Inchisorile Invizibile

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

Reflecțiile unui psihoterapeut nonconformist

INTRODUCEREA DE LA ÎNCEPUT

21 iulie. Soarele se pregătește să intre în Leu. Luna tranzitează peste Pluton natal, în semnul Fecioarei. Accsta e momentul în care încep o nouă carte. A treisprezecea. Adică prima dintr-un nou ciclu. Ea conține conferințele pe care nu le-am ținut niciodată. Motivele pentru care nu le-am ținut sunt două. Mai întâi, nu m-a invitat nimeni. Din fericire! Apoi, chiar dacă m-ar fi invitat, aș fi refuzat, deoarece nu-mi place să călătoresc.

Totuși, pentru a nu priva posteritatea de câteva gânduri de o valoare inestimabilă, le-am adunat în această carte care, evident, are un preț. Acest preț nu se referă însă la banii pe care i-ai scos din buzunar. Abia urmează să descoperi la ceea ce vei renunța. Renunțând, nu vei mai fi același. Sau aceeași. Dacă nu ești o persoană deschisă către asemenea transformări, oprește-te chiar acum. Deși cred că este prea târziu. Am stabilit deja o legătură cu Tine.

CUPRINS:

Introducerea de la început… 3

Dependența… 3

Dumnezeu… 8

Umorul… 12

Și dacă viața este o piesă de teatru? 14

Iisus din Nazareth… 18

Posesivitatea… 25

Sinele… 28

De ce vrei să devii psihoterapeut?... 32

Teorema ultimului discipol… 36

Încheierea de la sfârșit… 38

DEPENDENȚA

Există două feluri de dependență. Le voi numi „materială” și „psihologică”. Pentru a fi viu am nevoie de hrană, de apă, de aer. Depind de aceste elemente. Aceasta este dependența materială. Ea face parte din ordinea lucrurilor, prin urmare este naturală. Este în regulă. Devine periculoasă sau nenaturală când, de pildă, nu poți supraviețui fără un anumit tip de hrană. Dacă nu pot trăi fără carne am ieșit din ordinea lucrurilor. Sunt dependent într-un alt sens. Patologic. Absența cărnii mă face să sufăr. Mă tulbură, mă dă peste cap. Sunt nefericit.

Pentru a supraviețui psihologic am nevoie de hrană psihologică. Depind de ea. Am nevoie de afecțiune, recunoaștere, apreciere. Aceasta este dependența psihologică în sensul ei natural. Este O. K. Ca și în cazul precedent, devine nocivă când am nevoie ca aceste „alimente” să vină de la cineva anume. De exemplu, vreau neapărat ca tata să mă iubească (să presupunem că sunt fată). Nu contează că alți bărbați sunt afectuoși cu mine. Eu vreau ca tata să ma iubească! Dar tata nu mă iubește și eu sufăr. Sunt profund nefericită. Sunt dependentă emoțional. Acesta este sensul în care voi folosi în continuare termenul de „dependență”.

Într-o lume în care totul este interconectat, independența este imposibilă. Un anumit grad de dependență este binevenit și util. Dincolo însă de acest punct optim, dependența produce suferință. Iată ce voi analiza mai departe.

Care este substratul dependenței? Este actul de a te agăța de… un părinte, un partener, un copil, un profesor, un prieten. De ce te agăți? Din ignoranță. Nu știi cine ești. Ignoranța conduce la dependența, iar dependența conduce la suferință. Aceasta este ecuația. Pe invers, cunoașterea conduce la libertate, iar experiența libertății te face fericit. E simplu.

Totuși, daca privim puțin în jur, găsim cu dificultate oameni atât de fericiți. Eu unul nu găsesc. Care este explicația? Deja o știi. Oamenii nu știu cine sunt. Asta nu mă miră. Ceea ce mă stupefiază este că oamenii nu vor să afle cine sunt ei cu adevărat. Ca urmare a acestei indisponibilități ajung ei să se confrunte cu tot felul de probleme. O parte din aceste probleme asigură prosperitatea breslei din care fac parte. Într-o lume armonioasă nu vor mai exista psihoterapeuți, tot așa cum nu vor mai exista medici. Pentru colegii mei mai anxioși, îi anunț că această perspectivă este extrem de îndepărtată. Și noi și copiii noștri vom trăi decent de pe urma problemelor de dependență psihologică.

