Neamul Soimarestilor

I. La cornul lui Sas

Încă din zorii zilei se mișcase de deasupra Popricanilor Ștefan Tomșa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul șleahtic Potocki și Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leșii și cu cazacii lor și cu puțină oaste de țară.

Tomșa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în șaua adîncă și cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi își întorcea căutătura încruntată, c-un ochi ușor fugind în laturi, spre șiragurile strînse de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni și de moldoveni din Țara-de-jos. Cercetașii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la dușman, tîrîndu-le în arcane. – Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas.

Din mersul domolit al calului, Tomșa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sîngerați și zdrențuiți care umblau între tatari:

― Vine într-acoace toată oastea?

― Vine… răspunse răgușit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ștefan ochi alburii.

Celălalt, mărunt și spătos, rînji în barba-i mare:

― E oaste tare și creștinească!…

Husein aga, trimesul împărăției, care mergea alături de Tomșa, întrebă:

― Ce spun ghiaurii?

― Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomșa și-și puse c-o mișcare obișnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteți să-i ridicați într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbușită spre călăreți.

Tatarii rămaseră în urmă cu prinșii. Husein și Tomșa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarășul lui:

― Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnați – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai și amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor.

― Eu venetic? strigă Tomșa scăpărînd din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, cu muierile și cu Movileștii lor, cu leșii, cu raiterii și cu franțujii lor! Au pustiit și au sărăcit biata țară! s-au așezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pămîntenilor și a Porții…

― Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oștit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia și a răpus capul lui Răzvan.

― Ș-acuma, grăi scurt Tomșa, se amestecă iar în trebile țării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni și ei rîndul. Acuma avem să înfrîngem cerbicea lui Potocki și să tăiem ca pe niște miei pe coconii ei…

― Vom vedea, zise cu liniștit glas turcul; în curînd vom vedea care este voința cea mare și neclintită a lui Alah!

― Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomșa; de partea celui pe care-l vrea norodul și cei mari…

― Ascultă, prietine, grăi tot liniștit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sînt semnele trudelor și năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta și bănui gîndurile Celui-de-sus!

― Husein aga! vorbi însuflețit Tomșa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin și c-un oștean ca tine; vin cu ienicerii luminăției sale Sultanul; vin cu Cantemir bei și cu tatarii lui, care și ei știu sama leșilor; vin cu pămînteni încercați în războaie; am năimit și pe căpitanii cei viteji rămași din oștirile lui Mihai-Vodă: pe Mîrza, pe Ghețea, pe Recia și pe alții.

― Localnicii sînt azi cu tine și mîne cu dușmanul tău.

― Nu-i așa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni care știu ce fac și care, din vechi zile, știu sama războiului. Sînt oameni din Orhei și Soroca, obișnuiți cu leșii și cu cazacii.

― Ce știu ei! mormăi turcul, răsfrîngîndu-și buzele palide între mustața și barba tușinată.

― Știu și pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Șoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume și a slujit cu vrednicie în oștiri străine, la nemți și la unguri…

― Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înțepeni în scările scurte și se înălță în șa. Ochii i se făcură rotunzi și ațintiți sub sprîncenele păroase, și nasul coroiat i se zbîrci la îmbinarea frunții.

― Ce este? zise el repede.