Roland - Din marile legende ale lumii

Roland - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Pe aripile gîndului acuma să zburăm peste orașe, peste sate, peste fluvii, și să ne pogorîm în Franța, în orășelul Angoulême, din secolul al treisprezecelea.

Este duminică după-amiază. Pe treptele unei fîntîni de piatră, la umbra unui stejar falnic, a poposit un menestrel, un poet-cîntăreț rătăcitor.[i]

Poartă o haină scurtă, neagră, din catifea, și pe deasupra o mantie prinsă cu un lănțug de gît.

În mînă ține o vielă.[ii]

În jurul lui s-au așezat pe jilțuri cîțiva seniori: stăpînul locu­lui - un conte; un stareț; patru cavaleri; apoi călugări și scutieri. Pe margine se găsesc pajii.

În urma lor s-au strîns mulțime de meseriași, calfe, oșteni, oameni de pe moșia contelui și vînători.

Cu învoirea contelui, stăpîn peste acel ținut, menestrelul a recitat pînă atunci patru sau cinci poeme: „Chansons de geste”.[iii]

Nefiind un poet nobil - un poet cavaler, ca trubadurii sau truverii - neavînd haine scumpe, nici slujitori, contele i-a îngă­duit să cînte aici, pe treptele fîntînii, nu în castelul său.

Poetul este însă meșter. S-a străduit să cînte astfel, încît să placă tuturor.

Iar cei îngrămădiți în urma jilțurilor l-au aplaudat din toată inima, bătînd din palmele butucănoase:

― Bravo, iubite menestrel!... Mai cîntă-ne... mai cîntă-ne...

Și contele i-a-ntins o pungă cu cîțiva galbeni lucitori.

Aplauzele au contenit.

Pe la ferestrele înguste ale caselor din împrejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete și femei, purtînd bonete albe peste bucle. Și ele sînt numai urechi, dornice să audă cîntul și să-l vadă pe menestrel.

Și menestrelul se înclină întîi spre conte și spre stareț; după aceea spre ferestre, și face-un semn cu mîna spre mulțime:

― Ce mai doriți să ascultați?

― Cîntați-ne despre Roland! răspunde mîndru contele.

― Să auzim cum s-a născut, cum a trăit în sărăcie și s-a luptat cu Olivier, pînă ce s-au împrietenit, se bucură cei din popor.

― Să ne arăți cum l-a slujit pe suzeran,[iv]pe Charlemagne,[v] cum și-a dat viața pentru el, mai glăsuiește contele.

Fetele chicoteau la geamuri.

― O să aflăm și despre Oda, iubita lui... o să aflăm...

Și starețul face un semn:

― Să nu uitați însă că Roland a luptat pentru Charlemagne, să-i nimicească pe păgîni...

Poetul se înclină iarăși:

― Am să vă cînt tot ce doriți!...

Cîțiva copii s-au ghemuit în preajma treptelor fîntînii. Un scutier vrea să-i izgonească. Se strîmbă fioros. Dar ei nu-l văd, și cată țintă cu ochii către menestrel. Acesta glăsuiește iarăși:

― Roland a fost cel mai viteaz dintre toți cavalerii Franței. El nu s-a născut în palate. Mama sa l-a născut la Sutri. L-a născut în Italia. Acolo, într-o peșteră, a văzut el lumina zilei.

― Cum s-a-ntîmplat? Am vrea să știm! strigă un tînăr potcovar. Mama lui nu se numea Berta?

― Se numea Berta, și era sora lui Carol cel vestit. Ați auzit de Charlemagne?

― Am auzit!... Am auzit!...

― Ei bine, Charlemagne vestitul avea, la vremea cînd urmează aceste întîmplări ciudate, pe care vi le povestesc, o vîrstă tare-naintată. Cîți ani socotiți voi c-avea?

― Avea o sută!... strigă unul dintre oștenii contelui.

― Sau poate două, strigă altul. A fost un împărat de seamă...

― Avea aproape două sute,[vi]se învoiește cîntărețul. Și-avea o barbă cum e neaua. Cînd călărea în fruntea oastei, barba îi flu­tura pe piept, ca un troian împrăștiat de vînturi, în mijlocul iernii. Calul se apleca cu pîntecul pînă-n pămînt cînd Carol se-avînta pe el.

Și menestrelul mai urmează, în timp ce sunetul vielei s-aude încet, încet și grav, ca viersul cîntecelor vechi despre Roland și Charlemagne.

― El cucerise toată lumea,[vii] dintr-un hotar într-alt hotar, izgonindu-i pe sarazini. Era groaza păgînilor.

Starețul rîde mulțumit: numai tînărul potcovar strigă din nou:

― Să lăsăm asta. Cum e cu Berta vrem să știm...

― Berta era o fată blondă, frumoasă ca atîtea fete pe care le zăresc la geamuri, numai că se îndrăgostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndrăgostise pe ascuns...

Starețul se cutremură; dar orășenii rîd cu poftă. Rîde și con­tele cu ei. Văzîndu-l pe stăpînul lor că ride, rîd și cavalerii, vasalii săi, rîd și scutierii și cei vreo șapte sau opt paji.

Pe la ferestre rîd de-asemeni femeile, dar pe ferite; iar fetele se înroșesc și-și trag înapoi capetele acoperite cu bonete.

― Dar Carol nici n-a vrut s-audă ca sora lui să se mărite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feudă și nici șerbi.

Milan nici nu era prea nobil, și-apoi era și prea sărac. Lui Carol nu-i plăcea de fel.

Dar Berta îl iubea pe Milan, și fără să mai ceară voia lui Charlemagne s-a măritat.

― Cine a măritat-o? Cine ? rîde un frînghier, un tînăr cu o cămașă galbenă.

― Cine? Un preot, se-nțelege...

― Dar cum?... Dar cum?... El nu știa că nu se învoiește Carol?

― Știa... Dar ce nu face punga?... în toiul unei nopți de vară, Berta s-a strecurat din casă, și preotul a măritat-o.

Starețul îl amenință pe menestrel; dar ceilalți rîd și își fac sem­ne: „Punga, cîte nu poate face punga, cînd este plină ochi cu aur?”

― Și, după ce s-a măritat, a fugit cu frumosul Milan.

Au fugit ei, au tot fugit... Și și-au căutat un adăpost, unde Berta să poată naște.

Aflînd Carol această faptă, s-a mîniat îngrozitor.

A vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniță cu guzgani, să-i lase să moară de foame. Și, fiindcă n-a putut să-i prindă, a cerut papii de la Roma să-i gonească, pe Milan și soția lui, din mij­locul creștinilor. Papa i-a excomunicat.[viii]

Și cei doi tineri rătăceau din colț în colț, ca niște cîini înfo­metați, lipsiți de adăpost și hrană.

Aurul ce-l aveau cu ei, cînd au plecat, s-a risipit curînd de tot.

Hainele li se ponoseau.

Totuși au mers, au mers mereu. Au ajuns în Italia.

Au întrebat de-un loc ascuns. Și astfel au ajuns la Sutri. Niște țărani le-au arătat o peșteră ferită-n munte. Acolo s-au adăpostit, și Berta a născut un prunc.

Pruncul era însuși Roland.

Din mijlocul celor de rînd se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi și șoptesc:

― Bietul Roland, cum s-a născut!...

― Acolo, își urmează viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, în sărăcie, din mila unor bieți țărani, ce le dădeau cu bu­nătate cîte ceva din tot ce-aveau.

Viața lor era tare grea.

Bărbatul Bertei nu putea să dobîndească mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tînăr ușuratic.

Dragostea lui s-a stins curînd. Au început lacrimi, suspine din partea Bertei și mustrări. Au început apoi și certuri.

Destul că într-o zi, sătul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotărît să plece-n lume.

Lăsîndu-i pe Berta și Roland singuri și fără nici un sprijin, Milan, cu sabia la șold, a plecat după aventuri. S-a dus și nu s-a mai întors.

