Domnu Trandafir

Domnu Trandafir – de Mihail Sadoveanu

I

Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamțului, „vechea Manastire Alba cu trecut așa de neguros și de bogat „, și dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la care erau înhamați patru cai cu coastele destul de aratoase.

Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaș pe care ne-o daruise parintele Visarion, și cand am cantat într-un amurg liniștit, într-o pulbere de aur:

Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,

Unde curge-n vale un rau mititel…

Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri așa de mișcate, și de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit și din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…

Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ș-am pornit spre targușorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.

La spate aveam, departe, munții în ceața; înainte se desfașurau dealuri paduroase; și ma simțeam, cu toata tovarașia galagioasa, ușor și vesel ca în cea dintai tinereța. Prin nourașii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniștite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baiețandri care-și pașteau în șanțuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniștite pana departe, și ramaneau în urma, tot mai în urma. Și parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am înstrainat, și pe care le regaseam aceleași în liniștea și seninatatea lor.

Și cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deșteptau amintirile copilariei, vii și luminoase, parca rasareau din împarația uitarii prietini pierduți care ma salutau cu zambete de bunatate.

Cand intraram la Moțca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas și, în liniște, ascultam freamatul ușor al desișurilor. Parca era un cantec, și parca-mi venea sa dorm. Și dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai deslușit, și-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleșea.

Era Domnu, domnu Trandafir, învațatorul meu.

Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care și-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.

Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieți le da teme, pe alții îi asculta. Cand explica, ascultam toți; și istoriile minunate cu Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul le-am știut chiar din clasa întaia.

Mai cu sama explicațiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor și, acasa, îi visam o noapte întreaga.

Uite, și acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile și era și el mișcat cand ne spunea despre marirea stramoșilor. Cand facea un semn cu mana, așa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, și eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Și cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harțuit de administrație, ca cu greu își ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învațatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mișcatoare.

Ca dansul poate au mai fost mulți. Și toți, draga prietine, cand te gandești bine, au fost niște apostoli, care au îndurat saracie și batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulțamiri și vorbe rele, și care totuși au izbutit sa-și îndeplineasca, cu bine, menirea…

Domnu nostru ne-a învațat rugaciuni, ne-a învațat cantece care erau așa de frumoase pentru copilaria și sufletele noastre, deși nu le înțelegeam bine; ne-a învațat sa credem și în alte lucruri, în trecutul și vrednicia noastra, lucruri pe care mulți le batjocoreau în acea vreme; ne-a învațat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca semințe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…

Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la școala la împletit panere. Ședeam în cerdac, în cerdac la Domnu, și unul spunea o poveste. Era o liniște mare în împrejurimi în primavara aceea, și departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, și noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.

– Mai baieți, stați, c-am sa va cetesc și eu o poveste…