Intre nicaieri si altundeva

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

Introducere.

Acum ceva timp„ o prietenă foarte bună, aflată în vizită, a făcut următoarea remarcă: „Cred că este prima casă în care intru și în care nu există un calculator. " Această situație i s-a părui, probabil, stranie, motiv pentru care s-a oferit să-mi împrumute laptop-ul ei un pic mai vechi. Am acceptat propunerea, simțind astfel că intru cumva în rândul lumii. Iată-mi, așadar, căutând de zor tastele, cu speranța, nerealistă, cred, dintr-o perspectivă mai modernă, de a scrie prima mea carte direct pe computer în mai puțin de o lună (cum s-a întâmplat cu celelalte).

Cu toate acestea, eu sunt optimist (deși nu sunt pregătit sufletește să privesc ceasul), după acest prim paragraf. În fond, când sunt în stare de flux, ca acum, timpul nu mai contează.

Titlul de pe copertă este înșelător, într-un fel. Nu va fi/este o carte despre geografie, decât dacă admiți, dragul meu cititor androgin (aș vrea să scap de corectitudinea politică bisexuală), că există o geografie a spiritului în care eu, un ins nealfabetizat IT, te-aș putea iniția.

Este o carte despre experiența de a fi prezent, cum o voi Uăi, cum altfel, pe măsură ce o voi scrie. Și, pentru a fi complet avizat, înainte de a scoate banii din portofelul electronic (da, știu să folosesc un card, nu sunt chiar venit din insulele Iui Margaret Mead), te anunț, cu modestia-mi caracteristică și faimoasă, că ceea ce contează cu adevărat nu este conținutul (fascinant, oricum), ci vibrația din spatele lui. Este ca și cum aș încerca să te fac să vezi bucuria de a fi, iar pentru asta apele: ia cuvinte și idei, cu speranța că privirea, la un moment dat, îți va aluneca printre ele. Această carte este un joc la care te invit să participi ca un copil curios și lipsit de idei preconcepute. Dacă ai putea admite că tot ce ai învățat. Până acum despre spiritualitate este greșit, ar fi grozav. Și chiar dacă nu recunoști asta, oricum e bine. Până la sfârșitul cărții drumul e lung și plin de surprize.

31 iulie 2008, 22:30

1 august încep cu cei mai important lucru. În tine există ceva. Extraordinar de frumos, de inteligent, de iubitor și de liniștit. Acest ceva a existat dintotdeauna și va exista veșnic înăuntrul tău, oricine ai fi tu (nu exclud posibilitatea ca acesta carte să fie citită, într-o zi, de furnici sau broscuțe țestoase). Pentru ușurința exprimării, voi numi acesta ceva Șinele, încercând astfel să accentuez aspectul de „foarte al tău” sau de „foarte înăuntrul tău”. Cuvântul „Dumnezeu”, provenit din limbajul religios, deși se referă la ceva-ul acesta, poate ridica întrebări serioase de genul: „Dumnezeul creștin, islamic sau hindus?”. Parcă nu vreau să-mi pun în cap mapamondul religios (oare chiar m-ar citi sau ar pune cartea direct pe foc?). În plus, termenul „Dumnezeu” este asociat deja, în mentalul colectiv, cu intoleranța, dogmatismul, fanatismul, violența sau, în reprezentările mai naive, cu o entitate ce locuiește undeva în Cei (într-o galaxie îndepărtată, probabil) și este, desigur, un EL. Cred că a sosit timpul unor denominări mai „neutre”. Altfel spus, a folosi o zicere mai puțin încărcată emoțional, un concept mai transparent și mai deschis (în sensul de nelimitativ) mi se pare o șansă pentru oamenii care cred, de fapt, în același lucru. Ce fel de șansă? Aceea de a construi ceva împreună, în Ioc de a se critica, evita sau, în cazuri extreme, măcelări unii pe alții, folosind, după caz, cuttere sau avioane FI6. În plus, cuvântul „Dumnezeu” este așa de folosit, de mii de ani, încât îmi seamănă cu o bancnotă uzată. Ei bine, simțul meu estetic, oricum precar ca nivel de dezvoltare, îl refuză (ce să fac, îmi plac banii noi, în special hârtiile de 500 de euro). Cu toate acestea, doar de dragul de a creea ambiguitate (și, astfel, o ușoară stare de transă), e posibil ca „Dumnezeu” să mai apară prin text. Un termen interesant este și cel de „Ființă”, așa cum a fost folosit de Heidegger într-o carte pe care nu o înțeleg („Sein und Zeit”, pentru curioși). Ființa, adică ceea ce este, nu poate să aparțină exclusiv nimănui, prin urmare este și a budistului thailandez care crește tigri, și a medicului (american?) ce îl tratează pe Bin Laden, și a mitropolitului silit să dea declarații la CN5AS, Ființa nu poate fi revendicată de cineva așa cum este revendicată fâșia Gaza sau Insula Șerpilor. „A fi” este ceva ce aparține tuturor. Pentru mine, „a fi” este mai mult decât o simplă rostire. Este frumusețe și bucurie, inteligență uluitoare și liniște desăvârșită. De ce nu simțim toți treburile astea și ce putem face pentru a le percepe constituie subiectul acestei cărți.

Contactul cu Șinele este foarte interesant. Mai precis, te lasă cu gura căscată. Uimit, cu totul uimit. Nu-ți vine să crezi. Este ca și cum ai fi aterizat pe Pământ, direct dintr-un univers paralel. Totul în jur este proaspăt, nou, abia scos din cutie. De fapt, e exact pe dos. Tu ești cel scos din cutie. Despre această cutie voi scrie în continuare.

