Ghidul Iluminarii pentru lenesi

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

Ca unul care am atins starea de iluminare și, odată cu ea, nu doar un nivel foarte înalt de modestie, ci și o mare compasiune, simt nevoia să ofer câteva idei orientative pentru cei cu preocupări în domeniu. Mă gândesc, în primul rând, la cei mai puțin pasionați de nesuferitele exerciții recomandate de mai toate căile spirituale autentice. Astfel a ajuns să se nască această carte. Ea o continuă pe cea dinaintea ei („închisorile invizibile”) și o anunță pe următoarea, în cazul în care cifra de iluminați pe cap de locuitor nu se va ridica la standardele UE. Dacă ești o persoană care își pune pentru prima oară problema iluminării, situație care oricum mă bucură, te asigur de sprijinul generos al companiilor de electricitate, care au hotărât să nu taxeze această îndeletnicire.

CUPRINS:

Identificarea.

Iubirea necondiționată.

Și dacă viața este un vis?

Butoanele.

Fericirea.

Iluminarea.

IDENTIFICAREA

Ești la film. Privești cu atenție. O scenă pe malul unui lac. O cabană retrasă, în pădure. Ea a venit special să-l vadă. S-au întâlnit în timpul războiului. El a fost rănit, ea l-a îngrijit. S-au îndrăgostit. Apoi el a plecat acasă, ea a rămas la datorie. Acum războiul s-a terminat. S-a terminat și iubirea lor? Urmează să afli. Ea îi vorbește cu căldură, el este foarte rece. E clar că e furios. Ea se apropie, el îi spune că mai există o parte în el care ar dori s-o îmbrățișeze. Dar nu o face. E un moment de mare intensitate. Pe chipul ei nu se vede nici o lacrimă și cu toate astea tu știi că ea plânge înăuntrul ei. Ceva se rupe în acel moment. Durerea aproape plutește în aer. O simți și începi să plângi. Dar tu ești la cinematograf! În alt oraș, în altă țară, în alt timp. Nu l-ai întâlnit niciodată pe Ernest Hemingway, care a murit înainte ca tu să te naști. Nici pe Agnes Kurowsky n-ai cunoscut-o, deși a trăit 92 de ani. Nu ai nici o legătură cu acești oameni! Și atunci, de ce plângi? Te-ai identificat! Ai uitat cine ești. Ai devenit, pentru câteva minute, una cu Agnes, femeia pe care viitorul mare scriitor (Nobel în 1954) își interzice să o iubească. Suferința ei a devenit suferința ta. Temporar, ai devenit altcineva, într-un alt spațiu, într-un alt timp. Aceasta este identificarea! A crede că ești altcineva decât ești, a îți uita identitatea pentru a prelua, temporar, o alta. Plecând de la această analogie, îți propun să o extindem și să-i dăm dimensiuni cosmice. Era să zic dimensiuni comice! Tot ceea ce se întâmplă este asemenea unui film. Tu privești cu atenție acest film. De fapt, nu e chiar așa. Tu privești cu atenție excesivă acest film. Este atât de bine realizat, încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj?

Asta-i bună! Te identifici cu cititorul acestor rânduri. Trăirile lui devin trăirile tale. El este uluit, înspăimântat sau dezgustat de aceste idei. La fel ești și tu. Tu ești el! Ceea ce el gândește, crezi că tu gândești. Dacă lui aceste gânduri așternute pe hârtie i se par extraordinar de interesante, automat ți se par și ție.

Dacă i se par niște aberații colosale, și tu ești de aceeași părere. În linii mari, acesta este mecanismul identificării. Marele spectacol cosmic se derulează, iar Sinele se identifică, este absorbit de unul din personaje. Acest personaj este Eul. Pe scurt, Sinele crede că este Eul. Uită de propria Sa natură, vrăjit de frumusețea sau dramatismul Creației. A rupe această vrajă este, în opinia mea, esența căutării spirituale. Momentul în care o faci poate fi numit iluminare. După acel moment, deși aparențele pot fi păstrate, viața ta nu va mai fi niciodată aceeași. Presimt câteva întrebări la orizont. Cine creează și regizează spectacolul? Cu ce scop? De ce te identifici cu un anumit personaj și nu cu altul? Cine este Sinele? Ce simte El, de fapt? Ce face când nu se identifică? Ș.a.m.d. Sper să ating aceste subiecte. Să o luăm încetișor, deoarece avem timp berechet. Ai fost vreodată bolnav? Îmi pare rău. Imaginează-ți că n-ai fost niciodată bolnav. Ai putea să spui ce este sănătatea? În nici un caz. Pentru a ști ce este sănătatea, trebuie să te îmbolnăvești. Apropo, după aceea o vei prețui mai mult.

Înțelegi unde bat? Pentru a cunoaște orice ai nevoie de un fond de contrast. Am explicat asta în altă carte, așa că, dacă ai citito, o să te plictisesc puțin. Dacă nu s-ar fi inventat apa caldă, ai ști ce este apa rece? N-ai ști. Ai ști că există apă fără să poți spune despre ea că este caldă sau rece. Apa rece există în pereche cu apa caldă. La fel întunericul face pereche cu lumina, tristețea cu veselia, corupții sunt înfrățiți cu oamenii cinstiți.