Să revin la exemplul cu fata și cu tatăl ei. Este o situație pe care o întâlnesc frecvent (nu că dependența de mamă ar fi mai rară!). Stau și măntreb în sinea mea: De ce? De ce această cramponare? De ce aștepți ca un munte de gheață să devină un vulcan? Măcar unul plăpând. Adică puțină căldură. Ce rost are să bați la o ușă care este zidită profesionist? Evident, acest comportament nu este rațional. Este irațional. Prin urmare, bazele lui sunt de tip afectiv. Să-ți prezint câteva.

Aștepți ceea ce nu vei primi niciodată pentru că dorința ta mai adâncă este să te pedepsești. În adâncul tău, vrei să suferi și ai găsit o modalitate infailibilă de a-ți produce singur suferință. Bați în neștire la o ușă în spatele căreia nu se află nimeni. Dar de ce vrei să te pedepsești? Desigur, pentru că ai greșit undeva. Care o fi greșeala asta? Răspunsurile sunt variate.

De exemplu, ai greșit pentru că te-ai născut fată. Într-o variantă mai scurtă, ai greșit pentru că te-ai născut. Părinții tăi nu-și doreau un copil, iar tu te-ai încăpățânat să apari. Sau tatăl tău își dorea un băiat și s-a întâmplat ca tu să te naști fată. Nici nu e nevoie ca părinții să-ți fi spus asta explicit. La nivel inconștient tu ești intens conectată cu ei și ai putut simți. Nu te-ai simțit dorită. Cu mintea ta de copil, ți-ai asumat faptul de a te fi născut ca pe o eroare personală, pentru care trebuie să plătești, O greșeală care trebuie ispășită prin suferință.

Hai să ne gândim puțin! Cum poți fi tu responsabilă pentru dorințele tatălui tău de a avea un băiat/un urmaș? Singurul responsabil pentru această dorință este chiar tatăl tău. Tu te-ai născut fată și te poți bucura pentru asta. Tatăl tău suferă nu pentru că tu ești într-un anumit fel, ci pentru că dorința lui este într-un anumit fel. El suferă și asta n-are nici o legătură cu tine. Trebuie să învețe să accepte această frustrare. Este un examen pe care îl va promova sau nu, depinde numai de el. Îl poți ajuta dacă te solicită, dar n-are nici un sens să te învinovățești. Dacă o faci totuși, încercând să te comporți ca un băiat, te invit să te cercetezi mai atent. Află cine ești! Pentru că, străduindu-te să fii un băiat, te-ai identificat cu tatăl tău (cu dorința lui). În plan fantasmatic, tu ești băiatul pe care tata și l-a dorit. Când el va fi mulțumit, te va iubi. Iar a fi băiat nu se reduce la a nu purta rochii, a avea părul scurt sau a refuza să fii elegantă. Poate merge până la a face 2 facultăți sau a avea, cu orice preț, succes social – acestea fiind sublimări ale atributelor masculinității.

Să-ți povestesc despre altă „greșeală”. „Părinții s-au despărțit (nu se înțeleg) din cauza mea”. Cu aceeași minte de copil, îți asumi responsabilitatea pentru conflicte sau divorț. E uimitoare mintea de copil, nu-i așa? Are o caracteristică interesantă. Se numește omnipotența infantilă. Copilul crede că poate să facă orice, deoarece, în special în primii ani, contactul lui cu realitatea e foarte slab, în sensul ca e mediat doar de simțuri. Capacitatea de discriminare se dezvoltă mai târziu. Prin urmare, prin simpla lui prezență, copilul crede că poate crea neînțelegere și chiar violență între părinți. Astfel își asumă o responsabilitate care nu-i aparține. Mai târziu, pentru a-și ispăși culpabilitatea, fata, încredințată mamei după divorț, așteaptă zadarnic revenirea tatălui la sentimente mai bune. „Din cauza mea mama 1-a părăsit pe tata. Tata suferă. Când mă va iubi din nou, înseamnă că m-a iertat. Voi aștepta până atunci”.

Te invit din nou la puțină luciditate. Mama și tata nu se înțeleg din motive care n-au nimic de-a face cu tine. Nu știu să comunice, nu sunt capabili să se accepte unul pe altul, sunt incompatibili sau, cine știe, se urăsc. Te-ai născut în această familie, e adevărat, dar nu ai nici un fel de responsabilitate pentru dificultățile lor de contact, pentru viziunile lor diferite asupra lumii sau pentru valorile în care cred. Dacă au ales să se despartă, ceea ce poți face este să respecți această decizie. Nu-ți imagina că este o decizie luată de tine! Dacă-ți place să crezi asta, te informez că trăiești într-o lume a iluziilor, din care bucuria lipsește cu desăvârșire. Crede-mă pe cuvânt! Bucuria face parte din realitate.