Berta a rămas singură, înlăcrămată, neștiind cum ar putea să mai trăiască...

Roland avea vreo șase ani, însă crescuse zvelt, înalt. Părea că are doisprezece, sau poate cinsprezece ani. Nimeni dintre ceilalți băieți nu se putea lupta cu el. Copiii îl urmau orbește, și-i ascultau poruncile.

Și fiind el cam dezbrăcat, fiii țăranilor din Sutri s-au hotărît să-l înveșmînte.

Doi dintre ei s-au înțeles s-aducă pînză, din care Berta să-i croiască lui Roland o cămașă lungă, și poate niște pantaloni. Dar n-au vorbit mai înainte dacă s-aducă pînză albă sau colorată în vreun fel. Astfel s-a întîmplat că Roland a primit de la un copil o fîșie de pînză albă, și altul i-a adus în dar o pînză cum e flacăra.

Roland le-a luat pe amîndouă. A mulțumit copiilor din Sutri și a glăsuit:

― Cînd voi ajunge cavaler, am să-mi aleg culorile roșu și alb,[ix] în amintirea acestui dar făcut de voi.

Așa s-a și făcut pe urmă.

Copiii țineau mult la Roland, fiindcă avea inimă bună, era-ndrăzneț, dar prietenos, îi împăca de se certau și era gata să-i ajute, orice necaz ar fi avut.

Contele din acel ținut avea un fiu, pe Olivier. Și Olivier era voinic. Deși avea tot șase ani, părea de doisprezece ani, și poate chiar de cincisprezece, așa cum părea și Roland.

Într-o zi Olivier s-a luat la ceartă cu cîțiva copii. Cîinele lui mușcase pe unul dintre ei. Copiii au lovit cîinele, și Olivier s-a în­furiat. I-a luat de-a rîndul la bătaie.

Tocmai venea atunci Roland. Roland a vrut să-i apere pe prietenii săi de la Sutri. S-a repezit la Olivier.

S-au luat la luptă amîndoi, și s-au bătut de dimineață pînă la prînz, neîncetat.

Olivier l-a trîntit pe Roland. Și Roland l-a trîntit, de asemeni, pe fiul contelui din Sutri.

Nici unul nu s-au biruit.

Atunci copiii au strigat:

― Amîndoi sînteți doi voinici! Este păcat să vă loviți. Împrieteniți-vă mai bine.

Cei doi băieți s-au descleștat. S-au privit amîndoi în față. Și-ndată s-au împrietenit.

Și-au jurat să se sprijine. Au devenit ca doi buni frați.

După această întîmplare, n-a trecut însă multă vreme și Oli­vier cu tatăl său au plecat spre cetatea Vienei, unde unchiul lui Olivier era numit guvernator.

Roland s-a întristat atîta, încît a început să plîngă, întîia oară-n viața lui. A plîns cîteva zile-n șir. Pînă la urmă i-a trecut, dar nu și-a uitat prietenul. Adeseori vorbea de el.

Și iar au trecut cîțiva ani.

Roland creștea. Se făcea mare și devenea tot mai voinic.

Au mai trecut vreo șase ani.

Dar iată, într-o bună zi s-aude-n Sutri că sosește mult prea-viteazul Charlemagne.

Era în trecere spre Roma. Urma să fie-ncoronat ca împărat de însuși papa.

Pînă atunci nu avusese pe cap coroană împărătească. Papa îl socotea doar rege. Iar Charlemagne îi trimisese poruncă să se pre­gătească să-i dea coroana, că de nu o să-l gonească de la Roma.

Acuma, împlinindu-și gîndul, se apropia cu toți vasalii de Roma cea strălucitoare...

Era așa cam spre amiază, cînd ei au poposit în Sutri.

S-au întins iute corturile și mesele pentru popas. Iar Charle­magne cu toți pairii[x] s-au așezat la un ospăț.

Li s-au adus bucatele: carne, și vin, și niște fructe.

Roland, ascuns după un trunchi, privea cum s-aduceau buca­tele, și împăratul Charlemagne le împărțea cu mîna lui.

Mama sa Berta nu-i spusese că Charlemagne e unchiul său.

El se uita la Charlemagne, acel cu barba albă cum e floarea cireșilor în primăvară; dar mai mult se uita la carnea gătită pen­tru cavaleri.

Trebuie să vă spun că Roland și mama sa, prințesa Berta, erau flămînzi de vreo trei zile. Nu mai aveau în peșteră nici o fărîmă de mîncare. Fusese secetă, și era foamete la Sutri.

Și nu-l durea atît pe Roland, pentru el, că era flămînd, cît îl rodea amărăciunea că mama sa nu avea hrană.

Văzînd atîtea bunătăți în talerele de pe mese, Roland n-a mai putut să rabde.

S-a repezit. A smuls o tavă plină ochi cu bucăți de carne, și a fugit spre peșteră, să i le ducă mamei sale.

Un cavaler, băgînd de seamă, a început să strige tare:

― Săriți! Prindeți pe acel tînăr. A luat o tavă cu fripturi...

Deși se petrecuse totul atît de repede, se spune că Charlemagne a fost uimit și de curajul, dar și de chipul lui Roland.

― Urmăriți-l pe acest băiat. Aflați îndată cine este, și aduceți-mi-l aici, a dat poruncă Charlemagne. La chip acest băiat ciudat arată cum eram și eu cînd aveam treisprezece ani...

Cavalerii s-au avîntat pe urmele băiatului. Și au ajuns la peșteră.

Roland, văzînd că se apropie grupul de cavaleri, a și pus mîna pe-o măciucă, gata să dea lupta cu ei.

Poate că ar fi-nceput lupta, dar mama lui, prințesa Berta, s-a grăbit să-i oprească mîna. Și a strigat spre cavaleri:

― Nu vă uitați, seniorilor, că mă găsiți astăzi în zdrențe. Eu sînt sora lui Charlemagne. Prințesa Berta mă numesc.

Cu toții au descălecat. Și au îngenunchiat în fața prințesei Berta, aducîndu-i omagiile cavalerești. Apoi i-au însoțit pe ea și pe-ndrăznețul Roland în fața lui Carol cel Mare.

Charlemagne, care se-arătase atît de crunt odinioară, ascultînd trista povestire a sorei sale părăsite de ușuraticul ei soț, s-a-nduioșat și a iertat-o. A poruncit să fie dusă cu o trăsură la palat, slujită de trei mari seniori. Iar pe Roland l-a încercat în luptele cavalerești. Și-ncredințîndu-se că e viteaz, i-a pus coiful cu creastă-naltă. I-a dat în mîna dreaptă o lance, de care atîrna un stindard. I-a pus tunică ostășească. Și sub tunică, o cuirasă de oțel bun. L-a învestit drept cavaler.[xi]

― Feuda o veți dobîndi prin luptă, cavaler Roland, din țara sarazinilor, a spus la urmă Charlemagne.

Roland, la rîndu-i, a jurat, după datina cavalerilor, că va lupta pentru acela ce-i devenise suzeran, pentru onoare, bătrîni, văduve și orfani. Va ține la cuvîntul dat. N-o să se lupte niciodată în doi contra unuia singur. Și de va fi să cadă-n luptă, va fi cu fața la dușman.[xii]

După aceste jurăminte, Carol i-a dat și sabia. Era o sabie vestită, cu numele de Durandal, care fusese a lui Hector, fiul lui Priam de la Troia, ucis în luptă de Atila.[xiii] I-a dat și-un cal, pe Veillantif, un armăsar fără pereche. Și l-a făcut pair al Franței.

Apoi, cu mare bucurie, în sunete de trîmbițe, oastea de cava­leri francezi s-a-ndreptat spre orașul Roma.

Charlemagne îl ținea pe Roland numai alăturea de el, și-l întreba necontenit cum viețuiseră de greu în peștera întunecată, el și nefericita Berta.

Tot povestindu-și, au ajuns pînă lîngă orașul Roma, unde au fost primiți de papa.

