Mă hrănesc, Deci slăbesc

PREFAȚĂ.

Pragmatici, trebuie să fim pragmatici în privința controlului pe care îl exercităm asupra echilibrului nostru ponderal, adică asupra greutății.

De prea multe ori modul de viață este răspunzător pentru rotunjirea noastră progresivă dar sigură și, apoi, pentru obezitatea care se instalează treptat. Dacă un anumit exces ponderal a fost considerat multă vreme un gaj al cumsecădeniei, acum el e considerat, cel mai adesea, dușmanul eficienței și punctul de plecare al unor numeroase boli. De aceea, de îndată ce a atins acest stadiu, fiecare caută să-l facă reversibil, adică să slăbească. Atunci, trebuie să găsească o cale, trebuie să opteze pentru o „metodă” sau – poate (mai simplu) – instigat de Michel Montignac, să devină conștient că felul cum se hrănește este esențial și trebuie controlat pe termen lung.

Numeroase metode, deși recunoscute din punct de vedere științific, se dovedesc eficace pe termen scurt și mediu, dar implică asemenea privațiuni, încât devin o serie de constrângeri greu de respectat… Și, încet-încet, ascensiunea către înălțimea scării gradate a cântarului este reluată. Aceasta este o experiență pe care am trăit-o.

Calea pe care ne-o propune Michel Montignac pune de acord dietetica și gastronomia, păstrând avantajul unui efect durabil pe termen lung, cu condiția să aderăm la principiile acestui nou mod de alimentație. Prin urmare, trebuie să ne modificăm obiceiurile alimentare, să conștientizăm ceea ce mâncăm, să ne adaptăm metabolismului pentru a slăbi într-o primă etapă și, apoi, să ne stabilim la nivelul ponderal ales. Această cale nu este decât un compromis între acceptabil și obligatoriu. Ființa umană nu poate fi constrânsă în permanență, ea are nevoie de diversitate, deci de o abordare gastronomică a științei de a mânca.

Punând în practică această metodă, am fost cucerit, cu atât mai mult cu cât ea a fost și este eficace.

Doctor Philippe ROUGER.

Conferențiar la Universitatea PARIS VI.

Director ajunct al Institutului Național de Transfuzii

CUVÂNT ÎNAINTE.

Este aproape o banalitate să spui că trăim într-o civilizație a contradicțiilor.

În fiecare zi omul își demonstrează geniul în domeniul științific și suntem convinși că acest geniu – dacă de el este vorba, nu are limită, într-atât de mult și-a demonstrat puterea de câteva decenii încoace.

Dar această evoluție științifică fulgerătoare nu se produce în mod uniform, deoarece există multe domenii unde mentalitatea omului se opune oricărei forme de progres sau – și mai rău – uneori are tendința de a regresa.

Nutriția este, din nefericire, una dintre aceste discipline rămase în urmă, unde mai domnește și o totală anarhie. Fiecare consideră că are dreptul de a spune ceva și toată lumea se îndeamnă să spună ce dă Dumnezeu.

Și așa vor rămâne lucrurile, atât timp cât problema va fi deschisă, iar soluția definitivă nu va fi acceptată de toți.

Adevărul în privința nutriției este cunoscut totuși, dar el rămâne privilegiul câtorva oameni de știință și membri foarte specializați ai corpului medical. Adevărul științific este ascuns – din rutină și din ultra-conservatorism – de către cea mai mare parte a pseudo-profesioniștilor în dietetică.

E greu să accepți aceasta realitate, deoarece ea se bazează pe patru criterii ce se opun credințelor tradiționale și zdruncină de-a dreptul ideile moștenite și practicile curente ce decurg din ele. Aceste patru criterii sunt următoarele:

— Teoria caloriilor este falsă. Aceasta constituie o ipoteză fără fundament științific, iluzorie în măsura în care adoptarea regimurilor hipocalorice duce întotdeauna la eșecuri.

— Proastele obișnuințe alimentare și, în special, excesiva rafinare a unor alimente, precum și natura lor îndoielnică, stau la originea dereglării metabolismului contemporanilor noștri. De aceea trebuie să învățăm să alegem bine în privința glucidelor.

