Sigfrid și Crimhilda - Din marile legende ale lumii

Sigfrid și Crimhilda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Corabia a plecat din Mannheim,[i] pe Rin în jos. Are în cală lucruri scumpe: țesături, fire de mătase, și lănci, și săbii din Strassburg. Sînt ale contelui de Utrecht.[ii]

Un cavaler trimis de conte este pe punte și veghează, avînd cu el zece oșteni. Oștenii-s bine înarmați. Ei stau pe margini, străjuind corabia să n-o lovească tîlharii apelor — pirații — ce bîntuiau atunci pe Rin.

În partea dinapoi a punții se mai găsesc, îngrămădiți, și niște călători de rînd: țărani, calfe de meseriași, pescari și cîteva femei.

Nobilul cavaler din Utrecht le-a-ngăduit să-l însoțească, în jos, pe Rin, dacă-i aduc, pentru călătoria asta, bucate, băuturi și vin.

Fiindcă nevoia nu te-ntreabă de ai sau n-ai, ei i-au adus cele cerute și-au căpătat îngăduința să urce pe corabie, în partea dina­poi a punții.

Și-acum plutesc ușor pe ape nobilul cavaler din Utrecht și amărîții poporeni.

Corabia se leagănă deasupra Rinului albastru.

E primăvară și cocorii se-ntorc la cuiburile lor, cu fîlfîit moale de aripi. Crestele munților mai sînt strălucitoare sub zăpada ce nu s-a topit încă toată.

Pe țărmuri se zăresc copii, care se joacă și fac semne corăbiei cu mîinile, ce par albi porumbei în zbor.

— Se apropie Wormsul, strigă o calfă de dulgher. Priviți! Priviți!...

Într-adevăr, curînd, se vede pe-o stîncă-naltă, cenușie, un castel vechi cu turnurile crenelate, castelul regilor burgunzi.[iii]

Mai jos sînt case învelite cu olane roșii sau cu țiglă. La chei, sub plopii argintii, ce tremură ușor în vînt, se află-o barcă. Și în barcă se văd doi tineri minesengeri,[iv] ce-și flutură năframele.

Corabia-și încetinește ușorul ei alunecuș pe apele fremătă­toare. Și, agățați de-o funie, tinerii cîntăreți se urcă, spre bucuria tuturor.

Trufașul cavaler din Utrecht, la rugămintea tinerilor de-a le da voie să-l însoțească și ei pe Rin, în jos, încuviințează, întrebînd însă cam bănuitor:

• Puteți veni cu noi. Aș vrea să știu însă mai înainte unde doriți s-ajungeți?

Cavalerul este un bărbat foarte-nalt, din garda contelui de Utrecht. Are o frunte-ngustă și ochi vineți, privind tăios spre cîntăreți. La brîu poartă o sabie uriașă.

• Gîndim s-ajungem în Frislanda.[v] Am auzit că pe-acolo s-ar fi găsind mulți iubitori de cîntece și de poeme! zice unul din minesengeri, un tînăr blond, cu obrajii rumeni, înveșmîntat cu pantaloni din postav negru și haină stacojie, de Strassburg.
• Atunci aveți același drum cu noi, mai spune iarăși cavale­rul. Nu vă vom cere să plătiți pentru călătoria asta. O să vă punem la-ncercare meșteșugul. Poate vreți să cîntați ceva...
• De e nevoie, plătim noi, dăm mînă de la mînă și plătim, strigă cei care se găsesc în partea dinapoi a punții. Numai să cînte pentru noi tinerii minesengeri...

Ochii vineți ai cavalerului se luminează pentru-o clipă. Tare-l încearcă lăcomia. Se stăpînește însă și răspunde:

• Tăceți din gură, voi de-acolo, oameni de rînd. Tăceți din gură... Tinerii cîntăreți sînt oaspeți și nu ne vor plăti nimic... dacă ne vor cînta pe drum...
• Acesta-i lucru prea ușor, spune și cellalt cîntăreț, un tînăr vesel, dar plăpînd, purtînd o haină cenușie. Și noi îl facem cu plăcere. Este doar meșteșugul nostru. De vreți, începem chiar acum... Ce ați dori să vă cîntăm?
• Cîntați-ne despre burgunzi, mormăie-naltul cavaler. Aici e Wormsul, deci rostiți Cîntecul Nibelungilor...[vi]
• O să cîntăm, spun tinerii. Este un cîntec de demult. Crîncene întîmplări s-au scurs aici, la Worms, peste burgunzi. Cîte-a văzut bătrînul Rin în scurgerea lui necurmată!
• Începeți... hai, începeți cîntul, strigă pescarii și țăranii cei grămădiți în fundul punții. Nu-i sărbătoare mai frumoasă decît s-asculți un cîntăreț.

Cei doi tineri se saltă sprinteni pe un colac mare de sfoară. Unul își ia în brațe rotta[vii] și-i mîngîie coardele lungi, privind spre depărtările încununate de zăpezi, apoi către cetatea Worms. Și celălalt, după ce face o plecăciune cu boneta în mînă, grăiește spre ascultători, arătînd zidurile sure:

• Aici, în Worms, pe stînca asta, sus, în castelul cenușiu, au viețuit, cu multe veacuri în urmă, viforosul Dancrat și soața lui, regina Ute, cu fiii lor Gunter, și Gernot, și Giselher. De-acolo, unde vedeți turla că săgetează înălțimea, străjuia regele adesea apele Rinului spre Strassburg sau către Marea Nordului. Și vai de-acel ce cuteza să se apropie de ținutul burgunzilor, fără să aibă la provă semnul alb al păcii!

Regele și cu fiii lui, însoțiți și de alți viteji, ca Tronje Hagen[viii]negurosul, sfetnicul cel mai de credință, sau Volker cel într-una vesel, Dankwart, și Rumhold, și mulți alții săreau pe cai sau în corăbii ce pururea erau la chei, strînse în lanțuri și parîme, și nu putea nici un dușman să urce pînă la castel.

Pentru că lîngă doamna Ute mai avea regele acolo un bobocel de copiliță, cu obrăjorii albi și rumeni, cu buzele însîngerate și ochi albaștri cum e cerul în primăvară dimineața și cu surîs dulce, sfielnic, și-o voce lină, mîngîioasă, mai mîngîioasă decît e cîntecul de rottă. Era comoara regelui cea mai de preț, cea mai aleasă, pe care și-o veghea ziua și noaptea cu feciorii și cu oștenii cei mai buni.

Comoara se numea Crimhilda...

