Pshihoterapeutul de buzunar

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

„Fericiți cei care se pot minuna căci a lor va fi împărăția cerurilor”.

(ceea ce Iisus a spus dar probabil că n-a auzit nimeni)

CUPRINS:

Prefață 3

Capitolul 1 – Eul

 Eul ca proces de identificare 3

 Funcțiile de separare și atașare 4

 Nume și formă 6

 Imaginea de sine 8

 Mori pentru a renaște 9

 Presupoziții culturale 11

 Acolo nu va mai fi timp 13

Capitolul 2 – Polaritățile

 Parabola încăperii albe 15

 Dumnezeu privește printr-un ochean? 16

 Mănânci pentru a fi înfometat 18

 Ignoramus ignoramibus 20

 Cireșe, portocale și alte fructe 21

 Cel mai iubit ursuleț din lume 24

 Cine 1-a ispitit pe șarpe? 26

Capitolul 3 – Psihologia iertării

 Fereastra spre Dumnezeu 27

 Iertarea este o formă de a iubi 28

 Cine este cel care aruncă piatra? 29

 Iertarea se naște din înțelegere 30

 Iertarea te face un om mai liber 32

Capitolul 4 – Atașamentul

 Colivii, închisori, lanțuri 34

 Gelozie și atașament 37

 Principiul unificării interne 38

 Teama de moarte 40

 Contraatașamentul 42

 Suferința și starea de martor 44

 Atașamentul de suferință 46

 Dragostea dă drumul 47

 Atașamentul de informații 44

 Detașarea 51

Prefață.

Cărțile mele se scriu în sesiuni și vacanțe universitare. Avantajul de a fi profesor… Folosesc o formă reflexivă, „se scriu”, deoarece nu am sentimentul că eu le scriu, că îmi aparțin și cu atât mai puțin că aș fi scriitor sau ceva de genul acesta. Nu mai rețin ce-am scris în primele, dar știu sigur despre cea de față că este a zecea. Sună a ceva aniversar, motiv pentru care am hotărât să o disting cumva. Așa că i-am dat un format de buzunar și un nume în consecință.

Deoarece profesia mea este de psihoterapeut, m-am lăsat purtat de câteva teme apărute în viața mea și a celor care au avut încredere în mine, fără să știe la ce se expun. Acesta este și cazul tău. Dacă această carte nu conține nici un mesaj pentru tine, n-o vei citi. Dacă te vei aventura însă, e posibil să găsești unele idei atât de strălucitoare și de profunde, încât să te forțezi să le aplici imediat în viața ta. Aceasta ar fi, după socotința mea, un fel de a te lua prea tare în serios. Ceea ce, desigur, nu îți recomand, întrucât viața e serioasă doar pe jumătate. Cealaltă jumătate e plină de ridicol și amuzament. Ca-n anecdota următoare: „Un nebun se duce la alt nebun și ciocănește la ușă. Acela deschide fereastra casei și strigă: „Nu sunt acasă.” Nebunul îl privește și spune: „Atunci îmi pare bine că nu am venit.”

EUL.

Eul ca proces de identificare.

Psihologia academică s-a întrecut pe sine însăși în a oferi definiții dintre cele mai sofisticate și abstracte, așa cum le stă bine unor oameni de știință. Natura, structura, funcțiile, locul și rolul în sistemul psihic, nimic nu a fost uitat. Dacă aș vrea să te amețesc încă din debutul acestei cărți, aș lista măcar 20 din aceste încercări savante de a pune în cuvinte ceva ce este simțit imediat și fară nici un fel de dificultate. Nu o voi face, deoarece mai am nevoie de conștiința ta reflexivă și binevoitoare.

Amintesc însă ceea ce pare a fi un invariant în aceste concepții, anume că Eul este un fapt de conștiință sau un centru al conștientului.

Eul copilului se cristalizează puțin câte puțin, chiar dacă multe luni după șocul nașterii el continuă să se simtă în simbioză cu tot ceea ce îl înconjoară. Spre 24 de luni, se pare, pronumele „eu” intervine ca autoreferențial în situații de puternică implicare personală. Ceva mai devreme, copilul se recunoaște în oglindă. După 6 luni, începe să întrevadă un raport între oglindă și reflectarea lui în oglindă, dar abia spre doi ani și jumătate (R. Zazzo) noțiunea de totalitate corporală este dobândită.

Achiziția unității corporale așază Eul în centrul câmpului conștiinței, eveniment ce îl putem considera ca naștere psihologică a individului. Această primă identificare (eu sunt corpul) pune bazele lărgirii și îmbogățirii experienței subiective cu noi și noi identificări (proprietăți, valori, scopuri, poziții personale, așteptări, trăiri, strategii de interacțiune etc). Psihologia cercetează în amănunt aceste conținuturi psihice, motiv pentru care nu voi stărui asupra lor.

Ceea ce mă voi strădui să demonstrez în continuare este caracterul iluzoriu al Eului ca entitate separată. Și pentru că eu vin dinspre filosofia orientală și psihologia analitică, voi folosi termenul Sine ca echivalent pentru tot ceea ce există, adică pentru întregul sau Totalitatea existenței. Prin urmare: Sinele = Întregul.

Eul nu este o entitate, ci un proces de identificare. Cine se identifică? Întregul se identifică, aparent, cu partea. Identificările Sinelui se realizează la mai multe niveluri, de la cele mai grosiere (corpul și nevoile lui) spre cele mai subtile (emoții, gânduri, aspirații). Astfel se naște Eul și, o dată cu Eul, lumea iluziei. De ce iluzie? Deoarece identificarea nu e niciodată reală. Ea pare a se produce fără a se produce în realitate. De aici și natura paradoxală a Eului, care simultan există și nu există. Ceva asemănător se întâmplă cu lumina: ea există (este corpuscul) și nu există (este undă).

