Frații Jderi volumul al doilea

Frații Jderi volumul al doilea

Izvorul Alb

1936

CÎND A FOST CUTREMURUL CEL MARE

Era cătră amiază și soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetății. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă.

De douăzeci și una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă și la Timiș, și sub Rarău, și la Hangu, ca să iasă cu toții de a doua zi, cu femei și copii, să înceapă a cosi acea ierbușcă de matasă, poreclită de ei «dulceața cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriștile și imașurile erau cafenii. Țăranii își purtau oile și vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului și tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puțin spor la stupi. În acea vară nu ieșiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieșise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuținase apa și în fîntîni.

Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Țarigradului. Și în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; și monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; și numai după ce s-a vestit căderea Cetății împărătești și pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi și apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăși în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetății Domnești, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuținat : pare un brîușor de argint. Și ziua și noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd și cînd dinspre miazăzi aceeași aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopții, cînd ies spaimele și înlemnește firea, așa de tare se subțiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoș cîntînd stîns dintr-așa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm. Cînd se descopăr în răsărit genele zilei, întăi se scrijelează zarea cu sînge și după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră tîrgul Sucevii își înalță ochii spre flamura de pe palatul măriei sale ; boarea dimineții n-o poate desfășura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei — cap de bour și stea cu cinci crengi — cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiți boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătița Măria Comneanca. Acei boieri grași cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa pînă la Cetatea Albă ; și de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreți domnești și cu Luca Pîrcalabul, aducînd și alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ștefan, și, pe lîngă asta, și cu bună vestire că va sosi chiar Împărătița Măria nu tîrzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălțimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura țara de mireasă din vița autocratorilor de la Bizanț.

— Să știi că atunci se vor deslega ploile, dădea încredințare cuviosul Timoftei Sîrbul, dascălul măriei sale Alexandrei-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieșit de subt ascultarea lui.

— Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate ; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decît ploaie, așa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.