Castelul se mai vede încă. Priviți acolo unde bate raza de soare-ntr-o fereastră cu gemulețe colorate. Acolo spun alți minesengeri, mai vîrstnici și mai înțelepți, că ar fi fost odaia fetei. De-acolo ea privea în zare, visînd în visele-i de fată la cel care urma să vină, s-o ia și s-o facă regină în nu se știe care țară.

Rinul i se părea atuncea — sub strălucirea soarelui — că e un rîu mare de aur. Pomii și verdele din pajiști i se păreau că-s po­leiți, și căprioarele din munte, care veneau să se adape, păreau niște făpturi din basme.

Așa se scurgea viața ei, la adăpost de orice patimi, de griji sau chiar de întristări.

De la o vreme însă Dancrat s-a petrecut din lumea asta, cum se petrece orice ființă.

Ultimul lui cuvînt a fost spre Gunter, cel care-i urma, fiind cel mai mare dintre frați:

• Să aveți grijă de Crimhilda, să nu o bată vînturi aspre și să-i găsiți un mire vrednic, cel mai viteaz dintre viteji, care s-o poată ocroti...

Burgunzii l-au așezat pe Dancrat, după străbune obiceiuri, într-un mormînt ce se mai vede într-o ogradă, la castel, punîndu-i căpătîi o spadă.

Și Gunter s-a încununat în locul tatălui său, Dancrat, avînd pe frații lui alături, pe Gernot și pe Giselher.

• Tronje Hagen să-ți ajute la treburile cîrmuirii și sfatul său să i-lasculți, îl îndemnase mai-nainte Dancrat pe fiul său urmaș.

Și-acum, lîngă regele Gunter și lîngă frații săi iubiți, ședea de veghe veșnic Hagen, cu chipul său cel neguros.

Se spune că în toată lumea nu era om mai iscusit decît acest Tronje Hagen. Ba, după unii cîntăreți, cunoștea și vrăjitorii. Nu era taină cît de mare ca el să n-o poată afla. Umbla doar îmbrăcat în negru. Barba și părul le-avea negre, ochii mereu întunecați. Altminteri era devotat pînă la moarte regelui. Nici nu avea altă credință Tronje Hagen pe pămînt, decît slujirea celui care îi era rege și stăpîn.

Și, trebuie să mai povestim că după moartea tatălui, într-o zi, se afla Crimhilda sus, la fereastră, și-mpletea la o dantelă sub­țirică. Mai multe fete se găseau în jurul ei, cosind, țesînd, pălă­vrăgind de toate cele cîte-s în lună sau în stele.

Din întîmplare se găsea alăturea regina Ute.

Toate copilele rîdeau.

Numai Crimhildei îi curgeau pe obrăjori cîteva lacrimi. Ochii-i erau nespus de triști.

• Ce e cu tine, fata mea? a întrebat-o doamna Ute.

Crimhilda și-a înălțat chipul spre mama ei și i-a răspuns:

• Slăvită doamnă și măicuță, nu știu de trebuie să-ți spun... Și nu știu dacă n-o să rîzi, auzind povestirea mea.

Mama a dat însă din cap și i-a făcut un semn cu mîna, în chip că nu va rîde nimeni de cele ce vor auzi.

• Iată ce este, a spus Crimhilda. În noaptea asta am avut un vis de tot tulburător.[ix] Mi se părea că mă găseam într-un ținut necunoscut, unde trăiam într-un castel, fără de voi, cei cunoscuți și apropiați atîta mie. N-aveam decît un singur prieten și-apărător. Era un șoim ce săgeta văzduhurile și se-ntorcea pe mîna mea. Îl dezmierdam, și-mi era drag. Dar iată, din înalt, deodată, se reped două păsări negre. Socotesc că erau doi vulturi. Nu am putut să-i deosebesc. Mă-nconjura o pîclă deasă. Și vulturii aceștia doi s-au repezit spre șoimul meu. Unul i-a-nfipt ciocul în spate. Celălalt l-a smuls cu ghearele. Penele i le-au răvășit. Inima i-au mîncat-o toată. Sîngele lui a-nroșit țărîna. Stătea — parcă îl văd în vis — întins, cu-aripile lăsate, cu ochii goi, de sînge stors... Nu pot să spun, iubită mamă, cît m-a mîhnit visul acesta. M-am trezit plină de sudori și-nlăcrămată, suspinînd. Am plîns, și mai oftez și-acum... Mă-ntreb ce poate însemna... Ce tîlcuri îi pot oare da...

Regina Wormsului a stat cîteva clipe, cugetînd. Se spune că regina Ute era nespus de înțeleaptă. Și apoi, mîngîindu-și fata, i-a tîlcuit visul așa:

• Socot că șoimul tău din vis trebuie să fie un bărbat, care-o să-ți fie ție drag. Nu știu de îți va fi și soț. El o să aibă doi dușmani de neam înalt, poate regesc, care o să-i scurteze viața cu armele lor ascuțite. Însă tu nu te întrista. Poate și visele ne mint. Ești prea frumoasă, și prea bună, ca să nu ai destul noroc lîngă bărbatul ce te-o lua de soață, în castelul său...

Crimhilda s-a-nroșit la chip:

• Nici nu gîndesc să mă mărit! a șoptit ea. Am auzit că multe sînt primejdiile ce le cuprinde dragostea. Mai bine vreau să stau într-una lîngă măicuță, lîngă frați.
• Ehei, numai de s-o putea, a surîs blînda doamnă Ute. De pe acum ne tot vin soli, din susul Rinului, din jos, și chiar de peste țări și mări. Pesemne, minesengerii ce vin adesea la castel și te-au văzut la ospețe duc vestea-n lume peste tot de mîndra fru­musețe-a ta... Atîția prinți ți-au cerut mîna. Tu-i tot respingi — dar pînă cînd?

Și-adevărat, că pîn-atuncea sosiseră sute de soli, atrași ca fluturii în noapte de razele unei făclii.

Vestea de frumusețea fetei o duceau minesengerii tuturor regilor din lume, prinților, cavalerilor și tuturor vitejilor.

Tot pe atunci, se povestește că în tărîmul Niderlandei — Țara de jos a Rinului — ocîrmuia regele Sigmund, în marea lui cetate Xanten.[x]

Dacă mai sus străjuia Rinul bătrînul rege burgund, Dancrat, jos îl veghea regele Sigmund.

Și-așa, precum spun cîntăreții din vremurile de demult, regele Sigmund și cu soața, iubita lui regină Siglind, aveau în casă și-un fecior de-o frumusețe, vitejie și istețime fără seamăn. Nicicînd n-a fost altul ca el. Se chema Sigfrid — păr bălai, Sigfrid cu paloșul de foc, Sigfrid, cel mai bun călăreț și cel mai bun vîslaș pe Rin și-n toată Marea Nordului.

Grozavi bărbați trăiau și-n Xanten.

