Povestea cu corbul și cu vulpanul 1001 de nopti basme arabe de citit la timp

Povestea cu corbul și cu vulpanul

Se povestește că un vulpan bătrân, al cărui cuget era împovărat de o sumedenie de ticăloșii și de o mulțime de prădăciuni, se trăsese în afundul unei văi bogate în vânat, luând-o cu el și pe soața sa. Și acolo făcu atâta prăpăd printre vânatul mărunt, cât pustii pe deplin tot muntele și, până la urmă, ca să nu moară de foame, îi mancă mai întâi pe chiar copiii lui, care erau destul de dolofanei, și, într-o noapte, o sugrumă mișelește și pe soata-sa, pe care o înfulecă într-o clipită! După care nu ii mai rămase nimica de pus în gură.

Or, ajunsese prea bătrân ca să-și mai mute sălașul, și nu mai era destul de sprinten ca să mai vâneze iepuri sau să înhațe potârnichea din zbor. Pe când sta cufundat în gândurile acestea care îi întunecau lumea dinaintea ochilor, văzu că se așază pe vârful unui copac un corb ostenit. Și pe dată cugetă în sineși: „Dacă aș putea să-l hotărăsc pe corbul acesta să lege prietenie cu mine, bună meremetiseală ar mai fi! Are niște aripi voinice care îi îngăduie să săvârșească corvoada de care bătrânele mele picioare prăpădite nu mai sunt în stare! Mi-ar aduce astfel hrana și, pe deasupra, mi-ar ține tovărășie în sihăstria aceasta care începe să mă apese!” Zis și făcut: veni până lângă tulpina copacului în care poposise corbul și, după salamalecurile cele mai adânc temenite, îi spuse:

— O, vecine al meu, știi prea bine că orice musulman cucernic are două însușiri de seamă față de vecinul său musulman: însușirea de a fi musulman, și însușirea de a fi vecin! Or, citesc la tine fară de șovăială aceste două însușiri față de mine și, pe deasupra, mă simt cuprins colea, în dricul pieptului, de un imbold de neînfrânt spre gingășia ta, și bag de seamă în mine niște porniri apropiate de dragoste frățească față de tine! Dar tu, o, corbule, tu ce simți față de mine?

La vorbele acestea, corbul izbucni în râs atâta de năprasnic, încât era să se prăvălească din copac. Pe urmă îi spuse vulpanului:

— Chiar că uluiala mea este până peste măsură! Și de când, o, vulpoiule, dragostea aceasta nemaipomenită? Și de când ți-a intrat în inimă nefațărnicia, pe care nu ai avut-o niciodată decât pe vârful limbii? Și de când neamuri atâta de deosebite ca ale noastre pot să se îngemăneze așa de desăvârșit – tu din neamul jivinelor, iar eu din neamul păsărilor? Și mai ales, o, vulpoiule, ai putea tu, întrucât ești așa de vorbăreț, să-mi spui de când cei din neamul tău au contenit să mai fie cei ce mănâncă, iar cei din neamul meu – cei ce sunt mâncați? … Te minunează asta? Dar chiar că nu are de ce! Hai, vulpane, ticălosule bătrân, pune-ți îndărăt în traistă toate mândrele-ți parimii și scutește-mă de dragostea aceea ce nu și-a dovedit temeiurile!

Atunci vulpanul îi spuse:

— O, înțeleptule corb, cugeți cu temeinicie! da să știi bine că nimic nu este peste putință la Acela carele a întocmit inimile făpturilor sale și carele a stârnit dintr-odată în inima mea jurământul acesta față de tine. Or, spre a-ți dovedi că inși din neamuri deosebite pot de minune să se înțeleagă, și spre a-ți deșterne temeiurile pe care pe bună dreptate mi le ceri, nu găsesc nimica mai bun decât să-ți istorisesc povestea ce mi s-a izvodit cu puricele și cu șoarecele, dacă, firește, binevoiești s-o asculți!

Și corbul spuse:

— De vreme ce vorbești de temeiuri, sunt întru totul gata să ascult acea Poveste cu puricele și cu șoarecele, pe care niciodată nu am auzit-o!

Și vulpanul spuse:

— O, gingașe prieten, învățații cei pricepuți la cărțile de demult și de azi ne povestesc că un purice și un șoarece își aveau locuința în casa unui negustor bogat, fiecare în ungherul care i se potrivea cel mai bine.

