și îmi permisese să accesez cele mai secrete site-uri ale Îngerilor. O noapte întreagă am ascultat înregistrări de la puținele lor întâlniri și am citit cele mai importante eseuri ale mișcării. L-am întrebat cum de putea menține o asemenea rețea și mi-a spus că avea un prieten, mecanic la liftul spațial Kennedy, care dezvoltase o afacere frumușică lansând ilegal pe orbită sateliți de comunicații dotați cu o tehnologie cuantică de codare. Îngerii aveau deja zece asemenea dispozitive, de dimensiunile unei portocale, extrem de greu de deosebit prin mormanul de fiare care forma Inelul.

Aceea fusese însă și seara în care am vorbit pentru prima dată cu Mansell. Auzisem de el, ba chiar una din poeziile lui îmi căzuse și la examenul de absolvire, dar nu mă așteptasem ca un poet atât de adâncit în simboluri să poată fi și un ideolog pragmatic. Știam desigur că era cel mai cunoscut dintre puținii care aleseseră să moară și semnaseră actul de renunțare voluntară la asistență medicală, dar chiar și în momentele mele de ură profundă pentru tatăl meu și pentru tot ceea ce reprezenta el nu mi l-aș fi închipuit pe Mansell ca pe un guru al unei mișcări ca aceea a Îngerilor.