— De asemenea, este foarte important să deosebim grăsimile binefăcătoare de grăsimile dăunătoare, alegându-le pe cele bune.

— Trebuie sa ne îmbogățim alimentația cu fibrele pe care le conțin mai ales fructele, legumele verzi, legumele uscate și pâinea integrală.

„Secretele nutriției” constituie, întrucâtva, adevărul în această problemă, esențialul a ceea ce trebuie să știm despre un subiect a cărui importanță este mai mare decât ne imaginăm. Căci aceste taine îi privesc nu numai pe aceia care vor sa slăbească ori să-și stabilizeze greutatea – fără constrângeri și privațiuni – ci și pe aceia care vor să-și regăsească vitalitatea fizică și intelectuala optimă.

OBEZITATE ȘI CIVILIZAȚIE.

Îngrășarea – și ca urmare obezitatea – este un fenomen social. Este, întrucâtva, sub-produsul civilizației.

Daca observăm ce se petrece în societățile primitive, putem constata că, în general, această problemă nu există.

De asemenea, obezitatea este inexistentă la regnul animal, cel puțin la speciile care trăiesc în mediul lor natural, numai animalele domesticite de om cunosc această suferință.

Paradoxal, tocmai în societățile cele mai evoluate se întâlnește cel mai des excesul ponderal. Se pare că acesta este corolarul nivelului de viață. De altfel, fenomenul a fost constatat de-a lungul întregului curs al istoriei.

Cu unele excepții, cei mai grași indivizi se găseau întotdeauna la categoriile sociale cele mai bogate.

Deseori, excesul de greutate era considerat ca o virtute. Era simbolul reușitei sociale, dar și al sănătății înfloritoare.

Nu se spunea gras și sănătos?

Astăzi mentalitățile au evoluat, deoarece – în afara faptului că s-au modificat canoanele de frumusețe – oamenii au devenit conștienți de neajunsurile greutății prea mari.

Obezitatea este considerată un pericol, deoarece se știe că reprezintă un mare factor de risc pentru sănătate.

Dacă analizăm problema obezității în lume, suntem obligați să constatăm că în Statele Unite, cea mai bogata țară din lume, este cea mai catastrofală situație.

Or, dacă luăm în considerație modul de hrană al americanilor, este ușor să deducem că tocmai proastele obișnuințe alimentare stau la baza obezității lor. Iar această realitate se înrăutățește pe zi ce trece.

Contrariu a ceea ce lasă să se înțeleagă unii practicieni, obezitatea nu este o fatalitate și, chiar daca originile sale sunt – în majoritatea cazurilor – ereditare, nu este mai puțin adevărat că ele sunt consecința relelor obișnuințe alimentare.

A aborda acest subiect lăsând în urmă aspectul esențial al problemei, înseamnă a ne ocupa numai de simptome (greutatea), neglijând cauza. Eșecul dieteticii tradiționale se datorează tocmai acestei abordări trunchiate. În loc să căutăm să scăpăm de simptome, prin intermediul unor regimuri de înfometare, am face mai bine să analizăm de ce ne îngrășam. În loc să adoptăm prostește liste de meniuri gata făcute, numărând caloriile sau cântărind alimentele, mai bine am încerca să înțelegem cum ne funcționează organismul și în ce fel va putea el să asimileze diferitele categorii de alimente.

Slăbirea și stabilizarea greutății trec, după părerea mea, printr-o fază educativă obligatorie și, înainte de a începe punerea în practică a metodei descrise în aceasta carte, eu vă propun să străbateți trei etape, care constituie o adevărată conștientizare a principiilor ei.

Mai întâi, conștientizarea jalnicelor obișnuințe alimentare dobândite în câteva decenii, asociate cu rafinarea excesivă a unor alimente, care stau la originea destabilizării progresive a metabolismului nostru. Această situație este cea care duce, în consecința, la obezitate și boală.

Apoi, o conștientizare a modului în care ne funcționează corpul. Trebuie să învățăm efectiv cum ne funcționează metabolismul, ca și sistemul digestiv.