Dacă privești în jur, vei vedea, cu siguranță, următoarele: lucruri (artefacte), obiecte naturale (smaraldul prin care încerci să intri în legătură cu planeta Venus), ființe prin care circulă viața (plante, motani de apartament, maimuțe fără păr). Off, cum am putut uita: și fabuloasa ta persoană, desigur. Ea este cutia! Știu, nu crezi o iotă din ce spun. Însă este adevăral-adevărat: corpul tău (pe care pop pune mâna) și activitatea ta psihică (pe care nu o poți vedea nici cu tomografii! Cu emisie de pozitroni) nu ești m.. sigur că nu sunt în stare de ebrietate, deși simt o anume euforic. Ultima dată când am consumat alcool a fost în viața anterioara. Ceea ce afirm contrazice experiența ta cotidiană, nu am nici un dubiu, dar asta nu mă împiedică să o țin pe-a mea: tu ești altceva decât corpul sau mintea ta (psyche, pentru colegii mei specialiști). Tu cel autentic ești prins în această țesătură extraordinar de complexă, prin magia unui proces pe care îl numesc „Identificare”.

Dacă ai acceptat ipoteza (de dragul jocului, evident, doar n-o să crezi asemenea elucubrații), te întrebi, poate, unde te afli, totuși, tu, cel „identificat”. La prima vedere, te afli undeva în adâncul sistemului corp-minte. Cu aceasta, presupoziție voi opera în continuare, deși, fie vorba-ntre noi, ești acolo. E mai rezonabil să te gândești că ești ceva invizibil înăuntrul unui corp (nu te simți oarecum în cap?). În realitate, tu nu ești în cap. Nici în inimă, stomac și, îmi paie foarte rău, nici măcar în organele genitale. Tu nu ești nicăieri (înțelegi acum titlul cărții?). Și, totuși, trebuie să fii undeva, doar ești, mama ei de filosofic de canal! (Dacă nu ți-ai dat seama încă, una dintre strategiile mele este să realizez conexiuni neașteptate, astfel încât să-ți modific starea obișnuită de conștiință.) Trebuie să fii undeva, e absurd să nu fii nicăieri. Ai perfectă dreptate (sunt și eu o ființă rațională, cu studii avansate de obversiune, contrapoziție și conversă obvertită). Ești nicăieri și ești și undeva. Doar că… altundeva! Nu-i așa că nu înțelegi? Nici eu, dar măcar mă străduiesc. „între nicăieri și altundeva”, acesta e spațiul tău neimpozitat, prietenos și iubitor dincolo de orice limită. Este locul din care pleci fără să te miști și locul în care te întorci precum fiul risipitor. Este cea mai interesantă destinație de vacanță, absentă cu desăvârșire din oferta agențiilor de turism. Este geografia secretă pe care o vom explora împreună, deoarece o locuim împreună, singura diferență fiind că tu încă nu știi asta. Pe parcursul călătoriei vei avea un fel de flash-uri, scurte momente în care vei simți că lucrurile „chiar așa sunt”. Și dacă asta nu se va întâmpla (ceea ce nu cred, cunoscându-mi geniul și modestia asociată), atonei oricum nu ai pierdut nimic, în afară de timpul energia, neuronii, apa din corp, giicogenul din ficat și speranța într-o lume inteligibilă.

Observă-te un minut cu atenției Remarci ceva? Sunt sigur că ai remarcat (toți cititorii mei au un IQ>130, de aceea și tirajele sunt confidențiale): în tine par să existe două ființe, una care gândește sau simte ceva și o alta care o observă pe prima. De oricâte ori te-ai observa, la numărătoare vor ieși două. Una se simte flatată de ultima paranteză, iar cealaltă o observă în tăcere pe cea care se simte flatată. (Vezi ce ușor poți creea o stare de bine în cineva? Cum adică nu vezi? Doar nu ai orbul, găinilor? Iar așa se poate crea o stare de deprimare sau furie, după cum mecanismele tale de apărare sunt construite pe frică sau furie.) %v „Eu” și „mine” sunt cele două ființe care trăiesc în mine (sic!). În clipa asta, eu mă bucur, în ciuda orei târzii, să împărtășesc cu tine (în avans, pe; axa timpului) câteva idei până la urmă triviale, doar că le spun frumos. În aceiași timp, mă observ. Deci „eu” mă observ pe „mine”. Suntem sau nu doi? Ce-i asta, dublă personalitate'? Însă la fel e și la tine. „Tu” te observi pe „tine”. Propune-i acest exercițiu mamei tale. Iubitului tău. Prietenei taie (nu aceea pe care o invidiezi, cealaltă!). Candidatului preferat din colegiul uninominal (aici am rezerve: nu cred că oamenii politici sunt capabili de autoobservație; pentru că dacă ar fi, am trăi într-o altfel de lume).

Și dacă poți, stai o vreme cu această trăire. E foarte ușor. Doar te uiți la tine, cu un fel de ochi interior (al treilea, normal!). Dacă ai noroc și nu te plictisești s-ar putea să începi să simți ceva. Este ceva-ul de la început. Mai bine zis, este doar începutul ceva-ului. Dacă ai suficientă răbdare, vor veni, într-o ordine aleatoare, frumusețea, iubirea, inteligența, pacea. Cel mai repede vine pacea (oare pentru că pacea este un fel de nemișcare, iar nemișcarea e iute de picior?). La început, mai ales, e greu. De fapt, nu e tocmai greu. E foaie greu. Practic, imposibil. De ce imposibil? Îți spun mâine.