1001 de nopți Povestea cu coconul de crai și cu ghula
Aa
Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de vânătoare și de goana de-a călare după vânat; și mai avea și un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, coconul plecă la vânătoare și în goana de-a călare după vânat, și cu el plecă și vizirul tatălui său. Și merseră amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Și vizirul îi zise beizadelei:
— E a ta! Sari după fiara asta cruntă și ține-i urma!
Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu din ochi. Și pe dată fiara se mistui în pustie. Iar coconul rămase năuc și nu mai știa încotro s-o ia, când iacătă că zări în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă:
— Cine ești tu?
Ea răspunse:
— Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când drumețeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul și am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Și m-am pomenit părăsită, singură-singurică și tare buimacă!
Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă și o luă pe spinarea calului, o puse la spatele șeii și plecă. Iar când treceau pe lângă niște năruituri, copila îi zise:
— O, stăpâne al meu, aș vrea să cobor pentru o nevoie!
Atunci el o coborî lângă năruituri; apoi, văzând că ea zăbovește prea mult și că se dovedea prea târomelnică, se duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 Și le spunea copiilor ei:
— O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit!
Iar ei îi ziseră:
— Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în pântecele noastre!
Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o îndoială în ce privește moartea lui; și vinele i se zbătură, și fu cuprins de spaimă pentru viața lui, și se întoarse. Când ghula ieși afară, îl văzu că era speriat rău de tot și că tremură, și îi zise:
— Ce ai de ești speriat?
El răspunse:
— Am un vrăjmaș, de care mi-e frică!
Și ghula îi zise:
— Au nu mi-ai spus tu așa: „sunt un cocon domnesc? …”
El răspunse:
— Da, într-adevăr.
Ea îi spuse:
— Atunci de ce nu-i dai niște bani vrăjmașului tău, spre a-l potoli?
El răspunse:
— O, nu se potolește cu bani, că nu se potolește decât cu sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, și sunt pradă împilării!
Ea zise:
— Dacă ești împilat, precum mărturisești, nu ai decât să ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmașului tău; iar El are să te izbăvească de răutățile vrăjmașului și de răutățile tuturor acelora de care ți-e frică!
Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer și zise:
— O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ți se roagă, și îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, căci tu ai putere peste toate câte le vrei!
Când auzi rugăciunea, ghula pieri. Iar coconul se întoarse la tatăl său craiul și istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Și sultanul porunci moartea vizirului!
Apoi vizirul împăratului Iunan urmă cu spusele acestea:
— Tot așa și cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre morți. Și, măcar că l-ai potopit cu hatâruri și ți l-ai făcut prieten de inimă, el tot îți pregătește moartea. Au tu nu vezi pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un lucru pe care l-ai ținut în mână? Și nu socoți că a făcut-o numai ca să-ți pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ți-l dea să-l ții tot așa?
Atunci împăratul Iunan zise:
— Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de bun sfat. Întrucât este tare cu putință ca vraciul să fi fost venit ca o iscoadă furișată spre a-mi pricinui pierzarea. Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ținut în mână, poate prea bine să mă și piardă, de pildă cu un lucru pe care m-ar pune să-l miros!
Pe urmă împăratul spuse vizirului său:
— O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el?
Iar vizirul răspunse:
— Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; și, când are să se înfățișeze aici, se cuvine să-l izbim drept la cerbice; și ai să-i curmi astfel ticăloșiile și ai să te scapi de el, și ai să fii liniștit. Viclenește-l, dară, până a nu te vicleni el!
Iar împăratul Iunan zise:
— Drept spui, o, vizirule!
Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se înfățișă bucuros, neștiind ce hotărâse îndurătorul. Spune poetul în stihuri:
O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te liniștește! Nu știi tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă -
E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?
Căci ce e scris, e scris – și n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!
Iar de ce nu ți-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ți fie teamă.
Și, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălțime?
Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Și glasu-mi de poet, și-aceste rime?
Tu daruri noi îmi dai., și fiecare.
Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte.
Și, până să ți-l cer, mi-l dai, Părinte!
Și-atunci cum aș putea eu să nu cânt Mărirea Ta și să nu te slăvesc În sufletu-mi și-n ochii-a câte sunt?
Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! -
Și nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt și cât să dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!
O, tu, cel necăjit, încredințează În mâna lui Allah cel înțelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător și drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.
Nu vrerea ta, să știi, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s toate câte-aștepți A Celui înțelept peste-nțelepți!
Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristețile și gândurile-amare!
Oare nu știi că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz și tare?
Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în fața Celui veșnic mare.
Tu-n voia sorții mergi – și-ai să ai parte De darul fericirii fără moarte!
Când, deci, hakimul Ruian se înfățișă, Măria Să zise:
— Știi pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? Iar doctorul răspunse:
— Nimenea nu cunoaște necunoscutul, decât numai Allah cel Preaînalt!
Măria Să îi spuse:
— Te-am chemat să vii la moartea ta și spre a-ți lua sufletul!
Și hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de mirare în cea mai mirată uluire, și grăi:
— O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, și ce greșeală a fost săvârșită de mine?
Și Măria Să îi răspunse:
— Se zice că ești o iscoadă și că ai venit să mă omori. Iar eu vroi să te omor, până a nu mă omorî tu!
Pe urmă strigă la armaș și îi zise:
— Retează-i gâtul acestui hiclean și izbăvește-ne de ticăloșiile lui!
Și doctorul spuse:
— Cruță-mă, și Allah te va cruța! Și nu mă omorî, că te va omorî și pe tine Allah!
Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut și eu dinaintea ta, o, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai stăruit să-mi vrei moartea.
Apoi împăratul spuse hakimului:
— Nu pot să mai am încredere și nici să mă mai știu liniștit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit cu un lucru pe care l-am ținut în mână, tare mă socot c-ai să mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori în alt chip!
Hakimul spuse:
— O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru binele ce ți-am făcut?
Ci împăratul zise:
— Este de trebuință moartea ta fară de zăbavă!
Când hakimul se încredință limpede că împăratul îi vroia moartea fară de izbavă, plânse și se mohorî din pricina binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul în privința aceasta:
Tânăra și smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic de minte.
Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înțelept râmâne-ntotdeauna.
Priviți-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu-se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca și de-alunecușul păcătos.
După aceea, armașul păși înainte, îl legă pe hakim la ochi și, trăgându-și spadă, îi zise împăratului:
— Cu îngăduința ta!
Și hakimul plângea mai departe și îi spunea împăratului:
— Cruță-mă, și Allah te va cruța; și nu mă omorî, ca să nu te omoare și pe tine Allah!
Și îi spuse stihurile poetului:
Zadarnice sunt sfaturile mele.
Doar nătărăii dobândesc crezare.
Eu numai silă-adun și supărare, Și râsetele gurilor mișele, Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. Iar dacă am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii:
Să-și pună lacăt strașnic gurii lor.
Pe urmă îi spuse Măriei Sale:
— Aceasta mi-e răsplata? Iacătă că te porți cum a făcut un crocodil!
Atunci Măria Să zise:
— Da care este povestea acelui crocodil?
Și hakimul zise:
— Of, mi-e peste putință să ți-o istorisesc, câtă vreme mă aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ți! Cruță-mă, și Allah are să te cruțe!
Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câțiva dintre prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară și grăiră:
— O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, întrucât nu l-am văzut niciodată săvârșind vreo vină împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de boala care nu se da dusă de doctori și de învățați!
Împăratul le răspunse:
— Voi habar nu aveți de temeiul morții acestui vraci: dacă l-aș cruța, aș fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a mântuit de boală, dându-mi să țin în mână un băț, ar putea prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine știe ce. Or, tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Așa că moartea lui este de nevoie. După care nu am a mă mai teme pentru mine!
Atunci hakimul spuse:
— Cruță-mă, ca să te cruțe și pe tine Allah, și nu mă omorî, că Allah te va omorî și pe tine!
Ci, bre efritule, când hakimul se încredință că împăratul avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse:
— O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, îngăduie-mi răspasul de-a coborî până la casa mea, spre a mă scutura de toate lucrurile și spre a le cere alor mei și vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, și mai cu seamă spre a da în dar cărțile mele de leacuri. Și-apoi am o carte, care chiar că este temeiul temeiurilor și minunea minunilor, pe care vreau să ți-o aduc peșcheș, spre a o păstra cu grijă în dulapul tău.
Atunci împăratul îi spuse hakimului:
— Și ce carte-i aceea?
El răspunse:
— Cuprinde lucruri de neprețuit, iar cea mai însemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei tăia capul, să deschizi cartea și să numeri trei foi, întorcându-le; să citești apoi trei rânduri de pe fața din stânga, și atunci capul meu tăiat îți va vorbi și îți va răspunde la toate întrebările pe care ai să i le pui!