În sfârșit, o conștientizare a naturii alimentelor, a proprietăților lor și a familiei din care acestea fac parte.

În acest fel, vom putea construi concret o dietetică inteligentă, pe baza căreia ne vom asuma responsabilitatea propriului corp și vom realiza nu numai controlul alimentației, ci și echilibrul ponderal.

Iată ce va invit să descoperiți în capitolele care urmează.

INTRODUCERE.

În ultimii ani, când eram întrebat cum am slăbit sau cum fac să-mi păstrez greutatea, răspundeam invariabil „mâncând la restaurant și luând mese de afaceri”, ceea ce stârnea zâmbete, dar nu convingea pe nimeni.

Fără îndoială că și dumneavoastră vi se pare paradoxal, mai ales daca puneți excesul de greutate pe seama obligațiilor familiale, sociale și, poate, profesionale, care vă impun să onorați puțin cam prea des gastronomia. În orice caz, asta credeți dumneavoastră.

Cu siguranță că ați încercat deja să aplicați un număr incalculabil de metode care circulă și figurează demult printre locurile comune. Dar întotdeauna ați constatat că – pe lângă faptul că sunt deseori contradictorii și nu au decât rezultate nule sau efemere – aceste principii erau, în majoritatea cazurilor, imposibil de aplicat într-un regim de viață normal. Chiar și acasă, ele impun atâtea constrângeri, încât te lași păgubaș în foarte scurt timp.

Prin urmare, sunteți azi, ca și acum câțiva ani, preocupați de ceea ce, în mod pudic, am putea numi exces de greutate.

La începutul anilor 60, pe când trecusem deja de treizeci și cinci de ani, cântarul îmi arăta vreo optzeci de kilograme, adică un plus de șase kilograme fața de greutatea mea ideală.

În fond, nu era nimic alarmant pentru un om cu înălțimea de 1,81 m și care mai avea câțiva ani până să împlinească patruzeci.

Până atunci, avusesem o viață socio-profesională destul de regulată, iar excesul meu ponderal părea stabilizat. „Excesele alimentare”, dacă puteam vorbi într-adevăr de excese, nu erau decât foarte ocazionale și aveau, în mod esențial, un caracter familial. Când te tragi dintr-o regiune din sud-vestul Franței, gastronomia face obligatoriu parte din educație. Ea devine chiar un dat cultural fundamental.

Abandonasem deja, de mult timp, zahărul, cel puțin în cafea. Sub pretextul unei alergii, nu mai mâncam cartofi și, cu excepția vinului, nu mai beam alcool.

Cele șase kilograme în exces le luasem într-o perioadă de zece ani, ceea ce reprezenta o curbă de progresie relativ modestă. Când mă uitam în jurul meu, mă regăseam în limite normale, mai curând chiar sub acestea.

Apoi, de la o zi la alta, a trebuit să-mi exercit profesiunea în condiții cu totul diferite, atunci când mi s-a încredințat o responsabilitate la nivel internațional, în cartierul general al unei societăți multinaționale americane la care eram angajat.

Acum călătoream în cea mai mare parte a timpului, iar vizitele făcute la filialele pe care le controlam, în specialitatea mea, erau invariabil însoțite de reuniuni cu caracter gastronomic.

Întors la Paris, trebuia – în cadrul funcțiilor mele de la serviciul Relații Publice Interne – să însoțesc vizitatori, în majoritatea cazurilor străini, la cele mai bune restaurante din capitală. Asta făcea parte din obligațiile mele profesionale și mărturisesc că nu era cea mai dezagreabilă latură a activității.

Dar, la trei luni după ce îmi asumasem noile responsabilități, nu aveam mai puțin de 7 kg în plus. Trebuie spus că în acea perioadă făcusem un stagiu de trei săptămâni în Anglia, ceea ce nu aranjase deloc lucrurile.

Semnalul de alarmă fusese tras. Prin urmare, trebuia neapărat să fac ceva.

La început, am încercat și eu, ca toată lumea, să aplic, mai mult sau mai puțin, locurile comune cunoscute, cu rezultatele tot mai decepționante pe care le cunoaștem.