În Țara Rinului de jos, se știe, nu se află munți să ocrotească de dușmani cetățile și satele. Rinul i-asemeni unui drum pe care umblă orișicine, la voia lui, și orișicînd. Primejdiile-s mult mai mari decît în susul rîului. Din Marea Nordului s-avîntă pirații des și jefuiesc. De nu ești de ajuns de tare și inima de-ți tremură cît de puțin în vreo clipită, ești mult prea lesne doborît.

Oamenii Rinului de jos știu asta bine, și de-aceea se pregătesc să lupte strașnic și să-i răpună pe vrăjmași.

Iar pe pămîntul Niderlandei, cel mai bun dintre cavaleri, cel mai viteaz și cel mai vrednic era frumosul tînăr Sigfrid.

Cînd își punea coiful de aur, sabia scumpă de argint și-ncăleca pe un cal alb, Sigfrid părea un zeu picat din înălțimile Walhalei — lăcașul zeilor germani — un zeu strălucitor ca Balder, dar mai puternic decît el.

Nimica nu-l înfricoșa pe tînărul cel semeț, Sigfrid. In luptă era ca un fulger. Iar la petreceri, glasul lui suna voios, răsunător, intonînd cîntece străvechi, prin care cei vii proslăveau pe cei viteji, căzuți în luptă, duși în Walhala de walkirii,[xi] spre desfătare veșnică.

Iar tatăl său, bătrînul Sigmund, îl privea plin de bucurie și de tristețe totodată. Inima lui se veselea știindu-l pe feciorul său neîntrecut între bărbați, deși abia-i mijise barba blondă ca aurul curat. Și-apoi îl potopea tristețea, pentru că preafrumosu-i fiu părăsea deseori cetatea, pleca să cerceteze lumea. Și nu știa dacă-ntr-o zi nu-l vor lovi niște haini, cu mișelie, pe la spate.

Mai se găsea atunci pe lume și țara Nibelungilor. O, ce întu­necată țară. Țară de neguri și păduri. Copacii creșteau groși și strîmbi. Apele se scurgeau mîloase. Iarba se tîra pe pămînt, nu creștea moale, mătăsoasă, ci era aspră, scîrțîia cînd sufla vîntul peste ea, ca niște crengi de lemn uscat. Iar oamenii priveau pieziș. Nu se-auzea pe-acolo rîset, ci gemete de schingiuiți, și răcnete, și blesteme. Nimănui nu-i plăcea să umble prin astfel de ținut, în care soarele nici nu pătrundea printre desișurile negre, și mohorîte, și-ncruntate.[xii]

Doar Sigfrid, preaviteazul Sigfrid, nu se sfiise, și umbla prin țara Nibelungilor cu calul său, și-o cerceta.

Și tot umblînd, vrînd să cunoască această țară a negurilor, s-a rătăcit printr-o pădure. Pădurea se-ntindea adînc, pe niște munți prăpăstioși. Rătăcind el mereu prin munte, s-a auzit zgo­mot de glasuri, de răcnete și blesteme. Se certau, se băteau de moarte doi prinți din neamul Nibelung. Aceștia-și omorîseră tatăl doar cu o zi în urmă. Îl căsăpiseră să-i ia comorile ce stăpînise și care se aflau acolo, în munții cei prăpăstioși, ascunse într-o tainiță.

Comorile acestea mari fuseseră odinioară în stăpînirea unor duhuri. Erau, de altfel, făurite de-acele duhuri, sub pămînt, și cuprindeau vase de aur, cupe înalte de argint, armuri și scuturi, căști și săbii, care sclipeau ca focuri vii.

Mai erau haine și covoare țesute tot în fire scumpe, bătute-n pietre prețioase. Iar nestematele stăteau în grămezi mari de dia­mante, smaragde și mărgăritare, rubine și-alte pietre scumpe, cum nu se mai găsesc în lume. Atît de multe se aflau în tainița sub-pămînteană, că nu ar fi putut încape în nu știu cîte mari clădiri.

Întîiul rege-n acea țară, cu numele de Nibelung, printr-un mijloc pe care nimeni nu l-a aflat nici în legendă, pusese mîna pe comoară.

Și, punînd mîna pe comoară, acele duhuri neștiute ar fi rostit un greu blestem:

„În mîna cui or să ajungă comorile ce ni s-au luat de către regii Nibelungi, să piară înecat în sînge! Fierul de sabie sau lancea să îl străpungă, negreșit. Fiul să-și dușmănească tatăl, soțul soția, prietenia să nu-mblînzească inima celui ce va rîvni comoara. S-aducă-n jurul ei doar moarte, cumplită moarte și durere, și răz­bunări nemaivăzute... Așa ursim... Așa să fie!”

Astfel spuseseră la urmă acele duhuri din legendă.[xiii]

Și-ntr-adevăr, zice povestea că-ntîiul rege al țării, Nibelung, fusese doborît de-un frate care-i rîvnea averile. Toți regii care i-au urmat din neamul lui, toți regii Nibelungi, ce stăpîniseră comoara, fuseseră răpuși de fier.

Cei doi prinți care se băteau în fața tînărului Sigfrid erau din neamul Nibelung. Ei se chemau: cel mare, Schillung, iară mezinul Nibelung, la fel ca regele strămoș. Ei se certau pe moștenire. Și nu știau cum s-o împartă, fiindcă și unul și cellalt vroiau mai mult de jumătate.

Sigfrid tocmai se apropia.

• Tinere, i-au glăsuit ei. Împarte-ne comoara asta, și îți vom dărui o spadă ce poartă numele de Balmung. Ea e făcută în Islanda de un fierar care bătea pe nicovală, altădată, sub muntele cel înalt, Hecla, spade și zeilor din cer.[xiv] A fost purtată cu-ndrăzneală de primul rege, Nibelung. Primești tu să ne faci dreptate?...
• Primesc, cum nu, a rostit Sigfrid.

Sigfrid era cinstit din fire. El nu știa că cei doi prinți nici nu gîndeau să-i dea pe Balmung. Vroiau numai să se slujească de el cît o-mpărți comoara, și apoi să-i scurteze viața, ca tatălui lor doborît.

Și Sigfrid a descălecat și a-mpărțit în jumătăți comoara cea fără pereche. A pus o parte din comoară pe coasta unui munte-nalt. Și-n fața lui, pe un alt munte, a pus cealaltă jumătate.