Roland a stat de față, între toți ceilalți cavaleri, cînd însuși papa de la Roma i-a pus lui Charlemagne coroana de împărat, și i-a dat sceptrul bătut în pietre prețioase.

Au petrecut aici un timp. După aceea, împăratul cu cavalerii au plecat să lupte cu aceia care primejduiau într-una frontierele iubitei Franțe, și mai ales cu sarazinii.

Pe nimeni nu ura mai mult Carol cel Mare decît pe regii sara­zini care ocupaseră pe atunci Spania și care tot puneau la cale să intre și-n iubita-i Franță.[xiv]

Aflînd că în cetatea Vienei se găsise un trădător, prieten al sarazinilor, Carol cel Mare l-a cerut. Și fiindcă aceasta nu l-a dat, a pornit cu toți cavalerii să împresoare și să ia cetatea Vienei cu asalt.

Roland a mers cu Charlemagne pînă la Viena.

Cetatea au împresurat-o, și ar fi cucerit-o sigur, de nu ar fi venit vestea că la hotare dă tîrcoale regele sarazin Marsiliu.

Grăbit să isprăvească asaltul și să se-ntoarcă spre Marsiliu, Charlemagne a trimis solie conducătorului cetății, contele Guerin de Montglave. I-a spus că vrea să hotărască soarta cetății printr-o luptă între doi cavaleri de frunte. Unul trimis de Charlemagne, altul de Guerin de Montglave.

Guerin de Montglave s-a învoit.

Charlemagne a ales drept cavaler, care să lupte, pe Roland, deși toți cavalerii Franței vroiau să aibă ei onoarea de a lupta pentru împărat.[xv]

La rîndul său, contele Montglave s-a hotărît pentru Olivier, nepotul lui cel mai iubit și cel mai îndrăzneț oștean ce se afla-n cetatea Vienei.

Heralzii[xvi] au ieșit în cîmp. Au vestit începutul luptei.

Roland lupta întîia oară pentru bătrînul Charlemagne. Nu cunoștea blazoanele. Și nu știa cu cine luptă. Olivier nu cunoștea nici el pe cel care avea să-i stea-mpotrivă.

Cei doi cavaleri viteji au îmbrăcat armuri de fier. Și-au pus coifurile, lăsîndu-și peste fețe vizierele ce nu aveau decît două deschizături, prin care să poată privi. Călări pe cai, avînd în mîini lănci ascuțite, se reped unul asupra celuilalt.[xvii]

Și lupta între ei pornește.

Armurile răsună tare, cu zăngănit, de izbituri, însă nici una nu se sparge. Se reped iar, își dau ocol. Și se înfruntă ca doi lei, unul și celălalt furioși. Cînd se lovesc de astă dată, la amîndoi, într-o clipită, li se frîng lăncile-n bucăți.

Își scot atuncea săbiile. Sabia tînărului Roland abia de-ar ridica-o cinci. Olivier are, de-asemeni, o sabie de oțel, cam cît e statul unui om.

Se ciocnesc fără de cruțare. Se clatină sub izbituri. Dar încă nu se dau bătuți.

Sar de pe cai și se-ncleștează, unul pe celălalt, cu mînie.

Amîndoi, în aceiași clipă, își smulg de pe cap coifurile, își ridică pumnalele. Și sînt gata să se înjunghie.

Dar deodată, și Roland, și Olivier, se recunosc. Se-mbrățișează bucuroși. Și Roland strigă:

― Sînt învins!

― Eu mă predau! zice cu lacrimi și Olivier. Fratele meu, bunul meu Roland. Așadar noi ne-am întîlnit, și vom rămîne îm­preună, pînă la moarte, amîndoi.

S-au apropiat de locul luptei și Charlemagne, și contele ce cîrmuia cetatea Vienei. S-au împăcat. Și contele s-a închinat lui Charlemagne. I-a-ncredințat pe trădător.

Olivier a cerut să plece alături de Roland și Carol, și Mont­glave a încuviințat.

Așa s-a întărit atunci mult preavestita prietenie și însoțire pîn' la moarte dintre Roland și Olivier.

Cîte n-au făptuit, pe urmă, ei amîndoi în bătălii!...

Trofeele[xviii] dușmanilor, luate de Roland în război, erau atît de numeroase, încît fuseseră agățate de trunchiurile de stejar ale unei întregi păduri. La fel trofeele lui Olivier.

Mulțimea, care îl ascultă pe cîntăreț, a amuțit. Pe trepte, chiar lîngă copii, s-au așezat cîțiva oșteni și potcovarul guraliv.

Viela sună-ncetișor. Și menestrelul își deapănă tot mai înflă­cărat povestea despre Roland și Charlemagne:

― Pe urmă Roland l-a-nsoțit pe Carol și în Spania, trecînd de Munții Pirinei, să apere Franța de-amenințarea sarazinilor.

Șapte ani s-a tot luptat Carol. A luat din mîinile vrăjmașe, sarazine, ținutul Spaniei: cetăți, orașe și castele.

Nu mai era necucerit decît orașul lui Marsiliu, Saragosa.[xix]

Și în orașul Saragosa, temutul rege sarazin, Marsiliu, acela care se-nchina lui Mahomed și lui Apolo, chemase pe seniorii săi, pe un peron de marmură.[xx] Peronul era străjuit de douăzeci de mii de oameni.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, Carol din Franța ne în­vinge. Eu sînt pe pragul prăbușirii. Ce sfat îmi dați? Cum ne salvăm noi de la moarte și rușine?

Toți sarazinii au tăcut. S-auzeau numai răsuflări grăbite și înfricoșate. Toți sarazinii au tăcut. Doar Blancandrin, mare senior, sfetnicul cel mai înțelept al regelui din Saragosa, cel mai viteaz și iscusit dintre ei toți, a glăsuit către Marsiliu:

― Nu te înspăimînta, o, rege. Trimite vorbă deîndată lui Charlemagne, stăpînul Franței, că dorești să i te supui, că-i dă­ruiești urși, lei și cîini, și șapte sute de cămile, și patru sute de catîri, purtînd saci cu argint și aur, aur cu care-și va plăti din plin pe toți oștenii săi. S-a războit destul pe-aici. E timpul să se-ntoarcă acasă, la Aix, unde-i castelul său. Să-i spui doar că la sărbătoarea lui Saint-Michel, patronul Franței, o să vii acolo-n Aix, și vei primi, în catedrală, legea creștină, părăsind pe Mahomed, profetul sfînt, și pe Apolo cel măreț, cărora noi ne închinăm. Dacă va cere și ostateci, nu șovăi, dă-i, o, rege, dă-i dintre copiii noștri. Eu trimit pe feciorul meu. Să moară, dacă e nevoie, dar să nu pierdem noi pămîntul cel cucerit în Spania și rangurile de noblețe, și să ajungem cerșetori. Și eu îți jur, rege Marsiliu, pe barba mea în­cărunțită, pe mîna care poartă spada, că Charlemagne o să se-nșele. El crede în cuvîntul dat. O să-și ridice ostile, și se va-napoia în Franța, crezînd că noi îi vom fi prieteni. De sărbătoarea Saint-Michel, o să te-aștepte-n catedrală. Și, fiindcă nu o să vii, inima lui orgolioasă va clocoti ca un vulcan. Va ucide pe fiii noștri. Dar e mai bine să-i ucidă, decît să pierdem Spania... Iar între timp ne-om întări, și n-or să mai cuteze să ne-nfrunte pe teritoriul stăpînit de noi.

― Poate că e mai bine astfel, au rostit sarazinii-n cor, ascultîndu-l pe Blancandrin.

Marsiliu și-a sfîrșit consiliul.

C-un semn din deget, a chemat zece dintre seniorii săi, avînd în cap pe Blancandrin.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, duceți-vă la Charlemagne, în mîini cu ramuri de măslin, ca semn de pace și credință. Încredințați-l că-nainte de-a trece luna am să fiu la Aix cu-o mie de supuși, ca să primesc legea creștină, și să devin vasalul său. Luați cu voi zece catîri albi, trimiși de prințul din Sevilla, cu frîiele numai din aur și cu șeile de argint. Călăreții să aibă-n brațe verzi și lungi ramuri de măslin. Stăpînul Franței o să cadă în cursa pe care i-o-ntindem...

