Povestea cu lupul și cu vulpanul. Povestea cu șoarecele și cu nevăstuica. 1001 de nopti basme arabe de citit la timp
Aa
Povestea cu lupul și cu vulpanul.
Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, și de cruzimea aceluia în orice pricină, și de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră și lui, vulpanului, șezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, și începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni și care i se păru a n izbăvirea. Și purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, și pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat și cu o foarte rea țâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, și ajunse dinaintea lui cu umilință, cu ochii în jos, și așteptă să fie întrebat. Și lupul se zborși către el:
— Ce vrei, plod de cățea?
Vulpanul răspunse:
— Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ți arăt un gând și să-ți fac o rugăciune, dacă binevoicști să îngăduiești a mă asculta!
Și lupul răcni:
— Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îți sfărâm oasele!
Atunci vulpanul spuse:
— Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici și lațuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, și pădurea arc să ne fie de nelocuit. Așa că ce-ai zice de o întovărășire între toți lupii și toți vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam și a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?
La vorbele acestea, lupul răcni:
— Zic că ești tare sfruntat când nădăjduiești la întovărășire cu mine și la prietenia mea, vulpan mișel, prefăcut ticălos! Na! ține asta pentru neobrăzarea ta!
Și îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl așternu la pământ, pe jumătate mort.
Atunci vulpanul se adună de pe jos șchiopătând, da se feri să-și arate supărarea; dimpotrivă! își luă înfățișarea sa cea mai zâmbăreață și mai pocăită și îi spuse lupului:
— Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviință și puținătatea de isteciune. Își recunoaște vinile, care sunt mari! Și chiar dacă nu și le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică și cuvenită cu care l-ai cinstit, și care ar fi fost de ajuns să omoare și-un elefant, i le-au dezvăluit din belșug!
Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:
— Fie! da să te înveți minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te privește!
Vulpanul spuse:
— Cât de drept e! Într-adevăr, înțeleptul a spus: „Nu vorbi și nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, și nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Și nu care cumva să uiți a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă ferește-te să-ți dăruiești sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”
Or, așa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea și vremea mea, și are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că bățoșia, țâfna, necuviința și făloșenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu și pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”
Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:
— O, stăpâne al meu, tu știi că nepărtinirea este virtutea celor puternici, și că bunătatea și blajinătatea sunt darurile celor tari și podoaba lor! Și însuși Allah îl iartă pe culpeșul care se căiește. Or, în ce mă privește, fărădelegea mea este nemăsurată, știu, da nici pocăința mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinstești, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu și o pricină de voioșie; precum ne învață înțeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ți-o îndrituiește mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită și decât dulceața ei!”
Atunci lupul îi spuse vulpanului:
— Primesc căințele tale și îți iert pasul greșit și osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ți alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să și îngenunchezi cu fruntea în țărână!
Și vulpanul, fară a șovăi, îngenunche și se închină lupului, spunându-i:
— Deie Allah să biruiești pururea, și întărească-ți el stăpâniile!
Atunci lupul spuse:
— Așa e bine! Acuma mergi înaintea mea și slujește-mi de iscoadă! Și, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de știre!
Și vulpanul răspunse cu ascultare și cu supunere, și zori s-o ia înainte.
Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; și făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-și: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub pașii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învățătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Așa, de pildă, dacă aș vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aș lua-o la fugă cât m-ar ținea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de șiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfățișare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuință, întrucât chibzuință este jumătate de vitejie!”
Și, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da și dând îndărăt din când în când, și adulmecând la fiecare pas; și se târa și ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăși îndărăt; și, într-un sfârșit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc așa de ciudat. Și bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subțiri presărate cu pământ. La priveliștea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinței și cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănțuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toți strugurii din vie, și ghiersui cântecul acesta13:
Iată-ți, lupule, mormântul!
Cald te-așteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulți copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.
Și pe dată făcu cale întoarsă și se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:
— Îți aduc vestea cea bună! Mare îți este norocul, și fericirile plouă asupră-ți, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, și așijderea bucuria!
Lupul spuse:
— Și ce știre îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!
Vulpanul spuse:
— Via este astăzi frumoasă, și totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit și zace întins în mijlocul ocinei sale sub niște crengi care îl acoperă!
Și lupul răcni:
— Ce mai aștepți atunci, codoș ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!
Și vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei și, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:
— Este acolo!
Atunci lupul scoase un urlet și, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Și se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmașului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să țopăie și, în toiul voioșiei, își prociti stihurile acestea14:
Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare și strălucitoare!
Stăpân sunt al pădurilor bogate;
Dregătorii și volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!
Podgorii mari cu strugurii gustoși, Belșugul de vânat: vătui destui, Și creste roșii de cocoși frumoși, Și târtiti moi și fragede de pui, Copanele de gâște și de rațe, Toate mi-așteaptă gura să le-n hațe!
Și tot atunci și fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Și care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme și scâncește din căzătură și cum își bocește jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă și el vădit să plângă și să geamă; și lupul săltă capul și îl văzu cum plângea așa, și îi zise:
— O, vulpoiule, fratele meu, ce bun ești că plângi așa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; și, mă rog ție! lasă lacrimile de-o parte și dă fuga să-i prevestești pe soția și pe copiii mei de primejdia în care mă aflu și de moartea care mă pândește!
Atunci vulpanul îi spuse:
— A, mișelule! păi chiar atâta de prostănac ești, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, așadar, lup al pacostei! Ca să mă ușurez pe mormântul tău și să dănțuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!
La vorbele acestea, lupul își zise în sineși: „Nu e bine să-l mai ameninț acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”
Și îi spuse:
— O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credință și îmi așterneai un potop de semne de supușenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, și amintește-ți ce a spus poetul:
Seamănă pe pământurile toate Al bunătății tale bob curat -
Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.
Și vulpanul îi spuse rânjind:
— O, tu cel mai smintit dintre toți lupii și dintre toate sălbăticiunile, uiți așadar toată scârboșenia purtării tale? Și de ce nu știi nimic din învățul cel atâta de înțelept al poetului:
Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, și orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispășire.
Ia seama tu, cel plin de răutate:
Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veșnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -
Iar ochiul lui Allah veghează toate!
Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta și să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.
Atunci lupul spuse:
— O, vulpane înțelept, plin de gânduri rodnice și cu mintea născocitoare, tu ești mai presus de asemenea vorbe, și hotărât că nu le crezi; le spui numai așa, ca să șuguiești. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie și străduiește-te s-o legi cu un capăt de un copac și a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei și am să ies din gropanul acesta!
Dar vulpoiul se puse pe râs și îi spuse:
— Ușurel, o, lupule, ușurel17! Dintru-nceput are să ți se topească mai întâi sufletul, și pe urmă și trupul! Iar bolovanii și pietrele cu care au să te bată vor săvârși tare frumos această despărțire! O, dihanie mocofană, cu mințile otova și cu duhul așa de puțin pătrunzător, tare-mi vine să-ți asemuiesc soarta cu cea a șoimului și a potârnichii!
La vorbele acestea, lupul se minună:
— Nu pricep ce vrei să spui cu astea!
Atunci vulpanul îi spuse lupului:
— Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc niște boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzișului, văzui deodată că se prăvălește din înaltul văzduhurilor un șoim mare asupra unei potârnichi micuțe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele șoimului și să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci șoimul, care se luase după ea și nu putuse s-o înșface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib și-i strigă potâmichii: „Prostuțo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea față de tine și de binele pe care ți-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te știam flămândă de multă vreme și vroiam să-ți dau niște boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuță, dulcea mea micuță potârniche, ieși fară teamă din adăpostul tău și hai să mănânci din grăunțele astea! Și fie-ți plăcute, și ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”
Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieși încrezătoare din ascunzișul ei; dar numaidecât șoimul se și repezi asupra-i și își înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei și, dintr-o fulgerătură de plisc, îi și spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-și da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” și muri. Cât despre șoim, o și înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă și osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta și văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, și se rostogoli neînsuflețit la pământ!
Și tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viața tare grea și mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinței!
Atunci lupul îi spuse vulpoiului:
— O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le procitești, și să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit și-așa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu știi că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naște dintr-un ajutor dat la necaz, și că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Așa că ajută-mă să scap de aici și am să-ți fiu cel mai bun prieten și cel mai înțelept povățuitor!
Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul și îi spuse lupului:
— Văd că habar n-ai de spusele celor înțelepți!
Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:
— Care spuse și care înțelepți?
Vulpanul răspunse:
— Înțelepții, o, lup al împuțiciunii, ne învață că inșii ca tine, inșii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfățișare tot așa de grosolană și cu trupul rău întocmit, au și sufletul grosolan și întru totul pustiu de gingășie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te privește! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate și nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgești când vrei să potrivești cu sufletul tău de javră niște vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi așa de rodnic în povețe înțelepte, de ce nu îți găsești ție însuți un mijloc de a ieși de aci de jos? Și dacă chiar ești așa de puternic precum spui, încearcă să-ți mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai amintești de Povestea cu doctorul!
— Ce doctor? se miră lupul.
Și vulpanul spuse:
— A fost odată un țăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; și treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meșteșugurile doctoricești. Și iscusitul acela veni la bolnav, și avea o legătură peste un ochi. Și bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea și nu ți-o vindeci? Și vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele și lasă-mă să-ți văd lățimea umerilor!”
Și tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie povețe și să mă înveți isteciunea, fii atâta de isteț cât să te scapi din groapă și să te ferești de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde ești!
Atunci lupul se puse pe plâns și, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:
— O, frățâne, mă rog ție, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii și întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăț de ea și să ies din groapă! Și îți făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, și că am să-mi pilesc ghearele și am să-mi sfărâm colții cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor și am să mă trag în singurătate să-mi fac ispașa, fară a mai mânca decât iarbă și fară a mai bea decât apă!
Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:
— Și de când s-o putea să-și schimbe cineva firea așa de ușor? Ești lup și ai să rămâi lup, și nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăința ta! Și-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ți dau pe mână coada mea! Așa că vreau să te văd cum mori, întrucât înțelepții au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăță pământul!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și tăcu sfielnic.
Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:
— Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăță pământul!
La vorbele acestea, lupu-și mușcă laba de deznădejde și de ciudă strunită; și își îndulci și mai tare glasul și îi spuse vulpanului:
— O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingășia, pentru iscusința la vorbire și pentru dulceața firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ți, și adu-ți aminte de datinile neamului tău!
Și vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leșine. Și nu zăbovi să-și vină în fire și îi spuse lupului:
— Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, și vreau doar, până să crăpi, să-ți intre în urechi câteva pilde de-ale înțelepților. Află, așadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; și, într-un sfârșit, că te poți feri de toate, afară de ursită! In ce te privește, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieșirea din groapă și de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui șarpe căruia tu, în neștiința ta, nu-i cunoști povestea!
Și lupul mărturisindu-și neștiința în această privință, vulpanul spuse:
— Da, o, lupule, a fost odată un șarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Și șarpele acela, dezvățat să se miște după atâta vreme de ședere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoință pe pământ, și neîndoielnic că ar fi fost prins iarăși de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav și, de milă, îl culese de pe jos și îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu șarpele, când își recăpătă iarăși vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaș de pe trupul mântuitorului său și de a-și înfige acolo dintele plin de venin. Și omul căzu pe dată mort la pământ! Și de altminteri poetul spusese:
Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Și pare să se-alinte frumos, atunci păzea:
Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Și-și varsă ucigașul venin în carnea ta!
Și-apoi, o, lupule, mai sunt tot așa și stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:
Când blândul copilandru atâta cinste-ți poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ți încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Și că-ntr-o zi, când brațu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deșartă!
Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta și a-ți da o gustare de început din bunătățile care te așteaptă și din pietrele cele frumoase care au să-ți alinte căpățâna, în adâncul gropii, și până a veni să-ți stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îți dăruiesc! Saltă-ți capul și ia seama!
Și, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii și se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă și să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.
Apoi, după ce săvârși isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ și începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari și pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-și ia tălpășița și să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroși, și cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmașul lui! 19
Aici Șeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuța Doniazada, iar sultanul Șahriar strigă:
— Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aș vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă și necugetată și despre urmările ci!
Și Șeherezada spuse:
— Ascult și mă supun!
Povestea cu șoarecele și cu nevăstuica.
A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, și i se spuse:
— Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai și numai susan! Iar noi ți l-am adus ca să-l cureți și să-l descojești!
Și femeia îl luă și se apucă pe dată de treabă și, la sfârșitul zilei, îl curățase și îl descojise. Și era o desfătare să vezi susanul acela alb, curățat și ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic și, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Și făcu treaba așa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuță de susan.
Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea și mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Și o auzi cum striga:
— A! de-aș putea să-l dibăcesc pe hoțoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiții de șoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aș găbji măcar unul, l-aș face să ispășească ticăloșiile tuturor semenilor lui!
Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica își zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl privește pe șoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine și să-mi rupă spinarea!”
Și numaidecât se duse să-l caute pe șoarece și îi puse:
— O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Și nimic nu este mai grețos decât un vecin scârțan care nu dovedește nici o luare-aminte față de cei ce sălășluiesc lângă el, și care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile și din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!
Iar șoarecele răspunse:
— Chiar că așa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieșia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, și de gândurile cele bune pe care mi le mărturisești! Deie Allah ca toți vecinii să fie tot așa de cinstiți și de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?
Nevăstuica spuse:
— Gospodina cea de treabă, care sălășluiește acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt și gustos până peste poate. Încât ea și copiii ei au mâncat din el până la sațietate, și nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Așa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!
La vorbele acestea, șoarecele fu cuprins de atâta voioșie, încât începu să țopăie și să zbânțuie din coadă. Fără a-și mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul fățarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, și fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuțeala lui și se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor și descojit, susanul! Și își umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieși de după ușă și, cu o lovitură de băț, îi zdrobi șoarecelui capul!
Și iacătă-așa bietul șoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viața ticăloșia altuia!
La vorbele acestea, sultanul Șahriar spuse:
— O, Șeherezada, ce învățătură despre chibzuință îmi dă povestea aceasta! Dacă aș fi știut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soția mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, și în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloșie! … Dar nu ai cumva să-mi povestești vreo istorie despre prietenia credincioasă?