Făcuse împărțeala dreaptă. Dar frații, prinții Nibelungi, au început să strige tare și să-l blesteme pe flăcău căci fiecare dintre ei vroia mai mult de jumătate. Ba, prințul Schillung, furios, și-a ridicat iute pumnalul ca să-l lovească-n inimă pe tînărul Sigfrid din Xanten. Dar Sigfrid n-a rămas dator și l-a lovit cu sabia, tăindu-i capul din grumaz. De nu ar fi știut să lupte, lui Sigfrid i-ar fi fost, desigur, ziua aceea cea din urmă; căci Nibelung, celălalt prinț, cuprins de-o ură-ncrîncenată, s-a repezit asupra lui cu-o lance care scînteia, gata să i-o înfigă-n trup.

Numai că Sigfrid s-a ferit cu dibăcie de dușman, și l-a răs­puns cu sabia, culcîndu-i fruntea în țărînă.

Cum au căzut acești doi prinți, s-au deschis porțile de fier ce țineau tainița-ncuiată. Și lîngă porți, scînteietoare, într-o firidă de argint, era sabia făurită în atelierul zeilor de sub prăpăstiosul Hecla. Sigfrid a vrut să o apuce, dar porțile s-au strîns la loc.

Au stat așa cîteva clipe, și iată, s-au deschis din nou.

Sigfrid, fără să stea pe gînduri, s-a repezit, a smuls pe Bal­mung din albul ei lăcaș de-argint.

Tocmai atunci, ca niște fiare s-au repezit la el, cu arme, doisprezece uriași. În urma lor veneau călări vreo șapte sute de oșteni, înalți cît trunchii de stejari.

Lupta a fost destul de grea, dar Sigfrid tot i-a biruit. Și i-a legat pe toți în ștreanguri, să-i ducă prizonieri în Xanten. Dar cum sfîrșise treaba asta și-abia-ncercase să răsufle, s-a și simțit cuprins din spate de niște brațe ca de fier.

Sigfrid era atît de tare, că nimeni nu ar fi putut să-i prindă mîna nici o clipă. Și iată că mîna sa dreaptă, în care ținea sabia, i-era acuma țintuită. Viteazul s-a întors să-și vadă dușmanul care îl prinsese în brațe cu-atîta putere. În spate nu se zărea nimeni, și nici în față, nici pe lături. Dușmanul era nevăzut.

Totuși s-a străduit viteazul să lupte cu acea făptură pe care n-o putea zări. Și s-a luptat o zi și-o noapte. Și soarele, și stelele cătaseră la lupta asta îndîrjită, pe care Sigfrid o dădea cu-o ființă atît de misterioasă. Trecuse apoi dimineața. Se apropia și miezul zilei, și lupta nu se mai sfîrșea. Cînd, iată, Sigfrid se smucește și-și scapă mîna din prinsoarea acelui clește de oțel. Și, învîrtind-o prin văzduh, căutînd să-și dibuie dușmanul, care-l lovea cînd dintr-o parte și cînd dintr-alta, fără milă, mîna sa prinde o fîșie lucie, moale, de mătase. Trage fîșia și în mînă zărește-o glugă al­băstrie.

Gluga căzuse de pe capul unui pitic bătrîn, dar zdravăn. Iar gluga era fermecată. Ea făcea nevăzut pe-acela care și-o așeza pe cap. Îi da-n același timp putere de zece ori pe cît avea.

Fără de gluga fermecată, ce-o purtase pîn-atunci, piticul nu mai cuteza să îl înfrunte pe viteaz. Căzuse pe o latură și se ruga smerit de Sigfrid:

• Sînt regele piticilor care sălășluiesc în munte și străjuiesc comorile, avutul Nibelungilor. Mă cheamă Albrich, și voi fi de azi-nainte sluga ta...

Sigfrid s-a-nduplecat de Albrich. Era bătrîn, cu barba albă. Și avea ochii albaștri, buni, cătînd spre tînăr cu credință.

• Comorile sînt ale tale, căci tu le-ai cucerit în luptă, a mai rostit piticul Albrich.

Sigfrid, atît de ostenit, vroia să-și spele puțin fața, să bea cîteva-nghițituri dintr-un izvor ce murmura încetișor printre copaci. Însă în clipa cînd a vrut să soarbă din izvor, întreaga lume s-a clătit sub șuierul unui balaur, care stătea și el de strajă lîngă comoara nibelungă, într-o adîncitură largă, o peșteră de sub pămînt.

Balaurul ședea de veacuri în peșteră și dormea dus. Lui îi era sortit de duhuri să doarmă-n voie, liniștit, cît timp era sabia Balmung în tainița comorilor. Numai cînd sabia aceasta ar fi căzut în mîinile unui voinic venit din lume, el trebuia să se tre­zească și să-l ucidă pe voinic.

Ca să-nțelegeți ce balaur s-a-nfățișat atunci lui Sigfrid, vă spun că el putea cuprinde sub trupul său toată pădurea. Botul îi era plin de flăcări și ochii îi ardeau ca para. Pe cap avea o creastă-naltă, roșie, ca scăldată-n sînge. Pielea-i era învă­luită în niște plăci mari. Ghearele lui erau uriașe. Unde călcau, săpau o vale.

Cînd Sigfrid a luat sabia din tainița comorilor, balaurul s-a deșteptat. A căscat larg și s-a tîrît din peștera adîncă-afară. A așteptat însă ca Sigfrid răpus să fie de pitic. Văzînd învingător pe Sigfrid, după o luptă atît de lungă, balaurul s-a repezit asupra lui, c-un șuier groaznic, pe cînd voinicul, însetat, se apleca să soarbă apă.

Sigfrid, auzind șuierul, s-a-ntors fulgerător spre monstru, cu sabia Balmung în mînă. Dar prea tîrziu. Balaurul, deschizînd botul, l-a și cuprins într-o clipită. Viteazul tînăr s-a văzut în mijlocul unui noian de flăcări care îl ardeau. Și dinții aprigi de balaur s-au strîns ca niște porți de fier. Oricare altul ar fi fost în locul lui ar fi pierit. Dar Sigfrid, cu o încordare uriașă, dincolo de fire, a ridicat în sus pe Balmung și a înfipt-o-n cerul gurii monstrului înfiorător, mai înainte ca acesta să-l strivească. Sabia i s-a-nfipt în creier balaurului fioros. Botul i s-a deschis c-un răget, scos din adîncul trupului care se zvîrcolea de jos, doborînd sute de copaci, răsturnînd stîncile din munți, vărsînd din el valuri de sînge purpuriu și înfierbîntat.

Din sîngele care-i cursese balaurului, se făcuse un lac roșu, în vîlcea.