În acest timp, Charlemagne sosise într-o cetate, la Cordova. Îi sfărîmase zidurile. Și cu mașini nemaivăzute, ce le-adusese în război, mașini ce azvîrleau ghiulele pînă la trei sute de pași, îi doborîse turnurile. Pradă de aur și argint, armuri de preț și fete mîndre luaseră cavalerii săi. Nu rămăsese în Cordova nici un picior de sarazin. Cîți n-au vrut să i se supună au fost tăiați cu săbiile.

Într-o zi, Charlemagne ședea la poalele unui palat impunător, din marmură, într-o livadă înflorită.

În jurul lui se află conții, baronii și toți ducii săi. Stau pe covoare de mătase și joacă un joc nou, zis „table”, cu niște zaruri mici, de os. Alții se străduiesc la șah. Și cei mai tineri își încearcă îndemînarea și puterea în lupta ce se cheamă scrimă.

Bătrînul împărat se află în umbra unui pin măreț, pe-un tron făcut întreg de aur. Lîngă el stau seniori iubiți, cum sînt Ro­land și Olivier. Și-n jurul lor sînt, ca un zid, francezii cincispre­zece mii.

Trimișii lui Marsiliu au sosit, s-au închinat în fața lui.

Blancandrin îi rostește astfel:

― Aduc salutul lui Marsiliu! El vrea să fie, Charlemagne, vasalul vostru preasupus.

Apoi îi spuse tot ce-i poruncise regele său, Marsiliu.

Auzind cele cuvîntate de trimis, Carol și-a lăsat barba-n piept și a stat astfel cugetînd.

A stat un timp îndelungat. Întotdeauna cugeta mult înainte de-a vorbi. Abia pe urmă a grăit:

― Marsiliu e dușmanul meu. S-a dovedit adeseori că-i min­cinos. În ce măsură pot să cred cuvintele ce mi le spuneți?

― Vă dăm ostateci cîți ne cereți. Printre ei e și fiul meu, a spus șiretul Blancandrin.

Seara venise-mpurpurată. S-a ridicat un cort în care, sub pază, au fost găzduiți cei zece trimiși sarazini. Ei au stat astfel pînă în zori, cînd împăratul și-a chemat din nou consiliul de seniori. Au venit lîngă el Ogier, marele duce, și Roland, arhiepiscopul Turpin, Olivier, prieten cu Roland, și alți mulți nobili, și-ntre ei se mai găsea și Ganelon, tatăl vitreg al lui Roland.[xxi]

Și Charlemagne a glăsuit:

― Seniorilor! Ne-au venit soli din partea regelui Marsiliu. El ne trimite lei, cămile și aur de Arabia. Ne cere-n schimb să ne întoarcem, și ne promite că va fi pe viitor un vasal supus, îmbrățișînd credința noastră. Ne jură că nu va nutri vreodată gînduri dușmănoase față de scumpa noastră Franță. Ce spuneți voi?...

― Să fim prudenți! au răspuns cei mai mulți seniori.

― Nenorocire-i, dacă-l credeți pe sarazinul trădător, a spus și tînărul Roland. Nu știți c-a mai trimis odată cincisprezece păgîni de-ai lui cu ramuri de măslin în mîini, ca pînă la sfîrșit Marsiliu să ne înșele, și să pierdem pe doi seniori, aflați la el. Să continuăm acest război, așa precum l-am început, să asediem și Saragosa, să-l pedepsim pe trădător. Să nimicim puterea celui ce stă lîngă hota­rul Franței, cu gîndul numai de-a lovi...

Carol ședea cu barba-n piept, fără să spună vreun cuvînt. Cei­lalți francezi tăceau și ei. Numai contele Ganelon s-a ridicat plin de mîndrie:

― Nenorocirea se pogoară asupra împăraților care-i ascultă pe nebuni. Marsiliu vi se-ncredințează cu mîinile încrucișate, vă recunoaște suzeran și vă promite să urmeze credința voastră. Ce mai vreți?

A spus apoi ducele Naimes:

― Dacă Marsiliu ne trimite ostateci buni, putem să-l credem. Războiul a durat prea mult. Doar nu o să-și ucidă proprii lor fii... Nu putem crede că au să fie-atît de cruzi.

― Seniorilor, a rostit Carol. Pe cine spuneți să-l trimitem la Saragosa, în cetate, ducînd bastonul și mănușa regelui sarazin, Marsiliu, s-aleagă pacea sau războiul?

― Îngăduiți-mi să plec eu! a rostit ducele de Naimes.

― Nu, nu, a răspuns Charlemagne. Sînteți bătrînul înțelept de care am nevoie aici...

― Îngăduiți-mi să plec eu! s-a repezit tînărul Roland.

― Sînteți prea mîndru și prea aspru, conte Roland, a glăsuit la rîndul său și Olivier. Cred că-i mai bine să plec eu.

― Nici unul dintre voi nu pleacă, le-a dat răspunsul Charle­magne. Am alte planuri pentru voi. Ce alt mare senior ar fi?...

― Atunci contele Ganelon este seniorul potrivit! a spus din nou tînărul Roland, crezînd că-i face o favoare aceluia pe care Berta îl luase în căsătorie, după întoarcerea în Franța.

Însă contele Ganelon s-a-nfricoșat și a strigat:

― I-o nebunie ce aud! Tocmai pe mine, tată vitreg, s-a găsit Roland să arunce solia asta la Marsiliu? Dacă mă-ntorc am să-i răspund c-un rău care-o să-l coste scump...

― Cuvintele de-amenințare nu le primesc! a rostit Roland. Vă socoteam un înțelept potrivit pentru asemenea solie. Și dacă Charlemagne primește, mă duc îndată-n locul vostru...

Și contele Roland a rîs; iar Ganelon s-a simțit ars de acest rîs, ca de-un cuțit, mai ales pentru că vedea pe toți ceilalți dîndu-i dreptate nepotului lui Charlemagne.

― Sire! i-a spus lui Charlemagne contele Ganelon atunci. Mă duc la regele Marsiliu, dar pe Roland nu-l mai iubesc, și nu-l mai socotesc ca fiu. Mă duc, dar știu că nu mă-ntorc, cum nu s-au mai întors nici ceilalți seniori trimiși la Saragosa.

― Veți merge, a spus Charlemagne, fiindcă așa vă poruncesc.

Și i-a întins întîi bastonul, apoi, din mîna lui, mănușa. Dar cînd s-o prindă Ganelon, mănușa i-a scăpat în iarbă.

Ganelon a încălecat pe calul său numit Tachebrun; a luat în mînă sabia ce purta numele Murgleis, și a pornit spre Saragosa. În drum l-au așteptat trimișii regelui sarazin, Marsiliu, în fruntea lor cu Blancandrin.

Blancandrin călărea acuma alăturea de Ganelon, mergînd în trap spre Saragosa. Îi dăruise lui Ganelon un cal de preț. Și sara­zinul glăsuia cu vorbe pline de dulceață:

― Carol e mare și puternic. Și-a biruit pe toți dușmanii. A biruit și Anglia. De ce rîvnește la ținutul ce este cucerit de regele Marsiliu?

― Așa este voința sa. Nu-i om în toată lumea asta să fie pe măsura lui... i-a dat răspunsul Ganelon. Și-i urăște pe sarazini. Ați năvălit în Spania. Ați fi intrat poate și-n Franța, de nu se afla Charlemagne. Întoarceți-vă-n țara voastră...

― Francezii sînt viteji și nobili, a rostit iarăși Blancandrin. Dar unii conți îi fac rău lui Charlemagne, cînd îi dau sfaturi prin care-l mînă la pieire...