La vorbele acestea, împăratul se minună până peste marginile minunării și se înfioră de bucurie și de tulburare și grăi:
— O, hakimule! Chiar dacă am să-ți tai capul, vei vorbi?
El răspunse:
— Da, chiar așa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu adevărat, un lucru peste fire.
Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; și doctorul coborî la casa lui și își isprăvi în ziua aceea treburile, precum și în ziua următoare. Pe urmă se întoarse la divan, și tot așa veniră și emirii, vizirii, dregătorii, navabii40 și toți capii împărăției, iar divanul se făcu ca o grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan și se opri dinaintea împăratului, ținând în mâini o carte tare veche și o cutiuță de leacuri plină cu un praf. Pe urmă șezu jos și grăi:
— Să mi se aducă o tavă!
I se aduse o tavă; și vărsă pe tavă praful și îl întinse pe fața ei. Spuse apoi:
— O, Măria Ta! Ia această carte, dar să nu te slujești de ea, până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, așază-l pe tava aceasta și poruncește să fie apăsat peste praful acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi cartea!
Și împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea și o deschise; și găsi foile lipite unele de altele. Atunci își duse degetul la gură, îl înmuie și izbuti să desfacă foaia dintâi. Și făcu tot așa și cu cea de a doua și cu cea de a treia foaie, și de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare anevoință. În chipu-acesta, împăratul desfăcu șase foi, încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel de scriitură. Și grăi:
— O, vraciule, nu se află nimic scris!
Hakimul răspunse:
— Întoarce mai departe în același chip!
Și împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Și nici nu se scurseseră bine câteva clipite, că otrava și începu să curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă și pe dată; căci cartea era otrăvită. Și atunci împăratul se prăbuși, cu zvârcoliri cumplite, și strigă:
— Otrava curge.
Și atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască niște stihuri rostind:
Judecătorii-au judecat, vai mie!
Dar încălcând și pravili și dreptate!
Și totuși, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să nu fie.
La rându-le sunt judecați și ei!
Dac-ar fi fost cinstiți și drepți cândva, Acum județul poate i-ar cruța.
Ci ei au împilat fără temei, Și-acuma însăși soarta îi împilă Cu grea osândă, neștiind de milă.
De scârbă și batjocură-au ajuns.
Și-i drept! Căci după faptă – și răsplată!
Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplinește-odată și odată.
Pe când Ruian, hakimul, sfârșea de rostit stihurile, împăratul căzu mort chiar în clipita aceea.
— Or, o, efritule, acuma vezi și tu că, dacă împăratul Iunan l-ar fi cruțat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruțat și pe el la rându-i. Și el nu a vrut, și și-a hotărât moartea.
Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruți, te-ar fi cruțat și pe tine Allah.
În clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu zorii sclipind și se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise:
— Ce desfătătoare sunt vorbele tale!
Ea răspunse:
— Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viață și dacă sultanul va voi să mă mai cruțe!
Și își petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârșită și în desfătare, până dimineața. Pe urmă sultanul se duse la divanul lui. Iar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la ale sale.
Iar când fu cea de a șasea noapte, Șeherezada urmă:
Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruțat, te-aș fi cruțat și eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am să te las să mori întemnițat în vasul acesta, și am să te arunc în mare!” – atunci efritul a strigat și a zis:
— Allah fie asupră-ți! O, pescarule, să nu faci așa! Și cruță-mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta mea, căci, dacă eu am fost ucigaș, fii tu binefăcător; iar zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika!
Pescarul zise:
— Și care-i pătărania lor?
Efritul răspunse:
— Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemnițat; după ce ai să mă scoți afară, am să-ți spun pătărania lor!
Pescarul zise:
— A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ți mai rămâne nici un mijloc de ieșire de acolo! Când mă rugam de tine și când îți ceream îndurare, tu nu râvneai decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârșit nici o greșeală față de tine ori vreo mișelie; și nu-ți făcusem decât bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când te-ai purtat așa cu mine, am priceput că erai de un neam ticălos la obârșie. Or, să știi bine că nu am a te arunca în mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt iarăși, și-atunci ai să zaci în marea această până la sfârșitul vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri!