— Stăpîne, a zis Albrich lui Sigfrid, tu ne-ai învins prin vitejie, și, după datinile vechi, te vom sluji, eu și piticii, și luptă­torii ne-nfricați ce se găsesc în toată țara, și-așteaptă doar porunca mea. Dă-mi voie să-ți dau un sfat. Dacă te vei scălda îndată în balta asta roșie, în sîngele balaurului, vei dobîndi atîta forță, încît nimeni din lumea asta nu va putea să-ți stea-mpotrivă. Iar trupul tău, scăldat în sînge, nu va mai fi pătruns în veci de lance, spadă sau săgeată, cuțit de fier sau orice armă. Nici focul nu te va mai arde. Vei deveni invulnerabil.

Sigfrid l-a țintuit în ochi pe Albrich cu privirea lui senină, dar străpungătoare.

• Dacă mă minți, piticule, și-n ceasul morții de mă aflu, să știi că am să mă răzbun. Nici tu nu vei scăpa cu zile.
• Încrede-te, a spus piticul. Nu te înșel. Noi, cei de-aici, sîntem cumpliți, da-n luptă dreaptă. Nu știm de loc să înșelăm... Doar regii noștri-au fost mișei. Grăbește-te însă, pentru că sîngele acesta va împietri curînd de tot...

Sigfrid s-a dezbrăcat de haine și s-a zvîrlit numaidecît în balta roșie, fierbinte.

Tot corpul și l-a scăldat Sigfrid, făcîndu-se invulnerabil. Nu­mai pe umărul său stîng i-a căzut dintr-un tei o frunză. Piticul Albrich a vroit să-nlăture această frunză, dar timpul de scăldat trecuse.

Lui Sigfrid i-a rămas pe umăr un loc micuț, în care spada putea să-și înfigă tăișul. Dar cine-ar fi putut să afle această taină a lui Sigfrid, pe care-o cunoșteau doar el și regele piticilor?

Așa a devenit stăpîn Sigfrid pe marile comori ale regilor Nibelungi, pe spada Balmung cea vestită, ca și pe gluga fermecată a regelui piticilor, glugă ce făcea nevăzut pe cel ce și-o punea pe cap, și-i înzecea puterile.

Cînd a plecat, l-a însoțit piticul Albrich pe tot drumul. Și oriunde făceau popas, Albrich chema pe luptătorii din țara Nibe­lungilor să i se plece noului stăpînitor al țării lor.

Cu toții îl jurau credință, lui și urmașilor lui Sigfrid.

Credință îi jurau pe Balmung, sabia Nibelungilor.

Așa s-a dus Sigfrid la Xanten, lăsînd comoara blestemată a Nibelungilor sub paza lui Albrich cel cu barbă albă și-a celorlalți pitici ai săi.[xv]

Pe cînd se-napoia la Xanten, voinicul Sigfrid auzea, nu pentru prima oară, pretutindeni unde făcea cîte-un popas, c-aici, la Worms, într-un castel, pe țărmul Rinului de aur, se afla cea mai mîndră fată din cîte se aflau pe-atunci în țările din miazănoapte.

Mulți cîntăreți o proslăveau în cîntece și în poeme. Și poves­teau cum veneau regii, prinții, baronii și vitejii să-i ceară mîna ei micuță regelui Gunter de la Worms și mamei sale, doamna Ute. Dar ea nu îndrăgea pe nimeni. Vroia să stea mereu fecioară, lîn­gă regină, mama ei, și lîngă frații mult iubiți.

Sigfrid, auzind veștile, se-nflăcără atît de mult, încît o visa deseori pe sora regelui burgund, Crimhilda cea fermecătoare. Și-n visele lui o vedea așa cum era ea, aievea, pentru că vechii cîntăreți știau să zugrăvească-n versuri oamenii tocmai cum erau. Știau să-i cînte-n așa fel, încît parcă îi și vedeai.

Sosind apoi Sigfrid la Xanten, privea corăbiile plutind pe apa Rinului în jos.

Și nu trecea corabie să n-aducă și vestea asta, că-n regatul burgunzilor crește o fată ca un vis. „Ferice cine va putea să-i dobîndească dragostea și s-o ia în castelul lui”, spunea oricare că­lător. Sigfrid nu mai putea să rabde dorul care îl mistuia.

De cînd se întorsese-n Xanten, doar de Crimhilda auzea, doar la Crimhilda se gîndea.

Vroise el, ce-i drept, să uite, să-și izgonească gîndurile.

Pleca ades la vînătoare, în niște codrii nepătrunși, sau pes­cuia în largul mării, cînta sau petrecea cu soții, tineri și ei, feciori de prinți, dar alinare nu-și găsea.

Și într-o zi s-a-nfățișat tatălui său, bătrînul Sigmund:

• Tată, i-a glăsuit flăcăul. Voi pleca în cetatea Worms, voi îndura oricît pe lume și voi sluji burgunzilor, luptînd cu spada pentru ei, numai s-o capăt pe Crimhilda. Mă simt cuprins de-o dragoste nemărginită pentru ea...

Sigmund a vrut să-i stea-mpotrivă. O presimțire îl făcea să nu se învoiască lesne cu cererea fiului său.

Dar Sigfrid era hotărît s-o dobîndească pe Crimhilda, cu orice preț ar fi plătit această vajnică dorință.

Tatăl i-a dat cu întristare fiului său voie să plece și să o afle pe Crimhilda.

Și Sigfrid a pornit călare pe țărmul Rinului, albastru cum este cerul dimineața, învăpăiat către amiază, și-nsîngerat în faptul serii — către Crimhilda mult visată, însoțit doar de cîțiva prieteni.

Erau cu toții treisprezece. Vocile lor umpleau văzduhul cu cîntece răsunătoare. Rinul lucea ca o oglindă și răsfrîngea în apa lui chivere de argint și aur, lănci lungi, cu vîrfuri ascuțite, și chi­puri falnice de tineri din Xanten, din Țara de jos. Iar între ei, ca zeul Balder, și mai frumos, și mai viteaz, voinicul și bălaiul Sigfrid.

Goneau pe țărmul Rinului și, în a cincea zi de cale, au și zărit în depărtări turnul cel alb și crenelat în care se aflau străjerii regelui Gunter de la Worms.

Vestit îndată de străjeri, regele Gunter i-a ieșit lui Sigfrid în întîmpinare. Era urmat de Giselher și Gernot, frații săi, ca și de Hagen, unchiul lui, marele sfetnic de la Worms.

• Cine să călărească oare spre noi, cu-atîta îndrăzneală? l-a-ntrebat regele pe Hagen.

Hagen era cel mai umblat din cîți curteni erau pe-atunci în țările din miazănoapte. Fața îi era încruntată. Părul, ca de tăciune stins, îi flutura aspru pe umeri. Și-n păr avea fire de-argint, pen­tru că Hagen era vîrstnic, slujise nu știu cîtor regi.