― Nu e adevărat ce spuneți despre seniori, a zis francezul, afară numai de Roland, care-ntr-o zi o să plătească purtarea lui nesăbuită...

Tot călărind, s-a arătat zidul cetății sarazine. De pe ziduri îl aclamau soțiile seniorilor, și chiar regina lui Marsiliu. Strigau în cor: „Trăiască Franța!” Vroiau să se prefacă prieteni, și nu duș­mani de moarte ai Franței, precum erau de fapt.

La umbra unui pin era tronul înalt, acoperit de stofe scumpe și mătăsuri. Pe tron sta regele Marsiliu.

În jurul lui, ca o pădure, se aflau douăzeci de mii de oameni, cu sulițe și platoșe.

― Rege Marsiliu, Charlemagne cere să vă supuneți lui și să primiți credința noastră. Dacă nu îl veți asculta, o să vă lege, o să vă ducă la Aix, în capitala sa, și-acolo vă veți pierde viața, în chipul cel mai rușinos...

Marsiliu s-a schimbat la față și a pus mîna pe o lance, gata s-o zvîrle-n Ganelon. Dar contele și-a tras din teacă sabia doar puțin de tot, de-un lat de palmă. Și-a azvîrlit din spate haina de zibelină și a spus:

― Nu mor fără să iau cu mine pe cei mai buni seniori ai voștri! Mai bine ascultați ce spune, prin gura mea, chiar Charle­magne. Dacă vă veți supune-ndată, puteți păstra, dar ca vasal, jumătate din țara voastră. Cealaltă parte o va lua orgoliosul conte Roland. De nu-i veți asculta porunca, vă va lega pe-un cal de rînd, și-o să vă ducă pîn' la Aix, și-acolo vă va tăia capul...

― Te voi ucide, Ganelon, a strigat regele Marsiliu.

Dar contele, avînd în mînă sabia sa tăioasă, Murgleis, se spri­jinise de un pin, și era gata să dea lupta.

În vremea asta, Blancandrin i-a șoptit regelui Marsiliu ce ură avea contele contra feciorului său vitreg:

― El este gata să trădeze!... șoptea în taină Blancandrin.

― El este gata să trădeze, șopteau și ceilalți sarazini.

― Așaa? Atunci se schimbă totul... Seniorule, a zis Marsiliu, mie îmi place să-mi vorbești de Charlemagne. Pe cît știu eu, a viețuit cam două veacuri. Pașii săi au călcat pămîntul în lung și-n lat. Pavăza lui a primit în luptă sute de mii de lovituri. Toți regii de odinioară, care erau dușmanii Franței, au ajuns niște cerșetori. Cînd oare se va odihni?

― Charlemagne este un viteaz. Eu nu pot înceta să-l laud, a spus contele Ganelon. Și cît timp vor trăi cei doisprezece pairi, care formează avangarda, cu douăzeci de mii de oameni, cei mai buni cavaleri francezi, nimeni nu-i poate sta-mpotrivă...

― Ce-i de făcut? l-a întrebat regele sarazin pe conte, știind că-i gata să trădeze. Hai, vino să ne răcorim colea, la umbra pinu­lui, pe marginea unei fîntîni, în care apa murmură.[xxii]

Și Ganelon s-a așezat pe marginea unei fîntîni, la umbra unui pin înalt.

Nu se priveau nici unu-n față.

Marsiliu îl vedea pe conte în luciul apei, pe furiș. Ganelon îl privea la fel pe regele din Saragosa.

― Ce-i de făcut? a zis Marsiliu.

― Carol cel Mare e viteaz. Carol și-a regăsit nepotul, pe prea-trufașul conte Roland, și vrea să-i facă-n dar ținutul ce-i stăpînit de sarazini. Și chiar orașul Saragosa ar vrea să-l dea contelui Roland, a spus regelui Ganelon. Vrea să-și asigure hotarele din partea sarazinilor. Cît vor trăi contele Roland și Olivier, prietenul lui, Carol va fi biruitor... Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă...

― Seniore, a zis iar Marsiliu. Eu pot să strîng cam pa­tru sute de mii de cavaleri în luptă, și să-l lovesc pe Charle­magne.

― V-ați pierde oastea în zadar, a spus contele Ganelon, pri­vind în apă pe Marsiliu. Asta ar fi o nebunie. Nimeni nu-l poate birui. Mai bine este să-i trimiteți lui Charlemagne comorile pe care le-ați făgăduit, să-ndestuleze pe seniori. Trimiteți și pe fiii voștri ostateci împăratului. Și el se va întoarce-n Franța... Prin grija mea, or să rămînă în ariergardă toți pairii, cu Olivier și cu Roland, și douăzeci de mii de oameni, floarea oștirilor franceze, în trecătoarea Roncevaux... Voi o să-i atacați acolo cu sutele de mii de oameni, pe care știu că îi aveți, și o să-i omorîți pe toți. Murind acești seniori viteji, și partea cea mai bună a oastei, războiul o să înceteze.

― Puteți jura, a spus Marsiliu, că va fi astfel precum spuneți, în trecătoarea Roncevaux?

― Mă jur pe luciul săbiei ce poartă numele Murgleis, a ros­tit tare Ganelon.

Dar cînd s-a jurat Ganelon pe luciul săbiei Murgleis, din slăvi s-a auzit un tunet.

Și a-nceput să bubuie cu lovituri ca de ciocan.

Fulgere lungi au spintecat cerul de sus și pînă jos. Un vifor s-a dezlănțuit. Pinul sub care se aflau s-a clătinat pîn' la pămînt, gemînd cu vorbe ca de om:

― „Un prăpăd groaznic va veni!”

Marsiliu și cu Ganelon s-au ridicat și au fugit.

Din fugă, regele a spus:

― Roland va fi de noi ucis!

― Sînt dornic ca să mă răzbun! a șuierat și Ganelon.

Pinul din marginea fîntînii a fost izbit atunci de trăsnet, și ars pînă la rădăcini.

― Charlemagne va fi nimicit, a glăsuit aspru Marsiliu.

― Pe Roland vreau să mă răzbun, a șuierat iar Ganelon. Pe Olivier și pe pairi vreau să mă răzbun, fiindcă țin la el.

Și regele a poruncit să se deschidă ușile sălilor pline de comori și să se-ncarce pe catîri sute de saci umpluți cu aur, să vie și ostatecii.

L-a sărutat pe Ganelon. I-a dăruit o sabie și, i-a mai dăruit un coif.

Soția regelui Marsiliu, cu numele de Branimonda, vicleană ca și regele, i-a dăruit lui Ganelon două coliere de ametist, granate și aur curat pentru soția contelui.

― Pentru ca să nu fie bănuieli, a mai spus contele Ganelon, fiul meu cel adevărat, ce se numește Baudouin, se va găsi-ntre cavalerii-ariergărzii, cînd vor intra în trecătoare. Doresc să fie ocrotit. Cum o să faceți acest lucru?

Marsiliu a luat o platoșă, adusă din Arabia, și i-a dat-o lui Ganelon.

― E platoșa ce-o purtam eu. Să-o îmbrace Baudouin. Toți sarazinii vor cunoaște-o. Și nimeni nu-l va mai lovi.

Catîrii erau încărcați. Regele sarazinilor i-a mai grăit lui Ganelon:

― Seniore Ganelon, duceți lui Charlemagne aceste daruri, și nu uitați ce mi-ați jurat pe luciul săbiei Murgleis.

Și iarăși s-au îmbrățișat Ganelon, regele, regina, Blancandrin și alți sarazini.

Fusese larg deschis drumul trădării.

Și într-o noapte, Charlemagne visa că ținea-n mîna dreaptă lancea, și Ganelon s-a repezit, i-a smuls-o și i-a sfărîmat-o. I-a rupt-o cu atîta furie, că așchiile au zburat pînă-n înaltul cerului.[xxiii]

Spre dimineață, Ganelon s-a înfățișat lui Charlemagne cu aurul, ostatecii și jurămîntul lui Marsiliu.