Or, într-o noapte, puricele, scârbit să tot sugă sângele acru al pisicii din casă, sări pe patul în care dormea soția negustorului și se furișă printre rufele ei, iar de acolo se strecură sub cămașă ca să ajungă la armurul ei și de aici la dunga stinghiei, drept la locul cel mai gingaș. Or, chiar găsi că locul acela era tare gingaș, și dulce, și alb, neted, pe pofta inimii: nici o zbârcitură, nici un firicel de păr sâcâitor, dimpotrivă, o, corbule, dimpotrivă! Pe scurt, puricele se înfipse acolo sub vântre și începu să sugă sângele desfătător al soției, până la sațietate! Dar adăugise ospățului atâta de puțină sfiiciune, încât, sub usturimea pișcăturii, tânăra femeie sări din somn și își duse iute mâna la locul pișcat, și negreșit că l-ar fi strivit pe purice, dacă acesta nu s-ar fi ferit cu isteciune din salvărași, de-a lungul creților fără de număr ai acestui veșmânt anume pentru femei, și de acolo n-ar fi sărit pe pământ și n-ar fi dat fuga să se ascundă în cea dintâi crăpătura ce i se ivi dinainte. Iac-așa cu puricele!

Dar cât despre tânăra femeie, aceasta scoase un țipăt de durere ce le făcu pe toate roabele să vină în goană, iar roabele, pricepând pricina țipătului stăpânei lor, grăbiră să-și sumeată mânecile și să se apuce numaidecât de treabă spre a găsi puricele în haine: două luară cearceafurile, o alta cămașa, iar altele două șalvarii cei largi pe care începură să-i caute pe la toate cutele, rând pe rând, pe când femeiușcă, goală din cap până în picioare, la lumina făcliilor, își cerceta ea însăși partea de dinainte a trupului, iar roaba ei de taină îi scruta cu de-amănuntul dinapoia. Dar pricepi limpede, o, corbule, că nu găsiră chiar nimic! Și iac-așa cu femeia!

Și corbul grăi:

— Păi, în toate astea, unde sunt dovezile de care vorbeai?

Iar vulpanul spuse:

— Taman acolo va să ajungem!

Și urmă:

De fapt, gaura în care se aciuase puricele, era chiar culcușul șoarecelui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută cincizeci și una noapte spuse:

De fapt, gaura în care se aciuase puricele era chiar culcușul șoarecelui. Încât, când îl văzu pe purice că intră la el cu atâta lipsă de rușine, șoarecele, până peste poate de înciudat, țipă:

— Ce cauți în casa mea, o, purice, tu care nu ești nici de neamul, nici de teapa mea, și de la care nu pot să mă aștept decât la neplăceri, învățat cum ești să trăiești pe spinarea altora!

Și puricele răspunse:

— O, șoarece bine-primitor, să știi că, dacă am dat buzna cu atâta năprasnă în locuința ta, am făcut-o fară voia mea și ca să scap de moartea cu care mă amenință stăpâna casei! Și toate astea pentru olecuță de sânge pe care i l-am supt! E drept că sângele acela era de cel mai bun soi, și desfătător de să-ți pierzi mințile, și minunat la mistuire! Vin așadar să-ți cer ajutor, cu încredere în bunătatea ta, și să te rog să mă primești la tine până ce va fi trecut primejdia. Încât, departe de a te sâcâi și de a te sili să-ți părăsești casa, am să-ți dovedesc o recunoștință atâta de aleasă, încât ai să-i mulțumești lui Allah carele a îngăduit întâlnirea noastră!

Atunci șoarecele, încredințat de adevărul din glasul puricelui, îi spuse:

— Dacă chiar așa-i, o, purice, poți fară de teamă să împarți culcușul cu mine, și să trăiești aici în tihnă; și îmi vei fi tovarăș și la noroc și la pagubă! Da cât despre sângele pe care l-ai băut din buturele nevăstuicii, hai, nu ti face griji! Și mistuie-l, întru tihna inimii tale, cu desfăt! că fiecare își ia hrana de unde poate și nu este nimic de ocară în accasta; iar dacă Allah ne-a dat viață nu a făcut-o ca să ne lăsăm să murim de foame ori de sete! Și de altminteri iacătă în privința aceasta stihurile pe care le-am auzit într-o zi procitite de către un sfânt derviș pe ulițe:

N-am avere pe pământ, Și nu cumpăr, nici nu vând!

N-am nici casă, N-am nici masă, Nici soție n-am, țâfnoasă, Ca să-mi țipe-n hohote!

Zările mi-s slobode!

Un coltuc de pită sură, Sfânta apă băutură, Un zgrăbunț de sare mic -

Și nu mai râvnesc nimic!

Mi-e destul și prea destul, Îmi ajunge și-s sătul!

Jarchila cu părul ros Mă-nvăleste din prisos.

Cum i-i placul, maica soartă Grija zilelor mi-o poartă.

Nimeni nu are ce-mi lua!

Pe la masa altora Din belșugul milelor Capăt hrana zilelor Fără hai și bobotă, Cu inima slobodă!

După ce auzi spusele acestea ale șoarecelui, puricele fu până peste poate de mișcat și îi spuse:

— O, șoarece, fratele meu, ce viață huzurită avem să petrecem noi laolaltă de-aci înainte! Aducă Allah cât mai de grabă și ceasul când voi putea să-ți răsplătesc bunătatea!

Or, ceasul acela nu zăbovi a sosi. Într-adevăr, chiar în seara aceea, șoarecele, care se dusese să ronțăie prin odaia negustorului, auzi un zăngănit de bani și pe urmă îl văzu pe negustor cum își număra unul câte unul dinarii cei mulți care se aflau într-un săculeț; și, după ce îi cercetă pe toți, îi ascunse sub pernă, se întinse pe pat și se culcă.

Atunci șoarecele dete fuga la purice și îi istorisi ceea ce văzuse și îi spuse:

— Iacătă pentru tine prilejul de a-mi veni într-ajutor, și anume de a căra cu mine dinarii aceia de aur din patul negustorului la cuibul meu!

La vorbele acestea, puricele era mai să leșine de tulburare, atâta de peste măsură i se păru treaba, și îi spuse cu mâhnire șoarecelui:

— Păi tu nu cugeți, o, șoarece! tu nu vezi statura mea? Cum aș putea eu să car un dinar în spinare, când o mie de purici împreună n-ar izbuti nici măcar să-l clintească? Totuși, hotărât că pot să-ți fiu de un mare folos, căci mă însărcinez, eu, puricele, așa cum mă vezi, să-l car chiar pe negustor afară din iatacul lui și chiar din casă; și atunci vei rămâne stăpân peste tot, și vei putea în tihnă și fără de grabă să cari dinarii în cotlonul tău!

Atunci șoarecele strigă:

— Dreptu-i, cinstite purice, și chiar că nu mă gândisem la asta! Iar cât despre cotlonul meu, e destul de larg ca să cuprindă tot aurul acela; și, pe deasupra, am rostuit la el șaptezeci de uși de ieșire, pentru împrejurarea că ai vrea careva să mă închidă și să mă zidească acolo! Zorește dar să ticluiești ceea ce mi-ai făgăduit!

Atunci puricele, din câteva sărituri, fu în patul în care dormea negustorul și se duse drept la tuhăsul lui și i I pișcă așa cum niciodată vreun purice n-a mai pișcat un tuhăs de om. La înțepătura aceea și la usturimea care li urmă, negustorul sări din somn ducându-și iute mâna li preacinstitul loc, de unde puricele zorise a se depărta, și porni să sloboadă un potop de afurisenii care răsunară a pustiu în tăcerea casei. Apoi, după ce se suci și răsuci, încercă să adoarmă la loc. Și își făcu socoteala fara a se gândi la vrăjmașul său! Într-adevăr, puricele, văzându-l pe negustor că se îndărătnicește să rămână în pat, se întoarse la luptă, mânios peste măsură, și de data aceasta avea să-l piște din toate puterile lui în locul acela atâta de gingaș care se cheamă fleac.

Atunci negustorul sări în sus urlând și zvârli cât colo și pături și haine, și fugi afară din casă, la fântână, unde se umezi cu apă rece, și nu mai vroi să se întoarcă în odaia lui, ci se întinse pe lavița din curte spre a-și petrece acolo restul nopții.

Încât șoarecele putu să care în voie la cuibul său tot aurul negustorului; iar când se făcu dimineață, nu mai rămăsese nici un dinar în săculeț.

Și iac-așa putu puricele să-i plătească șoarecelui găzduirea și să-l despăgubească însutit!

Și tu, o, corbule, urmă vulpanul, nădăjduiesc că vei vedea în curând măsura îndatorinței mele față de tine, În schimbul legământului de prietenie pe care îți cer să-l pecetluim între noi! Și corbul îi spuse:

— Chiar că, jupân vulpane, povestea ta-i departe de a-mi aduce vreo încredințare. Și-apoi, la urma urmei, oricine este slobod să facă ori să nu facă binele, mai ales când binele acela urmează a-i fi pricină de năpaste. Or, chiar aceasta-i treaba aici. Întrucât ești de multă vreme vestit pentru fățărniciile și pentru încălcarea legămintelor juruite; cum dar as putea să mă încred într-un ins de o atâta de vădită rea-credință, și care a găsit prilej, încă nu demult, să-l vândă și să-l ducă la pierzare pe cumătru său lupul? Că, o, vânzașule, cunosc pe de rost acea ticăloșie a cărei vâlvă a făcut înconjurul întregului neam al dihăniilor! Dacă n-ai fi șovăit să-l jertfești pe unul care-i de-o seamă cu tine, de nu chiar de neamul tău, după ce îndelungă vreme l-ai maglisit și l-ai lingușit în toate chipurile, tare-i de așteptat să nu-ți faci decât o joacă din pieirea celui care-i dintr-un neam potrivnic și atâta de osebit de al tău! Încât toate acestea îmi aduc aminte taman la vreme de o poveste ce se potrivește, vezi tu, cu împrejurarea noastră de acum!

Vulpanul se miră:

— Ce poveste?

Corbul spuse:

— Povestea cu vulturul!

Da vulpanul spuse:

— Nu cunosc nici o Poveste cu vulturul! Ce-i cu ea?

Și corbul spuse:

— A fost odată un vultur care era de o răutate ce întrecea toate marginile știute; nici o pasăre, mare ori mica nu scăpase nevătămată de năpăstuirile lui; și semănase spaima printre toți lupii văzduhurilor și printre toți lupii pământurilor, într-atâta cât la ivirea lui până și fiarele cele mai crunte lăsau numaidecât tot ce înhățaseră și își luau tălpășița, speriate de clonțul lui înfricoșător și de penele lui zburlite. Dar în curând veni vremea când anii strânși asupra capului său îl pleșuviră cu totul, și îi tociră ghearele, și îi făcură ferfeniță clonțul cel crunt și, laolaltă cu furtunile, îi lăsară trupul beteag și aripile fară vlagă! Atunci ajunse prilej de milă tuturora, încât până și vrăjmașilor lui de odinioară li se făcu silă să-i mai întoarcă măsura năpăstuirilor și nu se mai uitară la el decât cu scârbă. Și era nevoit, spre a se hrăni, să se mulțumească și cu bietele rămășiți de pe la mesele celorlalte păsări și dihănii!

Și tu, o, vulpane, dacă ți-ai pierdut puterile, văd că încă nu ai pierdut nimic din șiretlicurile tale! Că ai vrea, tu nevolnicul, să te însoțești cu mine, cel care, ca urmare a bunătății Atoatedătătorului, îmi păstrez încă neatinsă puterea aripilor, ascuțimea vederii și sâmceaua clonțului.

Crede-mă, nu încerca să faci precum vrabia.

Iar vulpanul, uluit cu totul, îl întrebă:

— De ce vrabie e vorba?

Corbul spuse:

— Ascultă!

Mi s-a izvodit că o vrabie se afla într-o poiană în care păștea o turmă de oi; și scormonea cu sârg pământul cu ciocul, pe urma oilor, când văzu deodată un vultur uriaș cum se prăvălește peste un mieluț și cum îl înșfacă în gheare și piere cu el în depărtare. La priveliștea aceea, vrabia se măsură cu o mândrie până peste poate și își desfoie aripile cu făloșenie și își zise în sineși: „Păi și eu stiu să zbor și pot chiar să înșfac un berbec de-al mare!” și tot atunci își și alese berbecul cel mai mare pe care putu să-l ochească, cel care avea o lână atâta de deasă și atâta de bătrână, încât sub pântecele lui nu mai era, de-atâta ud cât îl îmbiba peste noapte, decât o grămadă fleșcăită și mârcedă! Și vrabia se năpusti pe spinarea acelui berbec și vru să-l salte în zbor și-altă nu. Da, de la cea dintâi mișcare, gheruțele i se prinseră în floacele de lână și rămase ea însăși prinsă a berbecului. Atunci ciobanul veni în fuga mare și o înhață și îi smulse penele din aripi și după ce o legă de picior cu o ață, le-o dete ca jucărie copiilor săi și le spuse: „Luați seama bine la pasărea asta! A vrut, spre prăpădul ei, să se asemuie cu unul mai tare decât ea! Încât a fost pedepsită să ajungă roabă!”

Și tu, o, vulpan ologit, vrei să te măsori acuma cu mine, de vreme ce ai cutezanța să mă îmbii cu tovărășala ta! Haide hai, telpiz bătrân, crede-mă, întoarce dosul cât mai degrabă!

Atunci vulpoiul pricepu că de-acuma era zadarnic a mai încerca să prostească un ins atâta de dăscălit precum era corbul. Și, în mânia lui, începu să scrâșnească așa de tare din fălci, încât își sparse un colț de-al mare. Lai corbul, în zeflemea, îi spuse:

— Chiar că sunt mâhnit că ți-ai sfărâmat un dinte din pricina împotrivirii mele!

Dar vulpanul se uită la el cu o cinstire fară de margini și îi spuse:

— Nu din pricina împotrivirii tale mi-am sfărâmat dintele, ci mai degrabă de rușine că am dat de unul mai afurisit decât mine!

Și după ce spuse vorbele acestea, vulpanul zori a-și lua tălpășița spre a se duce să se ascundă pe undeva22.

Și Șeherezada văzu că e dimineață și își precurmă vorbele îngăduite.