Efritul îi răspunse:
— Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ți istorisi povestea. Și-apoi îți făgăduiesc a nu-ți mai face vreun rău niciodată și am să-ți fiu de mare folos printr-o învoială, ce are să te îmbogățească pentru totdeauna.
Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredință bine de credința și de făgăduiala lui, și după ce îl puse să se lege față de el cu jurământ pe numele lui Allah Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni să se înalțe, până ce ieși afară cu totul; și se preschimbă într-un efrit înfricoșător ca urâțenie la chip. Efritul izbi o dată cu piciorul în vas și îl aruncă în mare. Când văzu cum găvanul ia calea mării, pescarul fu încredințat fară de nici o îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în șalvari, și rosti:
— Asta chiar că nu este semn bun!
Pe urmă încercă să-și întremeze inima și zise:
— O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă țineți jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit și mi-ai jurat să nu mă viclenești. Așa că, dacă ai să mă viclenești, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este luător-aminte; și, dacă e îndurător, nu este și uitător; și ți-am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: „Cruță-mă, și Allah te va cruța!
La vorbele acestea, efritul începu să râdă și veni dinainte-i și zise:
— O, pescarule, haide după mine!
Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă și o pierdură din ochi; și urcară într-un munte, și coborâră într-o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci efritul se opri și îi porunci pescarului să-și arunce năvodul și să pescuiască; iar pescarul se uită în apă și văzu o mulțime de pești albi, roșii, albaștri și galbeni. La priveliștea aceea, pescarul se minună; pe urmă își aruncă năvodul și, când îl scoase îndărăt, văzu în el patru pești, fiecare pește de altă culoare. La această priveliște, se bucură, iar efritul îi zise:
— Du-te cu peștii aceștia la sultan și dăruiește-i-i, iar sultanul are să-ți dea pe ei cât să te îmbogățești. Și-acuma, pe Allah! Binevoiește a primi temenelele mele, întrucât iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot șed în mare, acuma-s mai bine de o mie și opt sute de ani, fară a mai vedea lumea de la fața pământului! În ce te privește, tu să vii în fiece zi să pescuiești aici, dă numai câte o singură dată pe zi! Și-acuma, aibă-te Allah sub straja sa!
Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, care se întredeschise și îl înghiți.
Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peștii și îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îl umplu cu apă și puse în el peștii, care începură să zburde prin apa din ol. Pe urmă, așezându-și olul pe cap, purcese spre saraiul sultanului, precum îl învățase efritul. Când pescarul urcă la sultan și îi înfățișă peștii, sultanul se minună cu minunare până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viața lui ceva asemenea ca soi și ca bunătate, și grăi:
— Să fie dați peștii aceștia arăpoaicei noastre, bucătăreasa!
Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peșcheș de numai trei zile de către împăratul rumannilor și nu avusese încă vreme să-i pună la încercare priceperea de bucătăreasă. Și-așa că vizirul îi porunci să pună la prăjit peștele, zicându-i:
— O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ți spun așa: „Nu te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ți vedem astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă și bunătatea bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător de peșcheșuri!
Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse galbenii în poala cămășii și se întoarse acasă la nevastă-sa, întru totul mulțumit și bucuros. Pe urmă cumpără pentru copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuință. Și-atâta, în ceea ce îl privește pe pescar!
Și în ceea ce o privește pe arăpoaică, apoi ea luă peștii, îi curăți și îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească bine pe-o parte, și îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar deodată peretele bucătăriei se crăpă și lăsă loc să intre o copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini și netezi, cu mândreți desăvârșite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaș îndoit; avea pe cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la urechi, brățări la încheieturi, iar pe degete, inele cu nestemate scumpe; și ținea în mână o smicea de bambus. Se apropie și, înfigând smiceaua în tigaie, grăi:
— O, peștilor, vă mai țineți făgăduiala?
La priveliștea aceea, roaba leșină; iar copila își rosti întrebarea și a doua oară, și a treia oară. Atunci toți peștii își ridicară capetele dinlăuntrul tigăii și spuseră:
— Oh, da! Oh, da!
Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea:
De-ți vei schimba vreodată gândul.
La fel ni-l vom schimba și noi;
De-ți vei îndeplini cuvântul Și noi l-îndeplinim apoi;
Dar de vei vrea să-nșeli orândul, Venim asupra ta puhoi!