― Seniori, vă strîngeți armele, pornim spre patrie, spre Franța!... a dat poruncă Charlemagne. Cine va fi în ariergardă?...

― Roland, frumosul meu fiu vitreg. Nu e nimeni mai brav ca el, s-a auzit glasul trădării, glasul contelui Ganelon. Olivier, prietenul lui bun. Toți cei doisprezece pairi.

― Cine va fi în avangardă?

― Ogier din Danemarca, sire. N-aveți pe nimeni mai destoi­nic, a rostit iarăși Ganelon.

― Fiți sigur, conte Ganelon, mie nu-mi va cădea din mînă arma, cum v-a căzut vouă mănușa, în fața împăratului... a rîs din nou tînărul Roland. Rămînem noi în ariergardă, Olivier, eu și toții pairii.

Ganelon a scrîșnit din dinți. Fața lui verde ca veninul se înverzise și mai mult.

Prin văile din Pirinei, patru sute de mii de oameni, de sara­zini, treceau călări, cu scuturile agățate de gîturile cailor, avînd pe ei cămăși de zale, coifuri pe cap, săbii în dreapta, lănci în stînga, și inimile-ncrîncenate...

E miezul nopții. Ei gonesc. Se urcă-n vîrful munților. Așteaptă zorii lucitori.

Prin trecătoarea Roncevaux trece acuma avangarda, cu con­tele Ogier, danezul. Trece și Charlemagne, bătrînul. Ducele Naimes e lîngă el. Urmează apoi grosul oastei.

― Duce, rostește Charlemagne, nu am greșit eu, ascultîndu-l pe Ganelon, să las în urmă floarea oștirilor franceze, din douăzeci de mii oameni, și toți tinerii cei mai vrednici, pairii mei cei mai destoinici, cu Roland și cu Olivier?

Ducele Naimes tace mîhnit.

Charlemagne a trecut în Franța.

Ariegarda e-n Spania. Se-nșiră ca un fir de ață prin trecă­toarea Roncevaux, avînd în frunte pe Roland.

Tobele sună pe coline. Caii aleargă, tropăind. Răsună mii de trîmbițe.

Trădarea își arată glasul.

Iar ziua se înfățișează cu fața clară, luminată, făcînd să stră­lucească, roșii, armurile francezilor...

Lupta e gata să înceapă între francezi și sarazini.

Și ajungînd cu povestirea aici, ar fi să spunem că, auzind cum s-a-ntîmplat cu Roland și cu Olivier, și douăzeci de mii de tineri, floarea oștirilor franceze, care erau în ariergarda armatelor lui Charlemagne, vînduți de contele Ganelon, mulțimea ce-asculta pe menestrel se frămînta cu furie.

― Iată un nobil cum trădează, atunci cînd vrea să se răz­bune! Nu ține seama de credință, de jurăminte, prietenie... Nu ține seama de nimic... Vitejii își vor pierde capul.

― Lăsați... Tăceți!... glăsuiau alții. Să-l auzim pe menestrel! Bietul Roland, ce-l mai așteaptă!... Spune, iubite menestrel, spune ce s-a mai petrecut!...

Și menestrelul povestea cum s-au ivit în Pirinei oștile rege­lui Marsiliu.

― Zgomotul armelor de oțel și nechezatul cailor se auzeau pînă departe, în trecătoarea Roncevaux. Olivier, prietenul lui Roland, auzea zgomotul de arme și nechezatul cailor. El călărea pînă pe-o culme. Privea în zări și ce vedea? Oștirea regelui Mar­siliu înveșmîntată în oțel, sute de mii de sarazini, care sub raza dimineții păreau un rug aprins pe creste, un foc imens, fără hotar.

― Senior Roland, a grăit el, socot că vom avea o luptă cu sarazinii lui Marsiliu. Ne-a trădat poate Ganelon...

― Taci, Olivier, a zis Roland. Ganelon îmi e tată vitreg. Nu mai rosti nici un cuvînt de hulă împotriva lui. N-ascult cu inima ușoară.

Olivier călărea-n galop, pe altă creastă, și vedea cum sarazinii-ncercuiesc, în trecătoare, pe francezi, din toate cele patru zări.

― Senior Roland! glăsuia el. Sunați din cornul scump de fildeș, de aur și cristal, spre Franța, ca să audă Charlemagne și să ne vină-n ajutor. Oriunde cercetez în munte văd numai sarazini călări, cu coifurile lucitoare, bătute-n pietre prețioase, din care parcă țîșnesc flăcări, cu scuturile agățate de gîturile cailor, și-n vîrful lăncilor avînd flamuri, pe care sînt brodate, cu fire scumpe, de mătase, luna și soarele din cer.

Dar contele Roland zîmbea spre prietenul său Olivier, și-i răspundea neînfricat:

― Seniore, eu m-aș rușina să mă întorc în patrie, în dulcea Franță, dacă astăzi n-aș fi în stare să o apăr și aș chema în ajutor pe Charlemagne și grosul oastei.

De trei ori l-a-ndemnat prea bine contele Olivier pe Roland să sufle-n cornul său cel scump și să-l cheme pe Charlemagne, ca să le vie într-ajutor.[xxiv]

Olivier era înțelept.

Roland n-a vrut însă s-asculte. Din îndrăzneală și mîndrie, Roland n-a vrut s-asculte sfatul.

― Nu, conte Olivier, zicea tînărul Roland prietenului. Nu vreau să-mi înjosesc părinții, neluptînd azi cu sarazinii, oricît sînt ei de numeroși. Nu vreau să arunc dezonoarea asupra dulcei mele Franțe. Sabia dragă, Durandal, dată mie de Charlemagne, în al cărei mîner de aur au fost puse cîndva relicve,[xxv] se va scălda curînd în sînge. Eu vă asigur că nici unul din sarazini nu va rămîne cu viață-n bătălia asta.

Contele Olivier trecea și el în rîndurile oastei.

― Nu ați vrut, conte, s-ascultați pe Olivier, prietenul vostru, glăsuia el către Roland. Uriașă e armata care ne-ncercuiește în Roncevaux. Munții sînt plini de călăreți: văile și cîmpiile, vîlcelele, pădurile, stîncile și prăpăstiile. Iar noi avem o oaste mică, pe lîngă ei. Dacă-l chemați pe Charlemagne, nu ne pîndea azi un dezastru... Acum vă ascult ordinul.

― E blestemat acela care poartă în piept o inimă, în care-și are cuibul teama... mai rostea tînărul Roland. Și striga către cavaleri: Seniori viteji! Știți doar cu toții că împăratul ne-a lăsat în ariergardă, fiindcă nu e nici unul printre cei din juru-mi să nu iubească dulcea Franță. Loviți dușmanul fără milă! Eu voi izbi cu Durandal, sabia mea mult încercată...

Și călărind pe armăsarul cu foc în vine, Veillantif, Roland pornea semeț în fruntea oastei, urmat de Olivier, Turpin și de ceilalți seniori francezi.

― Regele sarazinilor își prăvălește ostile sale peste noi. Cu lovi­turi de sabie îi vom plăti această faptă... rostea spre cavaleri Roland.

Iară din munte, ca o mare ce se revarsă peste țărmuri, năvălea oastea sarazină, cu lăncile, cu săbiile, cu arcurile, spre fran­cezi, avînd în frunte pe Aelroth, nepotul regelui Marsiliu, ce se jurase să-l ucidă cu mîna lui chiar pe Roland.

Ostile erau față-n față.

― Strigați, francezi! spunea Roland. Să se audă pînă-n cer strigătul vostru vitejesc...

― Montjoie![xxvi]... strigau toți cavalerii. Întîmpinînd pe sa­razini.

Însă cel care călărea în fruntea sarazinilor, nepotul regelui Marsiliu, a glăsuit către Roland:

― Nebun este acela care v-a părăsit în Spania. Acum Franța voastră dulce își va pierde pe veci onoarea, și Charlemagne mîna sa dreaptă.