Cel care reușește să rupă vraja își deplasează, identitatea, pe: „eu sunt”, dincolo, de granițele solide ale corpului, dincolo de granițele subtile ale minții, dincolo de spațiu și timp, în Sine. În filosofia indiană, este acela care s-a eliberat de lumea fenomenală (de iluzia cosmică – Maya), devenind un iluminat. EI continuă să trăiască în lume, dar nu-i mai aparține.

Pentru Sine, Eul este un instrument sau o unealtă necesară. El îți permite să trăiești experiența dualității, inclusiv experiența finală a Realității Unice sau a Sinelui. Ce înseamnă experiența dualității? Înseamnă toate experiențele care devin posibile datorită instituirii de către eu a împărăției relativului. Ce este împărăția relativului? Este un fel de Alice în Țara Minunilor, ceva în care lucrurile, situațiile, oamenii par a fi ceea ce nu sunt și nu sunt ceea ce par a fi.

Din acest punct de vedere, a renunța la Eu în sensul de a-ți mortifica trupul sau mintea este o prostie magistrală. Mișcările așa-zis spirituale care au astfel de obiective produc locatari devotați ai stabilimentelor psihiatrice.

Nașterea lui Eu este simultană cu nașterea lui Tu. Într-un anumit sens, cu fiecare Eu care se naște (se cristalizează în conștiință), o nouă lume se naște. Eul îl aduce cu sine pe tu și, o dată cu acesta, începutul celor opuse, separate sau complementare. Lumina și întunericul, binele și răul, plusul și minusul, toate vin în existență o dată eu Eul. Sinele începe cu fiecare Eu un nou joc de-a v-ați ascunselea, prefăcându-se că este altcineva decât este și căutându-se la nesfârșit pe Sine însuși până în clipa în care realizează iluzia sau se retrage din jos pentru a se odihni.

Funcțiile de separare și atașare.

Cum reușește Eul această performanță?

Prin însăși natura lui, care este aceea de a separa. Eul vede lucrurile ca și cum ar fi separate.

El creează discontinuități, și face lucrurile să pară izolate, neconectate unele cu altele. În realitate, lucrurile sunt departe de a fi separate. Separarea este doar o iluzie, creată de Eu. În acest sens, Eul este un mare creator de iluzii, iar dispariția lui echivalează cu dispariția iluziilor și nu a realității.

Într-o cameră întunecată, frânghia încolăcită pare a fi un șarpe. Aceasta e iluzia. Dacă aprinzi lumina, șarpele/iluzia dispare, dar frânghia/realitatea rămâne!

Există oameni cu o percepție mai intensă a conexiunilor dintre lucruri. Ei au o viziune holistă sauecologică asupra vieții. Ei realizează că mai puțin copaci înseamnă mai puțin oxigen pentru; toată lumea și că mai multe deșeuri nereciclabile înseamnă o natură mai poluată pentru toți.

Pentru terapeuții de familiei este de mult timp foarte clar că, o familie dizarmonioasă îi afectează negativ pe toți membrii ei. Cel care dezvoltă, simptome și ajunge la tratament nu este decât veriga cea mai fragilă a sistemului. Probleme există și la ceilalți, doar că nu au devenit manifeste. De aceea, a vindeca un membru izolat al familiei e o sarcină mai degrabă imposibilă.

La fel stau lucrurile într-un cuplu. Când doar unul vine la terapie, devenind, astfel mai echilibrat, la celălalt problemele se accentuează. Aceeași presiune care înainte se distribuia la doi acum îi revine doar celui care recuza terapia.

Spuneam că Eul este un proces de identificare. Este ca și cum Sinele sau Conștiința Infinită s-ar autolimita, alegând să privească lumea nu simultan din toate punctele, ci doar prin gaura cheii.

În mod automat, datorită limitelor perceptive, lucrurile vor părea izolate. Prin urmare, identificare= limitare = iluzie. Eul nu schimbă lumea, ci percepția noastră asupra lumii.

Dar funcția Eului nu se reduce la separare. Eul se atașează de obiecte, persoane, relații pe care caută să nu le piardă, să le conserve sau să, le întărească. În felul acesta, Eul încearcă să impună peste ordinea naturală a lumii propria lui ordine, motivată de interese, dorințe și nevoi personale, încercarea Eului e sortită eșecului, întrucât nu te poți opune decât temporar curgerii naturale a vieții. Opoziția Eului față de procesul natural al vieții și încercarea de a-l controla izvorâtă din negare și ignoranță nu aduce decât o cantitate amețitoare de suferință inutilă. Dacă oamenii ar putea accepta că viața îndepărtează obiectele sau persoanele, că parte a unui subtil și nesfârșit proces de echilibrare a lumii, mulți terapeuți ar trebui să urmeze cursuri de reconversie profesională.

Rațiunile pentru care viața face să dispară ființe și lucruri rămân practic necunoscute pentru Eu, singurele lui întrebări fiind: „De ce tocmai mie? De ce nu altora? Ce ți-am am făcut ca să merit așa ceva?”

Tocmai pentru a preîntâmpina pierderea și a se apăra de nesiguranță și frica indltse de separare, Eul dorește să controleze, să domine și să posede. Acesta e felul Eului de „a iubi” ființele și obiectele. Orice relație generatoare de tensiune între doi oameni se reduce, în ultimă instanță, la aceste nevoi ale Eului.