După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia și ieși tot prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la loc. Când roaba se trezi din leșin, văzu că tuspatru peștii se arseseră și se făcuseră negri ca de cărbune, și își zise în sine: „Săracii pești! Nici n-a început bătălia, și s-au și rocoșit!” Și pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că vizirul se ițește din spate peste capul său și-i zice:
— Du-i sultanului peștii!
Iar roaba începu să plângă și îi istorisi vizirului pățania și ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit și grăi:
— Asta chiar că este o poveste tare ciudată!
Și trimise să fie căutat pescarul și, odată pescarul adus, îi zise:
— Trebuie numaidecât să ni te înfățișezi cu patru pești la fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară!
Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul și îl scoase îndărăt cu patru pești în el, pe care îi luă și-i duse vizirului. Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i:
— Apucă-te să-i pui la prăjit de față cu mine, ca să văd și eu ce este în toată treaba asta?
Iar arăpoaica se apucă să gătească peștii, și îi puse în tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva clipite, că iacătă că peretele se și crăpă, iar copila se ivi tot în aceleași haine și ținând tot așa în mână smiceaua. Înfipse smiceaua în tigaie și grăi:
— O, peștilor, o, peștilor! Vă mai țineți făgăduiala cea veche?
Iar peștii își ridicară toți capetele și cântară laolaltă stihurile acestea:
De-ți vei schimba vreo dată gândul, Atunci și noi ni-l vom schimba;
Dacă-ți vei ține jurământul.
Și noi vom face tot așa;
Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai și-amar de viața ta.
În clipita aceea, Șeherezada văzu zorii mijind și își curmă vorbele îngăduite.
Cândfu cea de a șaptea noapte, ea spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peștii începură să vorbească, fetișcana răsturnă tigaia și ieși tot pe acolo pe unde intrase, și peretele se lipi la loc. Atunci vizirul se ridică și spuse:
— Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aș putea s-o tăinuiesc sultanului!
Pe urmă se duse la sultan și îi istorisi ce se petrecuse de față cu el. Iar sultanul zise:
— Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu!
Și trimise să fie căutat pescarul, și îi porunci să se înfățișeze cu patru pești la fel cu cei dintâi, și îi lăsă pentru aceasta un răspas de vreme de trei zile. Și pescarul se întoarse degrabă la baltă și aduse numaidecât patru pești. Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; și, întorcându-se spre vizir, îi spuse:
— Pregătește chiar tu, dinaintea mea, peștii aceștia!
Iar vizirul răspunse:
— Îndeplinesc și mă supun!
Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului și rândui în ea peștii la prăjit, după ce îi curăți bine; apoi, odată prăjiți pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Și deodată peretele bucătăriei se crăpă și țâșni pe acolo un arap asemenea unui bivol ca toți bivolii ori a vreunuia dintre uriașii din seminția lui Ad43; și ținea în mână o creangă verde de pom; și spuse cu un glas răspicat și cumplit:
— Peștilor, o, peștilor! Vă mai țineți făgăduiala cea veche?
Iar peștii își ridicară capetele din tigaie și spuseră:
— Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă!
Și rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri:
De-ți vei schimba vreodată gândul, Și noi ni-l vom schimba la fel;
De-ți vei cinsti tot legământul, Și noi îl vom cinsti cu zel;
Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la măcel!
Pe urmă arapul veni la tigaie și o răsturnă cu creanga, iar peștii arseră și se făcură cărbune negru. Atunci arapul plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi:
— Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peștii aceștia trebuie să aibă o poveste ciudată.
Porunci atunci să fie adus pescarul și, odată pescarul sosit, îi zise:
— De unde este peștele?
El răspunse:
— Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de muntele care străjuiește cetatea!
Iar sultanul se întoarse spre pescar și întrebă:
— Câte zile se cer ca să ajungi acolo?
El răspunse:
— O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o jumătate de ceas!
Iar sultanul rămase tare uluit și porunci străjerilor să-l însoțească pe pescar tot atunci. Iar pescarul, tare încurcat, începu să-l blesteme în gând pe efrit. Iar sultanul și toți ceilalți porniră și suiră într-un munte și coborâră într-o sihăstrie largă pe care niciodată în viața lor nu o mai văzuseră până atunci. Iar sultanul și oștenii se minunau de întinderea aceea goală, așternută între patru munți, și de tăul acela în care jucau pești de patru culori osebite: roșii, albi, galbeni și albaștri. Iar sultanul se opri și le spuse oștenilor și tuturor câți se aflau de față:
— Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul acesta în locul acesta?