Auzind vorbele pe care nepotul regelui Marsiliu i le rostise în obraz, Roland și-a simțit inima străpunsă ca de un pumnal. Nu l-a lăsat pe sarazin să își termine cuvîntarea.

― Primește-ți plata, i-a strigat. Franța își va păstra onoarea. Loviți-i, cavaleri, cu sete...

Și, ridicînd pe Durandal, l-a izbit groaznic pe Aelroth, culcîndu-l în țărîna rece.

Un duce al sarazinilor, fratele regelui Marsiliu, care avea o frunte largă, cam cît lățimea unui scut, și ochii depărtați de nas, vrea să-l răzbune pe Aelroth.

― Acum ai să te lupți cu mine! Franța-și va pierde azi onoarea, și Charlemagne mîna sa dreaptă, l-a înfruntat necruțător, și a-ntins lancea spre Roland.

Dar tînărul Roland a dat, cu sabia sa Durandal, în trupul sarazinului, sfărmîndu-i scutul, zalele, coiful și lancea, lăsîndu-l fără de suflare.

Locul vuia de lovituri. Se încleștaseră în luptă întîia parte a oștirii regelui sarazin, Marsiliu - în număr de-o sută de mii - și cu mănunchiul de francezi.

Roland, gonind cu Veillantif, avînd în mîini pe Durandal, făcea în jurul său un gol.

Și cetele de sarazini se prăbușeau ca firul ierbii în timpul verii, cînd cosașul străbate cîmpul înverzit.

Alăturea de el lupta și înțeleptul Olivier. Sabia lui, zisă Hauteclaire, care fusese altădată a unui împărat roman, și-avea mînerul tot de aur, căptușit însă cu cristal, în care se-ascundeau relicve, ca și în Durandal, sclipea de sînge sarazin.

Arhiepiscopul Turpin, în zalele de cavaler, slujind mai mult iubita Franță decît amvonul catedralei striga:

― Montjoie!... seniori francezi. Onoare nouă, ce luptăm cu mii și mii de sarazini... Loviți, ucideți pe dușmani!

De-asemenea, cei doisprezece pairi ai Franței nu erau mult mai prejos decît Turpin sau Olivier, decît Roland, ne­biruitul.

Dintre francezi au căzut mulți, ce nu aveau să-și mai revadă părinții, rudele, copiii, și nici mult îndrăgita Franță. Dar dintr-o sută și mai bine de mii de sarazini, pe care-i adusese-aici Marsiliu, n-a mai scăpat nimeni cu zile.

A încetat o clipă lupta.

Francezii își deplîngeau morții și îi căutau neosteniți, printre mormanele uriașe de sarazini, care zăceau în jurul și deasupra lor - cum se luptaseră vitejii pînă la ultima suflare.

În acest timp, în patrie pornise o furtună mare. Vîntul urla. Cădeau de sus fulgere verzi, nimicitoare. Trăznete doborau copacii. Pămîntul se cutremura. Și de la Saint Michel-Peril, pînă la Reims din Besancon, pînă la portul din Wissant, nu era nici o casă-ntrea- gă, nezguduită de cutremur, cu zidurile necrăpate. Și cerul se înnegurase, parcă era spoit cu smoală.

Iară-n cumplita trecătoare, la Roncevaux, în Pirinei, Marsiliu însuși se-arăta călare, urmat de trei sute de mii de oameni. Coifu­rile dușmanilor, bătute în mărgăritare, și scuturile lor de aur, zalele scumpe de oțel, și lăncile, și săbiile, avînd mînere de argint, umpleau tot locul de luciri și scînteieri nemaivăzute.

Atunci a început atacul arhiepiscopul Turpin. Încălecînd calul pe care îl dobîndise într-o luptă, cînd ucisese pe un rege din Dane­marca, a strigat:

― Montjoie! Seniori și cavaleri ai dulcei Franței, la atac!...

― Montjoie! răspundeau cavalerii, cîți mai puteau să țină-n mînă săbii sau lănci încă întregi.

Războiul a pornit din nou.

Cei mai viteji erau în frunte: Roland, Olivier și Turpin, urmați de toți pairii Franței.

Pe cîți lovea contele Roland, cu Durandal, îi spinteca din creș­tet pînă la mijloc, tăind și caii de sub ei. Olivier reteza pe alții.

Totuși, din ce în ce mai mulți cădeau din cavalerii Franței. Dar răpuneau mai înainte zeci, sute, mii de sarazini.

Unul singur dintre francezi nu primea nici o lovitură. Era fiul lui Ganelon.

― Conte Roland, uitați-vă, nu-i lovitură să-l atingă pe Baudouin, acela care e vlăstarul lui Ganelon, i-a arătat un cavaler. Un sarazin care-a fost prins mărturisește că platoșa pe care-o poartă este a regelui Marsiliu. Și tot el ne-a mărturisit trădarea mișeleas- că a lui Ganelon.

Roland strigă spre Baudouin:

― Platoșa ta-i semnul trădării? Răspunde, fratele meu vitreg! Rușinea ne acoperă... Ganelon ne-a vîndut pe aur regelui sarazinilor, și te-a cruțat numai pe tine. Platoșa e a lui Marsiliu.

― Dacă tatăl meu a făcut trădarea, eu îi voi scoate inima cu sabia ce-o port în mînă! a spus tînărul Baudouin. Platoșa mi-o azvîrl îndată.

Și cavalerul și-a azvîrlit platoșa care-l ocrotea. S-a avîntat în bătălie, lîngă Roland și Olivier.

Neocrotit de platoșă, tînărul conte a simțit cum o lance îl fulgeră, din spate pînă în grumaz.

― Vezi Roland? Nu sînt trădător!...

Roland s-a oprit locului:

― Montjoie! Ai să fii răzbunat. Ganelon va fi pedepsit. Tu ai căzut între viteji...

Și lupta s-a înverșunat.

Sîngele se vărsa-n șiroaie, care-necaseră strîmtoarea și îi stro­pea pe cavaleri.

Caii călcau numai pe leșuri. Picioarele le lunecau în roșia, calda băltoacă. Și sarazinii năvăleau din ce în ce mai mulți, în jurul francezilor tot mai puțini.

― Seniore, frate Olivier, rostea acum Roland, cum am putea să-i dăm de veste, pînă-n Franța, lui Charlemagne, că noi pierim? Spuneați cîndva să sun din corn... Să vie și să ne răzbune...

Olivier s-a-ntors spre Roland, spunîndu-i cu-amărăciune:

― Ar însemna, conte Roland, să insultați părinții voștri, și să dezonorați chiar Franța... Așa ziceați mai adineauri. Și eu vă spun, conte Roland, că nu cred s-o mai revedeți pe Oda, pe surioara mea, care vă e logodnică. Cît v-a iubit biata de ea! Și cît va plînge, auzind că ați căzut la Roncevaux.

Roland, o clipă stînd din luptă, a rostit:

― De ce vă mîniați atîta? îmi sînteți frate drag și prieten. Pe blînda Oda o iubesc. O să mă doară despărțirea. Dar gîndul mi-e la dulcea Franță, și la poporul amenințat de sarazini. Pentru ei trebuie să luptăm.

― N-ați ascultat ce v-am rostit. Nu ați sunat la timp din corn. Bravura nu e întinată de o-nsoțește prevederea. Din vina voastră au pierit atîția nobili cavaleri. Au pierit toți pairii Franței. Și prietenia ce ne leagă atît de mult pe amîndoi se va sfîrși în astă-seară. Nici nu o să apară luna, și-amîndoi ne vom despărți de Franța și de toți cei dragi...

Arhiepiscopul Turpin, prinzînd o clipă de răgaz, s-a apropiat de ce doi tineri și le-a rostit:

― Nu vă certați! Totul s-apropie de sfîrșit. Dacă sunați din corn, Roland, nu ne mai poate ajuta nici împăratul Charlemagne. Totuși, el se va reîntoarce, și ne va răzbuna din plin. Sunați din corn, conte Roland!

Roland și-a dus la gură cornul din aur, fildeș și cristal, și a sunat atît de tare, încît tîmplele i-au plesnit, și sîngele, ca un val roșu, l-a podidit peste armură.

Charlemagne a auzit cornul.

― Stați! a zis el către seniori. Roland ne cheamă într-ajutor.

Dar a sărit și trădătorul:

― Nu credeți asta, Charlemagne, a rostit el. Nu știți mîndria lui Roland? Mai bine ar pieri ucis, decît să cheme într-ajutor. Sigur, e la vreo vînătoare. Se veselește, așa cum este tinerețea. Mergeți în tihnă mai departe. Și fiul meu este cu el...

Roland sună în corn din nou. Trupul i-e ud, nu de sudoare, ci sîngele l-a potopit.

― Stați! dă iar ordin Charlemagne. Sunetul cornului acum e mistuit parcă-n durere. Roland e în primejdie.

― Nu vă temeți, zice Ganelon. Și fiul meu este cu ei...

― Ba da, spune ducele Naimes. Sînt sigur că a fost trădat. Și trădătoru-i Ganelon! Doar el a vorbit cu Marsiliu...

La un semn al lui Charlemagne, Ganelon a fost prins în brațe de cavaleri, legat în ștreanguri, agățat de un cal de rînd, și fiecare l-a lovit cu latul săbiei, în spate.

Treizeci de mii de trîmbițași sună răspunsul lui Roland. Char­lemagne și-a și-nturnat calul. Cu barba albă pînă-n brîu, avînd în mînă pe Joyeuse, sabia lui fără pereche, gonește în galop, urmat de contele Ogier, ducele Naimes și alți seniori, cu toți vasalii după ei.

În trecătoarea Roncevaux lupta aproape s-a sfîrșit. E drept că regele Marsiliu a părăsit cîmpul de luptă, după ce contele Roland i-a retezat, cu Durandal, mîna ce ținea sabia, de-a dreptul de la-ncheietură. Olivier însă a murit.

Mai înainte de-a muri, Olivier l-a rugat pe Roland:

― Sîngele mi s-a scurs din trup. Frîul calului nu-l mai țin. Și calul mă poartă spre margini. Simte și calul c-am să mor... Dar vreau să mor între dușmani. Roland, seniore, prinde frîul, și tra- ge-mă în iureș iar...

Roland a prins calul de frîu. L-a tras spre iureșul dușman. Sarazinii, cît l-au văzut pe Olivier lîngă Roland, s-au îngrozit.

Olivier a murit în șa, cu sabia Hauteclaire în mînă, între duș­manii sarazini, ce tremurau de teama lui, ca frunza plopului în vînt.

Din toți cei douăzeci de mii, n-au mai rămas decît doi oameni: Turpin și contele Roland.

Acum se stinge și Turpin, arhiepiscopul de Reims, lovit de lănci și de săgeți, dar tot în șa, între dușmani.

― Montjoie! strigă din nou Roland, deși e sfîrtecat cu totul de tăieturi de sabie. Și pornește, pe Veillantif, spre sarazini, neîn­fricat. Abia se ține însă-n șa. Dar sarazinii nu-ndrăznesc să se apropie de Roland.

― Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă, glăsuiau ei. Și de departe - auziți - sună în trîmbițe francezii! Și se întoarce Charle­magne. Hai să fugim! Hai să fugim!

Cîți au rămas încă în viață, din marea oaste sarazină, se-ntorc și fug înspăimîntați.

Roland simte că i-a sosit sfîrșitul. Vrea să-și sfărîme sabia, să n-o găsească vreun dușman. De trei ori dă cu sabia, dă cu nădejde într-o stîncă. Sabia nici nu se știrbește, dar stînca se despică-n două.[xxvii]

Se lasă-atunci lîngă un pin, punînd sub el, la adăpost, cornul de aur și de fildeș, și sabia sa, Durandal.

― O, Durandal, șoptește el, cu tine eu am biruit atîți dușmani ai dulcei Franțe, cîte fire de păr se află în barba - albă cum e floarea în luna lui aprilie - a celui ce mi-e suzeran... Să intri-n mînă de viteaz...

Și se lungește lîngă pin, cu fața către Spania, către dușmanul care fuge, lăsînd în urmă-i nori de praf.

― Cînd Charlemagne o să ajungă în trecătoarea Roncevaux, va ști că am căzut cu fața tot îndreptată spre dușman, că-n luptă am fost victorios! își spune el încetișor. Iar gîndurile lui din urmă i se îndreaptă către țară, spre Franța sa prea mult iubită. își lasă fruntea lin pe brațul atît de ostenit de luptă și își dă ultima suflare.

După încă puțină vreme, Charlemagne a sosit acolo, în tre­cătoarea Roncevaux. Amurgul coborîse roșu. Curînd avea să vie noaptea. Dar Charlemagne și-a îndreptat ochii spre slavă. S-a rugat s-adaste încă puțin ziua, pînă-și sfîrșește răzbunarea. Soarele a stat locului. Într-un galop, ca o furtună, Charlemagne a zburat cu oastea pe urmele acelora ce-i uciseseră vitejii.

În luptele care-au urmat, acei care fugiseră din trecătoarea Roncevaux și-au plătit crimele, răpuși de sabia lui Charlemagne, iar alții au pierit de teamă.

Și-a fost luată Saragosa, cetatea sarazinilor.

Regele lor, crudul Marsiliu, s-a azvîrlit, îndurerat, pe zidurile sfărîmate de ostile lui Charlemagne, și-a plîns pînă și-a dat sfîrșitul.

Cînd a ajuns în patrie, la Aix, în capitala lui, și a urcat pe treptele palatului de marmură, Charlegmane a găsit o fată gingașă, albă, tremurînd. Se numea Oda,[xxviii] și era sora contelui Olivier, cea mai frumoasă dintre toate copilele întregii Franțe.

― Unde îmi e logodnicul? Unde-i Roland, ce îmi jurase că am să fiu soția lui? a-ntrebat ea cu glas sfios.

Lui Charlemagne i s-au umplut ochii de lacrimi și a spus:

― Roland s-a stins ca un viteaz, căzînd cu fața spre dușman. Trupul lui și-al lui Olivier le-am așezat într-un mormînt de mar­moră din catedrala de la Blaye. Și inimile lor le-am pus într-o cutie prețioasă, din aur și din pietre scumpe. Ție-ți voi da, fru­moasă Oda, pe fiul meu, pe Louis, de soț, și ai să fii împărăteasă...

Fata n-a spus nici un cuvînt. A suspinat, pală la față ca frunza din octombrie, a căzut jos și a murit, în timp ce toți seniorii Franței plîngeau în hohote pe Roland, iar Charlemagne își smulgea barba, gemea cu inima zdrobită de-o suferință fără seamăn.

Pe urmă a fost judecata contelui Ganelon, acela care trădase Franța, pe Charlemagne și oastea de cavaleri, la Roncevaux.

El a fost strîns legat cu lanțuri de patru armăsari sălbatici, care l-au rupt în bucățele. Și-alăturea au fost uciși alți treizeci de bărbați din neamul contelui trădător, Ganelon. Aceștia au fost spînzurați, ca să se țină minte bine că nu e vină mai grozavă decît aceea de-a trăda patria și pe cei viteji.

Iară mulțimea, ascultîndu-l pe menestrel, plîngea și ea soarta cea tristă a lui Roland, viteazul de la Roncevaux, căzut cu fața la dușman. Și aplauda însuflețită, cînd auzea că Ganelon a fost, în fine, pedepsit.

Și multă, multă vreme, oamenii, care cunoșteau cîntul stră­vechi despre Roland, s-au dus în orășelul Blaye, să pună flori pe trei morminte de marmură albă ca neaua, care, precum zice legen­da, aparțin lui Roland, Olivier și Odei.[xxix]

Așa-l slăveau ei pe Roland... Așa-i slăveau pe cei viteji!