Inteligența nu există fără prostia corespondentă, frumusețea nu există fără opusul său. Acestea sunt polaritățile. Un pol are nevoie de celălalt pentru a fi cunoscut. O cretă albă are nevoie de o tablă neagră pentru a fi vizibilă. Poți scrie și cu o cretă neagră pe o tablă neagră, însă nu cred că vei avea audiență. Nu e exclus ca elevii sau studenții să-ți propună un concediu în anumite stabilimente, cu costuri suportate de asigurările de sănătate. Acum să revenim la Sine. Să presupunem că există un început al timpului. Și la acest început nu există decât Sinele.

Se cunoștea Sinele pe Sine? Greu de spus. Mai degrabă nu. De ce nu se cunoștea? Tocmai ți-am demonstrat. Nu avea un fond de contrast. Și atunci, ce crezi că a făcut? A creat lumea. Lumea oferă contrastul. În raport cu lumea, Sinele află cine este. Mai exact, Sinele află cine nu este. Nu știu dacă asta îi rezolvă problema inițială, dar măcar a încercat. Sinele nu este nici un obiect care poate fi cunoscut. În acest sens, Sinele este transcendent creației. Iar creația este giganticul spectacol de care aminteam câteva paragrafe mai sus. Plecat în marea călătorie a cunoașterii de Sine, Sinele se identifică cu personajele acestui spectacol. Această identificare ține exact atât timp cât este necesar pentru ca Sinele să realizeze: „Ah, nu! Eu nu sunt aceasta!”. Este un fel de cunoaștere prin eliminare. „Nu sunt nici aceasta și nici aceasta!” Neti-Neti, faimoasa metodă din Advaita Vedanta. Sau, ca să-l citez pe Yajnavalkya: „Atman nu este asta, nu este asta” (Brahadaranyaka Upanisad IV, 5, 15). Pentru neinițiați, Atman în sanscrită înseamnă Sinele. Dacă ai citit Evangheliile, poți face legătura cu parabola Fiului Risipitor. Ce face băiatul? Își ia partea de avere și pleacă în lume. Ce face acolo? Cheltuie tot, ajunge să lucreze ca argat. Nu prea îi convine. Devine mai conștient de natura sa, înțelege că el nu este un argat. Se întoarce la tatăl său. Acesta îl primește. Bucurie mare! (mai puțin pentru fratele lui mai conștiincios, care a rămas acasă).

Este aceeași poveste veche, spusă altfel. Fără polul complementar, tu nu știi cine ești. Fără o femeie la care să te raportezi nu știi că ești un bărbat. Fără bunătatea aproapelui tău nu știi nimic despre răutatea ta. Lumea te face vizibil, te scoate din starea de nondiferențiere. Te ajută să te cunoști. Dar nu îți spune cine ești. Îți spune cine nu ești. Ai nevoie de lume pentru a avansa în procesul autocunoașterii. Acum apar eu și te duc puțin mai departe. Te-ai convins că ești o femeie. Ai vagin, ai sâni, ai rămas însărcinată. Nu există nici un dubiu. Însă eu îți spun: aceasta este identificare. Mergi mai departe! Tu nu ești o femeie. Wow! Dar cine naiba sunt, m-ai putea întreba ușor iritată. Nu știu și oricum e misiunea ta să afli. Îți garantez că nu ești o femeie. Femeia este, de fapt, un corp, iar tu nu ești un corp. Corpul aparține unui personaj în spectacol și tu, absorbită, te-ai identificat cu el. Mai mult decât atât, te-ai identificat cu problemele, sentimentele, gândurile asociate acelui corp, deci cu mintea (sau psihicul). Dar tu nu ești nici mintea! Îți amintești exemplul de la început? Tu plângi ca și cum ai fi femeia care îl iubește pe Ernest. De fapt, ai un soț care n-are nici o treabă cu literatura. Drama cosmică este fascinantă deoarece este opera unui regizor genial. Este imposibil să îi reziști și nici nu este recomandabil, deoarece în absența lui nu vei ști nimic despre tine, adică nu vei ști nici măcar cine nu ești. De ce te identifici cu un anumit personaj? Nu e chiar așa. Tu te identifici cu Eul, iar Eul e prezent în toate personajele. Asta e o chestie trăsnet atunci când îți dai seama de ea. Cu alte cuvinte, tu ești peste tot. Există un singur Sine, care se identifică cu un număr nesfârșit de Euri. Toate personajele filmului sunt însuflețite de aceeași viață. Această viață este unică, nedivizată, infinită.

Această viață este Sinele. Ceea ce pare a fi Eul este infinitul limitat în aici și acum. Filosofia indiană operează cu o metaforă acvatică: Eul este față de Sine ceea ce este valul față de ocean.

Oceanul poate exista fără valuri, valurile nu pot exista fără ocean. Mai întâi este oceanul, apoi valurile. Mai întâi este Sinele, apoi Eurile. Valul care nu este conștient de natura sa, care nu se cunoaște, poate crede că este diferit de ocean. De fapt nu este decât o manifestare a oceanului, o expresie particulară pe care, la un moment dat, într-un aici și acum specific, oceanul o are. Substanța tuturor valurilor este aceeași, deși ele pot părea, din punctul de vedere al formei, extrem de diferite. Fiecare val poate să spună „Eu”, însă acest Eu, în ultimă instanță, nu este decât Sinele (oceanul) care a împrumutat simțul identității valului. Să presupunem că te numești Claudia. Dacă ai putea să stai doar în senzația „Eu sunt”, te-ai putea percepe în calitate de Sine. În clipa în care spui „Eu sunt Claudia” și începi să te definești (am 24 de ani, am ochi albaștri, sunt studentă la Filosofie, etc.) te-ai identificat.