Ei răspunseră cu toții:
— O, nu!
Și sultanul zise:
— Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea și nu am să mă mai așez în scaunul de domnie al împărăției mele până ce nu voi afla adevărul despre acest lac și despre peștii din el!
Și le porunci oștenilor să împresoare munții; iar oștenii așa făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un cărturar, om înțelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate științele. După ce se înfățișă dinaintea sultanului, sultanul îi zise:
— Am de gând să fac un lucru și, dintru-ntâi, voi să ți-l înfățișez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârșire singur la noapte și să caut singur lămurirea tainei lacului și a peștilor lui. Tu, dar, ai să te ații la ușa cortului meu și ai să le spui emirilor, vizirilor și curtenilor: „Sultanul este bolnav și mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Și să nu dezvăluiești nimănuia ce mi-am pus de gând!
Așa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci sultanul se străvesti, își încinse sabia și se strecură departe de însoțitorii săi, fară a fi văzut. Și purcese să umble toată noaptea până dimineața, fară de oprire, până la vremea când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. După care porni iar să umble cât ținu ziua toată, și-a doua noapte până dimineața. Și iacătă că zări în depărtare ceva negru; se bucură și își zise: „S-ar putea să dau acolo de vreunul care să-mi istorisească povestea lacului și a peștilor lui!” Apropiindu-se de negureața aceea, văzu că era un dăm zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, și văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. Atunci se bucură și, oprindu-se la poartă, bătu încetișor; dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, și-a treia oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu și a patra oară, și mult mai vârtos; și nimeni nu-i răspunse. Atunci își zise: „Nu mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-și inimă, păși pe poarta saraiului și ajunse într-o încăpere lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi:
— O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe cale, și vă cer oleacă de merinde pentru drum!
Pe urmă își rosti iarăși cererea, încă o dată și încă o dată; și, neauzind nici un răspuns, își întări inima și își îmbărbătă sufletul, și păși mai departe până în mijlocul saraiului. Și nu găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era așternut din belșug cu chilimuri și că în mijlocul curții dinlăuntru era un havuz străjuit de patru lei de aur roșu și care lăsau apa să țâșnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare și câe nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare ce se întindea pe deasupra saraiului. Iar sultanul se minună de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârșit taina lacului, a peștilor, a munților și a saraiului. Pe urmă șezu jos, între două uși, cugetând adânc. Și deodată auzi un plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, și auzi un glas dulce care îngâna încetișor stihurile acestea:
Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele amare mi se citesc pe față.
Din ochii mei și somnul și liniștile pier, Iar nopțile-mi sunt albe ca alba dimineață.
Of, dacă deznădejde și chin n-ar mai veni, Și gândurile dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putința de-a mai ști Mireasma sfântă-a tihnei și blândul ei tain.
Și mai cu seamă dacă aș mai putea uita, De-aș mai găsi un sprijin în viața-mi pustiită!
Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se-afundă amara mea ursită.
Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică și se îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o ușă, peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua și, într-o sală mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare și înalt de un cot. Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă dulce și răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniță ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul:
Suleget copilandru., și dulce! Negru-i păr E-atât de negru-ncât jur-împrejur Se face noapte. Și, într-adevăr, De fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea-ntunecată!
N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai întemeiată Ca la vederea frumuseții lui.
Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Și-l vei cunoaște fără șovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală.
La vederea lui, sultanul se bucură și îi spuse:
— Pacea fie asupră-ți!
Iar tânărul urmă a ședea mai departe pe pat, înveșmântat în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale revărsată peste toată ființa lui, îi răspunse sultanului la binețe și îi zise:
— O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic!
Iar sultanul îi zise:
— O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac și a peștilor lui colorați, și tot așa despre saraiul acesta și despre singurătatea ta și despre pricina lacrimilor tale!
La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelșugate ce-i curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună și zise:
— O, tinere, ce te face să plângi?
Iar tânărul răspunse:
— Au cum aș putea să nu plâng, când sunt în starea în care sunt?
Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei sale și le ridică. Și atunci sultanul văzu că toată jumătatea de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Și flăcăul îi spuse sultanului:
— Află, o, doamne, că povestea cu peștii este un lucru ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, spre a fi văzută de toți, ar fi o învățătură pentru cel ce ar cerceta-o cu luare-aminte!
Și flăcăul istorisi așa povestea aceea:
