Petrecere in bîrlogul lupilor

Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard

Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenții săi trimiși în Ungaria acționează de multe ori haotic.

– Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranțele noastre din rîndul femeilor își uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, își pierde capul și o împușcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!...

Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec:

– Agente cu coc nu avem.

Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteț, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare și se așeză în el, cu spatele spre căpitan.

Lui Marcus pe care-l supăra purtarea șefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neașteptate din masivul fotoliu de club și cînd să se răsucească iar spre interior, să șadă un altul în el. Din partea lui, putea fi și un cadavru…

Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox:

– Trăim iar niște vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalități proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie și un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria…

– Acum există unul.

Nox știa că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranță, pe care instructorii îl socoteau genial.

– Te gîndești la O-6?

– La el. E aproape un biochimist.

– Și cum stă ca aspect exterior?

– A suportat două operații plastice. Un alter ego perfect. De altfel știe și el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toți cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foști colegi de școală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar.

– Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul.

– Continuă!

– Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualități. Individul tocmai înfuleca un sandviș la o recepție…

– Nu-i necesar să-mi povestești clișeu de clișeu tot ce se află în acei zece mii de metri.

– Cum doriți. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc!

– Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!…

Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce și lui steaua de general și despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film.

– La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitați-i o declarație pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de mașină și-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală.

Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze.

Se sculă, se duse la birou și se așeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subțirel, pe care-l întinse căpitanului.

– Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecușteț, cu care am putea începe o treabă.

În timp ce Marcus parcurgea materialul, șeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei mașinii pe care o pilota.

„Ce simțiți?”…

Femeia plîngea și își repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd.

Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declarațiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas își lăsase moștenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria și înainte de a muri încredințase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească.

Nox închise televizorul.

– Deci? Îl întrebă Marcus.

– Totul e cui îi transmitem mai departe moștenirea. Riscurile sînt nule.

– Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo.

Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, își spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta:

– Mîine pun problema asta în mișcare.

Colonelul se ridică și deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orășel vechi, cu case bătrîne și acoperișuri înalte și ascuțite. Ca și altădată, orașul i se înfățișa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit.

– Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deși, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai.

Marcus salută și dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii

– Denumirea acțiunii?

– Aș propune să-i zicem „Arhanghelul”.