Păstorul și copila.Povestei cu jivine și păsări 1001 de nopti basme de citit la timp

Păstorul și copila

Se povestește că, într-un munte din munții țărilor musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înțelepciune și cu credință fierbinte; și păstorul acela ducea o viață cuminte și schivnică, mulțumindu-se cu soarta sa și trăind din rodul de lapte și de lână al turmei lui. Și avea în el atâta dulceață și asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl întâmpinau temenindu-se cu strigătele și urletele lor. Și păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, spre marea lui fericire și spre liniștea lui, de ceea ce se petrecea prin cetățile lumii.

Or, într-o zi, Allah Preaânaltul vru să-i încerce puterea înțelepciunii și prețul adevărat al virtuților, și nu găsi altă ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită frumusețea femeiască. Așa că îl însărcină pe unul dintre îngerii săi să se străvestească în femeie și să nu precupețească nimic din șiretlicurile acestei făpturi spre a-l face pe sfântul păstor să păcătuiască.

Așa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, zăcea întins în peștera lui și îl proslăvea în sufletul său pe Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare și zarifa, o copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă și drept un copilandru. Și pe loc peștera se și înmiresmă toată, iar păstorul își simți carnea cea bătrână cum se înfioară. Și își încruntă sprâncenele, și se burzului în ungherul lui, și îi zise nechematei:

— Ce cauți aici, o, muiere, care habar nu am cine ești? Că nici nu te-am chemat și nici nu am trebuință de tine!

Copilandra atunci veni și șezu jos lângă bătrân și îi spuse:

— Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci fecioară încă, și vin să mă dăruiesc ție numai pentru desfătarea mea și pentru ceea ce am aflat despre vrednicia ta veche!

Dar moșneagul strigă:

— O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Și lasă-mă să mă scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată!

Dar copila își făcu să se miște încetișor mlădioșia boiului, se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt și suspină:

— Spune, de ce nu mă vrei? Iți aduc un suflet supus și un trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului în pântecele mamei sale! Șoldurile mele sunt calde și alintăcioase, și de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. Iar sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! … buzele mele, pe care le simt cum tremură, au să ți se topească în gură. Hai! … Hai! … am niște dinți care cu mușcătura lor strecoară viață în moșnegii pe moarte, și o miere gata să curgă picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai!

Și bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate firele ei:

— Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă!

Atunci copila cerului, cu o mișcare împătimită, îi aruncă brațele împrejurul gâtului și îi murmură în ureche:

— Sunt o poamă înțepătoare la limbă, abia dată în must: gust-o și te vei tămădui! Știi mireasma iasomiei? Ți se va părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea!

Dar bătrânul strigă:

— Numai profumul rugăciunii nu se trece! Ieși de aici, o, amăgitoareo!

Și o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila se ridică și, ușoară, se dezbrăcă cu totul și rămase dreaptă și goală, albă și scăldată în valurile pletelor ei! Iar chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peșteră, era mai sfâșietoare decât toate țipetele nebuniei. Iar moșneagul lui se putu opri să nu geamă și, spre a nu mai vedea crinul acela viu, își acoperi capul cu mantia și strigă:

— Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea lumii tu ești pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe oamenii din vremile dintâi, și arunci vrajba între copiii pământului! Acela care te îndrăgește se leapădă pe totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot să le guste care te izgonesc din viața lor!

Și bătrânul își înfundă capul și mai tare în sarica lui. Dar copila urmă:

— Ce vorbești tu despre cei de demult? Cei mai înțelepți dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cantat! Iar frumusețea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea dreaptă, ci i-a luminat pe cale și a fost desfătul vieții lor! Adevărata înțelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la sânul meu! Întoarce-te la înțelepciune! Stau gata întru totul să mă deschid ție și să te adăp cu adevărata înțelepciune!

Atunci bătrânul se întoarse spre perete și strigă:

— Înapoi, o, tu cea plină de ticăloșie! Te scârbesc și te scuip! Câți oameni minunați ai ticăloșit și câți ticăloși ai mântuit! Frumusețea ta e mincinoasă! Că aceluia care știe să se roage, i se ivește o frumusețe nevăzută acelora care te privesc! Îndărăt!

La vorbele acestea, copila strigă:

— O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale și îmbracă-te în lâna lor, și roagă-te Domnului tău în singurătate și în tihna inimii tale!

Și închipuirea pieri.

Atunci, din toate părțile muntelui, veniră fuga la păstor jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui spre a-i cere binecuvântarea!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada tăcu, iar sultanul Șahriar, întristându-se deodată, îi spuse:

— O, Șeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de cugetat! Și nu știu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă trag într-o peșteră și să mă lepăd pe totdeauna de grijile domniei, și drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! Dar mai întâi vreau să ascult urmarea

Povestei cu jivine și păsări!

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și opta noapte șcherezada spuse:

Povestea cu broască-țestoasă și cu pescărușul.

Într-una din cărțile mele de demult, se povestește, o, norocitule sultan, că un pescăruș ședea într-o zi pe malul povârnit al unei ape mari și veghea, cu luare-aminte și cu gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi îngăduia să-și dobândească traiul și să-și hrănească pruncii, și-o îndeplinea fară leneveală, împlinindu-și cu toată cinstea sarcina stării sale.

Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mișcare și la cea mai ușoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui și cum se oprește în stânca pe care ședea de veghe un haplan de hoit de spiță omenească. Atunci îl cercetă cu privirile și băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice și crușit de urmele tăieturilor de paloș și ale împunsăturilor de lance; și chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun tâlhar pe care l-au făcut să-și ispășească păcatele!” Pe urmă își înălță aripile și îl binecuvântă pe Cel-Atoateimpărțitor, grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloși să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele bune!” Și se gătea sa se repeadă asupra leșului și să rupă câteva fâșii din el și să le ducă micuților săi și să le mănânce împreună cu ei. Dar tot atunci și văzu deasupra-i cerul cum se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum vulturi și ulii, care începură să se rotească în cercuri largi apropiindu-se din ce în ce.

La priveliștea aceea, pescărușul fu cuprins de spaima sa nu fie sfâșiat și el de lupii aceia ai văzduhurilor, și zori să-și ia tălpășița cu bătăi de aripi spre depărtări. Și, după multe ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul apei, tocmai hăt spre gura râului, și începu să aștepte ca viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. Și, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile soartei și la nestatornicia ei; și își zicea: Iacătă că sunt silit să mă depărtez de țara mea și de țărmul care mi-a vegheat nașterea și unde se află copiii și soața mea. Of, ce deșertăciune mai e și lumea aceasta! Și cu cât mai plin de deșertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei și care, bizuindu-se pe noroc, trăiește de pe o zi pe alta fară a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aș fi fost mai cuminte, aș fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; și lupii văzduhului puteau să vină și să-mi răpească hoitul, că nu mi-ar fi păsat prea tare! Dar înțeleptul ne povățuiește să avem răbdare la restriște. Să răbdăm dară!”

Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în care ședea cocoțat, o broască-țestoasă ieșind din apă și lopătând încetișor. Și broască-țestoasă își săltă capul și îi spuse:

— Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit țărmul pe unde te întâlneam de obicei?

El răspunse:

Când chiar sub cortul ce te-adăpostește Și chiar în țara care-i țara ta Ți se strecoară-un ticălos hoțește, Atât mai poți să faci din câte-ai vrea:

Să lași și cort, și țară, și nădejde Și să fugi încotro vei mai putea!

Și eu, o, bună broască, mi-am văzut țărmul gata a fi năpădit de lupii văzduhului și, ca să nu mă posomorăsc de chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul și să mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta mea!

Când auzi vorbele acestea, broască-țestoasă îi spuse pescărușului:

— De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu toată credincioșia și să-ți țin tovărășie în părăsirea și în restriștea ta, că știu cât de amărât este străinul departe de țara sa și de ai săi, și cât de dulce îi este să găsească o căldură de dragoste și de bunăvoință la cei necunoscuți. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din vedere, am să-ți fiu o tovarășă grijulie și prietenoasă!

Atunci pescărușul îi spuse:

— O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe dinafară și atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să încep să plâng de tulburare față de neprecupețita ta bunăvoință! Cum să-ți mulțumesc? Și câtă dreptate ai în spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor și despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu sunt niște inși lipsiți de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi viața fară de prieteni și fară de tăifăsuielile cu prietenii, și fară de haz și de cântec cu prietenii? Înțeleptul este acela care știe să-și găsească prietenii potriviți cu firea lui, și nu se pot socoti drept prieteni ființele cu care ești nevoit să ai de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu pescărușii din neamul meu, care mă pizmuiesc și mă zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc și pentru isteciunile mele! Încât, acuma, ce fericiți trebuie să fie de plecarea mea soții mei cei josnici și mărginiți, și care nu știu decât să pălăvrăgească despre pescuielile lor și nu sporovăiesc decât despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă să-și ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Așa că stau tot cu ciocul întors spre pământ. Și, dacă au aripi, le au ca să nu se slujească de ele! Încât cei mai mulți dintre ei nici nu ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se scufunde, și adeseori rămân la fundul apei!

La vorbele acestea, broască-țestoasă, care asculta în tăcere, strigă:

— O, pescarule, coboară să te sărut!

Și pasărea coborî din copac, iar broască-țestoasă o sărută între ochi și îi spuse:

— Chiar că, o, fratele meu, tu nu ești făcut spre a trăi de-a valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul văduvite de gingășie și nu au nimic ales în purtările lor. Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra acestui copac și în zvoana pe care o fac valurile!

Dar pescărușul îi spuse:

— Mult îți mulțumesc, o, broască-țestoasă, sora mea! Da cu copiii? și cu soția?

Ea răspunse:

— Allah e mare și milos! Are să ne ajute el să-i cărăm și pe ei până aici! Și vom petrece zile liniștite, la adăpost de orice nevoie!

La vorbele acestea, pescărușul spuse:

— O, broască-țestoasă, să mulțumim împreună Celui Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră!

Și laolaltă rostiră:

Mărit să fie Domnu-ntru vecie!

El dă avere multă la bogați, Iar la săraci dă neagră sărăcie.

Ci rostu-i drept, de stați să cugetați -

Câți sunt săraci – dă-n bucurii bogați, Și câți bogați săraci de bucurie!

În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Atunci sultanul Șahriar îi spuse:

— O, Șeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne a mă întoarce la gânduri mai puțin crunte. Încât tare aș vrea să știu dacă nu cunoști cumva povești cu lupi, de pildă, ori cu alte jivine tot atâta de fioroase!

Iar Șeherezada spuse:

— Chiar acestea sunt poveștile pe care le știu cel mai bine!

Atunci sultanul Șahriar îi spuse:

— Grăbește a mi le istorisi!

Iar Șeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare.

Și cândfii cea de a o suta patruzeci și noua noapte Șeherezada spuse:

Povestea cu lupul și cu vulpanul.

Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, și de cruzimea aceluia în orice pricină, și de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră și lui, vulpanului, șezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, și începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni și care i se păru a n izbăvirea. Și purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, și pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat și cu o foarte rea țâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, și ajunse dinaintea lui cu umilință, cu ochii în jos, și așteptă să fie întrebat. Și lupul se zborși către el:

— Ce vrei, plod de cățea?

Vulpanul răspunse:

— Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ți arăt un gând și să-ți fac o rugăciune, dacă binevoicști să îngăduiești a mă asculta!

Și lupul răcni:

— Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îți sfărâm oasele!

Atunci vulpanul spuse:

— Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici și lațuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, și pădurea arc să ne fie de nelocuit. Așa că ce-ai zice de o întovărășire între toți lupii și toți vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam și a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?

La vorbele acestea, lupul răcni:

— Zic că ești tare sfruntat când nădăjduiești la întovărășire cu mine și la prietenia mea, vulpan mișel, prefăcut ticălos! Na! ține asta pentru neobrăzarea ta!

Și îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl așternu la pământ, pe jumătate mort.

Atunci vulpanul se adună de pe jos șchiopătând, da se feri să-și arate supărarea; dimpotrivă! își luă înfățișarea sa cea mai zâmbăreață și mai pocăită și îi spuse lupului:

— Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviință și puținătatea de isteciune. Își recunoaște vinile, care sunt mari! Și chiar dacă nu și le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică și cuvenită cu care l-ai cinstit, și care ar fi fost de ajuns să omoare și-un elefant, i le-au dezvăluit din belșug!

Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:

— Fie! da să te înveți minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te privește!

Vulpanul spuse:

— Cât de drept e! Într-adevăr, înțeleptul a spus: „Nu vorbi și nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, și nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Și nu care cumva să uiți a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă ferește-te să-ți dăruiești sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”

Or, așa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea și vremea mea, și are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că bățoșia, țâfna, necuviința și făloșenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu și pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”

Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:

— O, stăpâne al meu, tu știi că nepărtinirea este virtutea celor puternici, și că bunătatea și blajinătatea sunt darurile celor tari și podoaba lor! Și însuși Allah îl iartă pe culpeșul care se căiește. Or, în ce mă privește, fărădelegea mea este nemăsurată, știu, da nici pocăința mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinstești, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu și o pricină de voioșie; precum ne învață înțeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ți-o îndrituiește mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită și decât dulceața ei!”

Atunci lupul îi spuse vulpanului:

— Primesc căințele tale și îți iert pasul greșit și osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ți alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să și îngenunchezi cu fruntea în țărână!

Și vulpanul, fară a șovăi, îngenunche și se închină lupului, spunându-i:

— Deie Allah să biruiești pururea, și întărească-ți el stăpâniile!

Atunci lupul spuse:

— Așa e bine! Acuma mergi înaintea mea și slujește-mi de iscoadă! Și, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de știre!

Și vulpanul răspunse cu ascultare și cu supunere, și zori s-o ia înainte.

Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; și făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-și: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub pașii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învățătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Așa, de pildă, dacă aș vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aș lua-o la fugă cât m-ar ținea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de șiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfățișare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuință, întrucât chibzuință este jumătate de vitejie!”

Și, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da și dând îndărăt din când în când, și adulmecând la fiecare pas; și se târa și ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăși îndărăt; și, într-un sfârșit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc așa de ciudat. Și bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subțiri presărate cu pământ. La priveliștea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinței și cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănțuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toți strugurii din vie, și ghiersui cântecul acesta13:

Iată-ți, lupule, mormântul!

Cald te-așteaptă subpământul!

Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulți copii ai mai mâncat!

Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Și pe dată făcu cale întoarsă și se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:

— Îți aduc vestea cea bună! Mare îți este norocul, și fericirile plouă asupră-ți, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, și așijderea bucuria!

Lupul spuse:

— Și ce știre îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!

Vulpanul spuse:

— Via este astăzi frumoasă, și totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit și zace întins în mijlocul ocinei sale sub niște crengi care îl acoperă!

Și lupul răcni:

— Ce mai aștepți atunci, codoș ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!

Și vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei și, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:

— Este acolo!

Atunci lupul scoase un urlet și, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Și se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmașului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să țopăie și, în toiul voioșiei, își prociti stihurile acestea14:

Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare și strălucitoare!

Stăpân sunt al pădurilor bogate;

Dregătorii și volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!

Podgorii mari cu strugurii gustoși, Belșugul de vânat: vătui destui, Și creste roșii de cocoși frumoși, Și târtiti moi și fragede de pui, Copanele de gâște și de rațe, Toate mi-așteaptă gura să le-n hațe!

Și tot atunci și fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Și care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme și scâncește din căzătură și cum își bocește jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă și el vădit să plângă și să geamă; și lupul săltă capul și îl văzu cum plângea așa, și îi zise:

— O, vulpoiule15, fratele meu, ce bun ești că plângi așa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; și, mă rog ție! lasă lacrimile de-o parte și dă fuga să-i prevestești pe soția și pe copiii mei de primejdia în care mă aflu și de moartea care mă pândește!

Atunci vulpanul îi spuse:

— A, mișelule! păi chiar atâta de prostănac ești, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, așadar, lup al pacostei! Ca să mă ușurez pe mormântul tău și să dănțuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!

La vorbele acestea, lupul își zise în sineși: „Nu e bine să-l mai ameninț acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”

Și îi spuse:

— O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credință și îmi așterneai un potop de semne de supușenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, și amintește-ți ce a spus poetul:

Seamănă pe pământurile toate Al bunătății tale bob curat -

Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.

Și vulpanul îi spuse rânjind:

— O, tu cel mai smintit dintre toți lupii și dintre toate sălbăticiunile, uiți așadar toată scârboșenia purtării tale? Și de ce nu știi nimic din învățul cel atâta de înțelept al poetului:

Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, și orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispășire.

Ia seama tu, cel plin de răutate:

Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veșnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -

Iar ochiul lui Allah veghează toate!

Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta și să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.

Atunci lupul spuse:

— O, vulpane înțelept, plin de gânduri rodnice și cu mintea născocitoare, tu ești mai presus de asemenea vorbe, și hotărât că nu le crezi; le spui numai așa, ca să șuguiești. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie și străduiește-te s-o legi cu un capăt de un copac și a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei și am să ies din gropanul acesta!

Dar vulpoiul se puse pe râs și îi spuse:

— Ușurel, o, lupule, ușurel17! Dintru-nceput are să ți se topească mai întâi sufletul, și pe urmă și trupul! Iar bolovanii și pietrele cu care au să te bată vor săvârși tare frumos această despărțire! O, dihanie mocofană, cu mințile otova și cu duhul așa de puțin pătrunzător, tare-mi vine să-ți asemuiesc soarta cu cea a șoimului și a potârnichii!

La vorbele acestea, lupul se minună:

— Nu pricep ce vrei să spui cu astea!

Atunci vulpanul îi spuse lupului:

— Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc niște boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzișului, văzui deodată că se prăvălește din înaltul văzduhurilor un șoim mare asupra unei potârnichi micuțe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele șoimului și să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci șoimul, care se luase după ea și nu putuse s-o înșface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib și-i strigă potâmichii: „Prostuțo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea față de tine și de binele pe care ți-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te știam flămândă de multă vreme și vroiam să-ți dau niște boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuță, dulcea mea micuță potârniche, ieși fară teamă din adăpostul tău și hai să mănânci din grăunțele astea! Și fie-ți plăcute, și ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”

Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieși încrezătoare din ascunzișul ei; dar numaidecât șoimul se și repezi asupra-i și își înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei și, dintr-o fulgerătură de plisc, îi și spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-și da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” și muri. Cât despre șoim, o și înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă și osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta și văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, și se rostogoli neînsuflețit la pământ!

Și tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viața tare grea și mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinței!

Atunci lupul îi spuse vulpoiului:

— O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le procitești, și să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit și-așa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu știi că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naște dintr-un ajutor dat la necaz, și că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Așa că ajută-mă să scap de aici și am să-ți fiu cel mai bun prieten și cel mai înțelept povățuitor!

Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul și îi spuse lupului:

— Văd că habar n-ai de spusele celor înțelepți!

Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:

— Care spuse și care înțelepți?

Vulpanul răspunse:

— Înțelepții, o, lup al împuțiciunii, ne învață că inșii ca tine, inșii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfățișare tot așa de grosolană și cu trupul rău întocmit, au și sufletul grosolan și întru totul pustiu de gingășie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te privește! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate și nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgești când vrei să potrivești cu sufletul tău de javră niște vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi așa de rodnic în povețe înțelepte, de ce nu îți găsești ție însuți un mijloc de a ieși de aci de jos? Și dacă chiar ești așa de puternic precum spui, încearcă să-ți mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai amintești de Povestea cu doctorul!

— Ce doctor? se miră lupul.

Și vulpanul spuse:

— A fost odată un țăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; și treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meșteșugurile doctoricești. Și iscusitul acela veni la bolnav, și avea o legătură peste un ochi. Și bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea și nu ți-o vindeci? Și vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele și lasă-mă să-ți văd lățimea umerilor!”

Și tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie povețe și să mă înveți isteciunea, fii atâta de isteț cât să te scapi din groapă și să te ferești de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde ești!

Atunci lupul se puse pe plâns și, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:

— O, frățâne, mă rog ție, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii și întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăț de ea și să ies din groapă! Și îți făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, și că am să-mi pilesc ghearele și am să-mi sfărâm colții cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor și am să mă trag în singurătate să-mi fac ispașa, fară a mai mânca decât iarbă și fară a mai bea decât apă!

Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:

— Și de când s-o putea să-și schimbe cineva firea așa de ușor? Ești lup și ai să rămâi lup, și nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăința ta! Și-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ți dau pe mână coada mea! Așa că vreau să te văd cum mori, întrucât înțelepții au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăță pământul! 18”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și tăcu sfielnic.

Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:

— Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăță pământul!

La vorbele acestea, lupu-și mușcă laba de deznădejde și de ciudă strunită; și își îndulci și mai tare glasul și îi spuse vulpanului:

— O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingășia, pentru iscusința la vorbire și pentru dulceața firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ți, și adu-ți aminte de datinile neamului tău!

Și vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leșine. Și nu zăbovi să-și vină în fire și îi spuse lupului:

— Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, și vreau doar, până să crăpi, să-ți intre în urechi câteva pilde de-ale înțelepților. Află, așadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; și, într-un sfârșit, că te poți feri de toate, afară de ursită! In ce te privește, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieșirea din groapă și de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui șarpe căruia tu, în neștiința ta, nu-i cunoști povestea!

Și lupul mărturisindu-și neștiința în această privință, vulpanul spuse:

— Da, o, lupule, a fost odată un șarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Și șarpele acela, dezvățat să se miște după atâta vreme de ședere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoință pe pământ, și neîndoielnic că ar fi fost prins iarăși de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav și, de milă, îl culese de pe jos și îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu șarpele, când își recăpătă iarăși vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaș de pe trupul mântuitorului său și de a-și înfige acolo dintele plin de venin. Și omul căzu pe dată mort la pământ! Și de altminteri poetul spusese:

Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Și pare să se-alinte frumos, atunci păzea:

Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Și-și varsă ucigașul venin în carnea ta!

Și-apoi, o, lupule, mai sunt tot așa și stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:

Când blândul copilandru atâta cinste-ți poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ți încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Și că-ntr-o zi, când brațu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deșartă!

Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta și a-ți da o gustare de început din bunătățile care te așteaptă și din pietrele cele frumoase care au să-ți alinte căpățâna, în adâncul gropii, și până a veni să-ți stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îți dăruiesc! Saltă-ți capul și ia seama!

Și, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii și se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă și să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.

Apoi, după ce săvârși isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ și începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari și pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-și ia tălpășița și să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroși, și cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmașul lui! 19

Aici Șeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuța Doniazada, iar sultanul Șahriar strigă:

— Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aș vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă și necugetată și despre urmările ci!

Și Șeherezada spuse:

— Ascult și mă supun!

Povestea cu șoarecele și cu nevăstuica.

A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, și i se spuse:

— Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai și numai susan! Iar noi ți l-am adus ca să-l cureți și să-l descojești!

Și femeia îl luă și se apucă pe dată de treabă și, la sfârșitul zilei, îl curățase și îl descojise. Și era o desfătare să vezi susanul acela alb, curățat și ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic și, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Și făcu treaba așa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuță de susan.

Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea și mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Și o auzi cum striga:

— A! de-aș putea să-l dibăcesc pe hoțoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiții de șoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aș găbji măcar unul, l-aș face să ispășească ticăloșiile tuturor semenilor lui!

Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica își zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl privește pe șoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine și să-mi rupă spinarea!”

Și numaidecât se duse să-l caute pe șoarece și îi puse:

— O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Și nimic nu este mai grețos decât un vecin scârțan care nu dovedește nici o luare-aminte față de cei ce sălășluiesc lângă el, și care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile și din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!

Iar șoarecele răspunse:

— Chiar că așa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieșia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, și de gândurile cele bune pe care mi le mărturisești! Deie Allah ca toți vecinii să fie tot așa de cinstiți și de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?

Nevăstuica spuse:

— Gospodina cea de treabă, care sălășluiește acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt și gustos până peste poate. Încât ea și copiii ei au mâncat din el până la sațietate, și nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Așa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!

La vorbele acestea, șoarecele fu cuprins de atâta voioșie, încât începu să țopăie și să zbânțuie din coadă. Fără a-și mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul fățarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, și fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuțeala lui și se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor și descojit, susanul! Și își umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieși de după ușă și, cu o lovitură de băț, îi zdrobi șoarecelui capul!

Și iacătă-așa bietul șoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viața ticăloșia altuia!

La vorbele acestea, sultanul Șahriar spuse:

— O, Șeherezada, ce învățătură despre chibzuință îmi dă povestea aceasta! Dacă aș fi știut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soția mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, și în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloșie! … Dar nu ai cumva să-mi povestești vreo istorie despre prietenia credincioasă?