Și Hagen, fără să dea greș, i-a răspuns regelui așa:

• Acest voinic ce călărește în fruntea altor doisprezece, după veșminte și curaj, poate fi numai unul: Sigfrid. Vine tocmai din Niderlanda, Țara de jos. Și tatăl său, bătrînul Sigmund, stăpînește cetatea Xanten, cetate care-i așezată pe țărmul Rinului, spre mare. Cu Sigfrid nu te poți lupta. Este voinic, cum nu se află al doilea pe tot pămîntul. Și a învins pe mulți dușmani, prin lupte date față-n față. Luptînd astfel a dobîndit comoara Nibelungilor, care se zice că aduce stăpînilor ei nenoroc. Are de-asemeni spada Bal­mung, care retează dintr-o dată cîte treizeci de capete. Are și-o glugă fermecată, a regelui piticilor, ce face omul nevăzut și-i înzecește forțele. Și, dacă e să vă spun tot, a biruit și un balaur ce străjuia lîngă comoară. Și după ce l-a biruit, sfătuit de piticul Albrich, s-a scăldat în sîngele lui și-a devenit invulnerabil. Nici o săgeată, spadă, lance, pumnal sau piatră nu-i pot face cel mai mic rău, nu-l pot răni. Iar la plecare, însuși Albrich, cu toată ceata de pitici, l-a-nsoțit pînă la hotar pe-acest voinic, Sigfrid din Xanten. Unde era vreo așezare, îi striga Albrich pe războinici să vină și să i se-nchine lui Sigfrid, noul lor stăpîn. Acesta-i cel care sosește, pe cît pot eu să socotesc. Rege, tu fii prevăzător...

Tocmai se apropiase Sigfrid de porțile cetății Worms.

• Voi nu sosiți din Niderlanda? Tu nu ești feciorul lui Sigmund și al Siglindei de la Xanten? l-a întrebat regele Gunter.[xvi]
• Eu sînt, a răspuns mîndru Sigfrid. Și văd că ați ieșit cu arme. Am auzit că voi, burgunzii, sînteți îndrăzneți. Dacă e-ntr-adevăr așa trimiteți pe cel mai viteaz, cel mai puternic ca­valer, cu lancea sau cu sabia, să ne întrecem amîndoi...

Gunter a pus mîna la șold, să-și scoată sabia din teacă. Dar Hagen l-a ținut de braț:

• Nu te pripi. Mai ai răbdare. Pe Sigfrid nu-l poți birui.

Gunter s-a domolit puțin.

• Nu înțeleg de ce vorbești atît de-nverșunat cu mine, a rostit iară către Sigfrid.
• Am auzit că tu, rege burgund, nu vorbești altfel nimănui, decît cu armele în mîini, i-a dat răspuns bălaiul Sigfrid. Și totuși, dacă vă-nvoiți, doresc a fi prieten cu voi...

Obrazul regelui burgund s-a luminat numaidecît. La fel s-au luminat la chip și frații: Giselher și Gernot. Doar Hagen a rămas cu ochii întunecați, în timp ce Sigfrid era primit cu bucurie sub zidurile de la Worms.

Au răsunat, după aceea, jocuri și cîntece la curte. Sigfrid cînta și petrecea. În luptele cavalerești era în fruntea tuturor. La trîntă, la zvîrliri cu lancea, la alergări, la călărit, nu putea nimeni să-l întreacă.

Cînta, lupta și petrecea, dar gîndul lui era mereu numai la sora regelui, Crimhilda cea cu păr de aur.

— Unde o fi Crimhilda oare? Cum aș putea s-o zăresc? tot se-ntreba bălaiul Sigfrid.

Și nu știa că-n vremea asta, la o fereastră zăbrelită, Crimhilda sta și-l cerceta. Ochii albaștri ai copilei străluceau de-o lumină nouă, privind la chipeșul flăcău. Și dragostea ca o făclie dogori­toare i-aprindea inima, visele-i de fată.

A mai trecut, se povestește, încă un an, acolo-n Worms.

Lui Sigfrid i-a fost dat s-o vadă numai o dată pe Crimhilda. Ieșise lîngă mama sa, la o serbare, în cetate, urmată de tinere fete și multe doamne de onoare.

Văzuse tînărul din Xanten, în mintea lui, chipul Crimhildei strălucitor ca o cunună încărcată de nestemate, dar cum era într-adevăr tot nu-și putuse-nchipui.

Privea la ea ca amețit, orbit de frumusețea ei, de gingășia-i de fecioară, de mersu-i lin și unduios. Privea, și nu-i venea să creadă.

„Aceasta-i, așadar, Crimhilda? Atît e de încîntătoare?”

Cît o iubise mai-nainte pe sora regelui burgund, cum o iubea însă de-atunci!

A izbucnit în vremea asta năpastă grea peste burgunzi.

Saxonii cu paloșe late și coifuri de argint cu coarne, asemenea celor de taur, însoțiți de ostași danezi, temuți arcași și lăncieri, au năvălit peste burgunzi. în fruntea lor erau doi regi: Luaeger din Saxonia și Ludegast din Dania.[xvii]

Gunter era îngrijorat. Dușmanii aduceau cu ei șaizeci de mii, ba și mai bine de luptători mult încercați.

Aflînd Sigfrid această știre, i-a cerut regelui burgund numai o mie de oșteni ca să-i gonească pe vrăjmași.

Gunter s-a-nvoit bucuros. Și Sigfrid, cu-o mie de oameni și cu cei doisprezece prieteni aduși din Xanten, s-a pornit să-ntîmpine pe cei doi regi.

În luptele care s-au dat, Sigfrid și-a dovedit credința și prie­tenia pentru Gunter, fratele celei mult prea dragi.

Cei doi regi din Saxonia și Dania au căzut prinși. Oastea lor a fost sfărîmată.

Morții nu i-au mai numărat.

Nu avuseseră burgunzii de cînd erau așa izbîndă, deși nu se aflau pe-atunci alți luptători mai încercați. Iară victoria dobîndită cu-atîta faimă împotriva ostașilor năvălitori se datora numai lui Sigfrid.

În timp ce șirul nesfîrșit de prizonieri intra în Worms, regele Gunter poruncise serbări strălucitoare în cinstea oaspetelui său, biruitor peste dușmani.

Iară primirea glorioasă a celor care se-ntorceau trebuia să o facă ea, Crimhilda cea fermecătoare, în piața mare de la Worms, așa cum hotărîse Gunter.

• Bine-ai venit, i-a spus Crimhilda lui Sigfrid, care se afla alături de regele Gunter. Și și-a lăsat mîna ei mică în palma lui, mîngîietoare.

A trebuit să-l și sărute pe buzele-i înfierbîntate, cum era datina burgundă, atunci cînd se-ntorceau vitejii.

Fata, simțindu-i arzătoarea lui răsuflare, s-a roșit ca macul gingaș din grădină, s-a clătinat de-o amețeală neînțeleasă pentru ceilalți. Și era gata să se piardă, de nu ar fi ținut-o Sigfrid.

• Domnița mea, i-a grăit el, credință-ți jur acum, de-a pu­ruri. Odihnă eu n-o să mai am pînă ce tu nu vei vroi să-mi împli­nești aprigul dor ce m-a mînat pînă la Worms.

Atîta. Alta nu și-au spus. Dar inimile s-au legat, pînă la moarte, amîndouă, acolo-n piața Wormsului.

Sigfrid, atît de îndrăzneț în lupte și în bătălii, era sfielnic în iubire. Nu știa cum să-și spună dorul, s-o ceară fratelui ei, Gunter, pe mult iubita lui Crimhilda.

Dar într-o zi, regele Gunter a început să povestească de marea insulă Islanda, care se-ntinde-n miazănoapte, în oceanul furtunilor și al ghețurilor veșnice.

• Acolo, a-nceput să spună, regină este o fecioară de-o fru­musețe uimitoare, al cărei nume e Brunhilda.[xviii]

Sigfrid știa și el povestea.

• Frumoasă tare e Brunhilda, a glăsuit regelui Gunter. Însă e mîndră peste fire. Mulți și-au pierdut pînă azi capul. Vin regi de pe întreg pămîntul să-i ceară mîna preafrumoasei, dar ea îi pune-ntîi să lupte. Luptă-n întrecere cu ea. Pînă azi n-a învins-o nimeni. Și cine-i biruit pe dată e osîndit să-și piardă capul. Țărmul oceanului e plin de capete regești pierdute, ce stau înfipte-n sulițe.

Gunter l-a luat de braț pe Sigfrid. I-a spus în șoaptă, la ureche:

• Acuma îmi ești prieten bun. Mi-ai salvat țara de dușmani. M-ai ajutat în clipe grele. Aș vrea și eu să-ți spun ceva...
• Spune, s-a învoit și Sigfrid.
• De mult rîvnesc eu la Brunhilda. Dar pînă azi n-am în­drăznit să mă pornesc către Islanda. Deunăzi am vorbit cu Hagen. El zice că-s prea mari primejdii. Dar orișicîte ar fi să fie, nu pot trăi fără Brunhilda. De asta m-am încredințat. Și-am cugetat că, fiindu-mi prieten, ai să-mi dai iarăși ajutor. Te încumeți să mă-nsoțești pînă-n tărîmul înghețat din mările furtunilor?
• Mă încumet, iubite rege, a spus Sigfrid cu prietenie. Gricît ar fi Brunhilda asta de aspră, fii sigur, Gunter îți va fi regină în Burgundia. Ne va-nsoți aici, la Worms, supusă ca o mielușea. Pe țărmul insulei Islanda capul tău nu va fi înfipt. Dar îți pun o condiție...
• Oricare-o fi, ți-o-ndeplinesc, a dat răspuns regele Gunter. Numai s-o capăt pe Brunhilda.
• O cer și eu pe sora ta. Dă-mi-o de soață pe Crimhilda, a îndrăznit, în sfîrșit, Sigfrid.
• Crimhilda?... Tu?... s-a mirat Gunter. Vroia să stea mereu fecioară lîngă regină, mama sa, și lîngă frați... Ei bine, fie. Ți-o jur, Sigfrid, va fi a ta!...

Tinerii și-au dat apoi mîna, pecetluindu-și amîndoi făgăduin­țele făcute.

Și iată, în puțină vreme, corabia de lemn burgundă luneca mai întîi pe Rin, zvîcnea pe Marea Nordului și s-azvîrlea în ropotul furtunilor, ce bîntuiau neîntrerupt la miazănoapte, în ocean.

Pe ea se urcaseră Sigfrid, Gunter și Hagen negurosul, și prietenul lui Hagen, Volker,[xix] din neamul căruia se trag toți cîntăreții de pe Rin.

Cumplită a fost călătoria. De nu era Sigfrid la cîrmă, se scu­fundau, de bună seamă. Numai o mînă de voinic ca a lui Sigfrid a putut să-nfrunte furia apelor.

Corabia era zvîrlită încoa'și-ncolo peste valuri, parcă era o jucărie. Hăuri de ape se căscau. De sus cădea o grindină ca niște bice arzătoare. Pînzele se făceau ca lemnul, sub frigul cel străpun­gător. Frînghiile înțepeneau de sus și pînă jos, sub gheață. Marea urla înverșunată. Drumul părea fără sfîrșit.

Numai că, într-o dimineață, furtunile s-au potolit. În depăr­tare s-a văzut castelul 'nalt, strălucitor, clădit pe stîncile Islandei, în care locuia Brunhilda.

• Victorie nouă! au strigat Sigfrid și Gunter laolaltă. Iată și țărmul mult dorit! Iată și stîncile Brunhildei!

Și Gunter l-a îmbrățișat pe prietenul său cel bun, Sigfrid, ce-l însoțise în Islanda.

Volker, poetul cavaler, a început să cînte vesel. Din roita sa țîșneau spre slavă sunete limpezi, argintii, care urcau pînă-n Walhala, cum spuneau vechii cîntăreți, și-l desfătau pe cruntul Wotan.

Și Wotan le îngădui să se apropie de Islanda și de cetatea de pe stînci, cu numele de Isenstein. El aruncă jos în ocean, o toporișcă de argint. Ea se făcu un pescăruș. Și pescărușul arătă lui Sigfrid, ce era cîrmaci, unde era țărmul prielnic să poată lăsa ancora.

Tustrei erau prea bucuroși că ajunseseră la țintă, doar Hagen cel întunecat îi privea aspru, mustrător.

Dar Gunter, Sigfrid și cu Volker n-au luat în seamă la chipul rece și încruntat ce-l avea Hagen. Au tras corabia la țărm și au sărit pe gheață, sprinteni. Numai că nici n-au prins să vadă îm­prejurimile albite, și s-au văzut împresurați. Oșteni cu fețe mohorîte îi împungeau cu sulițe. S-a auzit apoi un tropot și s-a ivit mîndra Brunhilda, marea regină a Islandei, călare pe un armăsar alb ca zăpada și focos. Părul îi luneca pe spate, în lungi cosițe încrețite. Purta în mîna dreaptă lancea, spadă la șold și un pumnal, iar scutul agățat de șa. Pe frunte avea o coroană cu două aripe de vultur, din aurul cel mai curat. Avea pe ea și platoșă. Purta și zale de oțel, și o mantie roșie, care îi flutura în vînt.

Era frumoasă, însă aspră. Semăna cu-o walkirie.

Cătînd acum spre cei sosiți pe țărmurile insulei, văzu și pe viteazul Sigfrid. Și pentru-o cilpă s-a gîndit că nu s-ar întrista de loc dacă i-ar fi el pețitor. Totuși, s-a încruntat la față. Le-a grăit tare, răspicat:

— Cine sînteți? De-unde veniți pînă-n Oceanul Înghețat? Și cu ce drept călcați aici, pe stîncile din Isenstein?

Ea întreba mai mult pe Sigfrid, luîndu-l, după înfățișare, ceea ce și era, un prinț.

Dar Sigfrid a privit spre ea nepăsător și i-a răspuns că el e numai un scutier. Iară stăpînul lui e Gunter, rege peste Burgundia. Ceilalți doi îi sînt cavaleri, și sfetnici buni și apropiați.

Apoi s-a dat mai la o parte, luînd scutul regelui în mînă, făcîndu-se că-i slujitor.

Vroia să fie cît mai șters în ochii reginei Islandei și-astfel să-l poată ajuta mai cu folos pe fratele iubitei sale.

Se pare, spun mulți minesengeri, că în această întîmplare este izvorul suferințelor de mai tîrziu.

Sigfrid nu s-a uitat la ea și nici n-a gîndit s-o pețească, spunînd că-i numai un vasal al regelui Burgundiei.

Pe nimeni nu ierta Brunhilda, de nu se arăta destul de fer­mecat de frumusețea-i de fecioară.

— Bine, a glăsuit regina, auzind vorbele lui Sigfrid. Cunoaș­teți însă legea mea. Ne vom lua la întrecere. Dacă mă biruiește Gunter, îl voi urma în țara lui. De nu, el își va pierde capul, îl voi înfige-n suliță pe țărmurile oceanului. Și corbii îl vor ciuguli.

În timpul cît rostea Brunhilda vorbele-acestea, regele se-ngălbenise la obraz. Hagen o blestema, scrîșnind. Dar Sigfrid s-a dat lîngă rege și i-a șoptit încetișor să nu se teamă, fiindcă el va fi mereu în preajmă.

Regina și-a cerut îndată scutul de aur și oțel. Trei bărbați greu l-au ridicat; însă Brunhilda l-a-nșfăcat cu mîna stîngă, ca pe-un fulg, și a cerut și sulița.

Sulița, după cum se spune, era făcută dintr-un trunchi și ghintuită cu oțel, cam la o sută de ocale. Vreo trei sau poate patru oameni abia, abia de o tîrau.

Brunhilda însă a cuprins-o, cum iei o așchie în mînă.

• Fii gata, rege, i-a strigat lui Gunter de Burgundia.

În acest timp, tînărul Sigfrid se strecurase pe corabie. Acolo își pusese gluga piticului Albrich pe cap, și se făcuse nevăzut. Se-napoiase lîngă Gunter și îi șoptise la ureche:

• Ia mîna, rege, de pe scut. Lasă-l să-l sprijin numai eu, cînd zvîrle sulița Brunhilda...

Regele Gunter se întoarse să vadă cine îi vorbește. În spate însă nu văzu decît pe Hagen, încruntat. Și tot atunci simți o mînă ce nevăzută-i prinse scutul.

Brunhilda nu putea zări că nu mai ținea Gunter scutul. Era cam la cincizeci de pași. Doar Volker se uita mirat cum scutul nu se mai găsea în mîna regelui și, totuși, se ținea singur în văzduh, parcă plutea pe niște aripi.

Brunhilda cînd a strigat tare: „Fii gata, rege!” s-a lăsat puțin pe spate, și cu toată puterea pe care o avea a zvîrlit sulița spre Gunter.

De n-ar fi fost alături Sigfrid, Gunter cădea sub lovitură.

Dar prințul Niderlandei, Sigfrid, a sprijinit atît de bine scu­tul în mîna lui de fier, că nici măcar nu s-a clintit. Atît doar că din el au curs, sub strășnicia izbiturii, buchete roșii de scîntei.

Pe urmă Sigfrid a-nălțat sulița grea de-unde căzuse și-a cumpănit-o-n mîna dreaptă, în timp ce, de asemenea, Gunter se pre­făcea c-o ține el, A îndreptat-o spre regină; dar nu cu vîrful ascuțit, de teamă să nu o ucidă. Cu partea boantă a-ndreptat-o, ținînd-o bine de tăiș.

Și-atît de tare a aruncat-o, că scutul i-a căzut reginei din mînă și ea însăși s-a clătinat.

Din scutul ei și din armură au țîșnit flăcări, nu scîntei.

A mai urmat o încercare, cu azvîrlirea unei stînci. Și, la fel, Sigfrid, nevăzut, a biruit-o pe Brunhilda...

De față se aflau vreo șapte sau chiar opt sute de viteji din marea insulă Islanda...

Brunhilda a fost nevoită să-și păstreze cuvîntul dat.

Fuseseră atîția martori, și toți văzuseră prea bine că regele Burgundiei o învinsese pe regină.

De furie, apriga Brunhilda a luat sulița din nou și-a arun­cat-o spre castel.

Sulița a străpuns trei ziduri și s-a oprit într-un portal.

• Ia-mă cu tine, a spus ea regelui Gunter, îmblînzită. Voi fi regina ta la Worms, și tu vei fi, peste Islanda, stăpîn, de azi, în locul meu.

Ce bucurie a avut Gunter! Mai-mai că nu se poate spune. Dar și mai mare bucurie a simțit Sigfrid cel bălai.

El se-ntorsese la corabie. Pusese iar gluga la loc, într-o lădiță, sub o bancă, și se grăbise la castel.

Aici făcuse pe miratul.

• Nu-ncepeți lupta amîndoi? o întrebase pe Brunhilda. Am fost puțin pînă la țărm, să văd de-i legătura bună, dacă frînghia care ține corabia nu s-a slăbit.

Brunhilda a căzut în cursă.

A socotit că-ntr-adevăr Sigfrid lipsise în tot timpul cît se-ntrecuse ea cu Gunter.

• Un scutier bun, i-a răspuns ea, nu își lasă stăpînul singur tocmai cînd se începe lupta. Întrecerea a avut loc și Gunter m-a învins pe mine. După-nțelegerea avută, voi fi acum regina lui...

Sigfrid s-a înroșit puțin. Poate ar fi răspuns Brunhildei pentru asemenea cuvinte, cu altele încă mai tari. Dar bucuria că-n curînd urma s-o vadă pe Crimhilda, pe draga lui, i-a-năbușit toată mînia.

Volker cînta din rotta sa un cîntec despre biruință.

Sigfrid îl însoțea cu glasul pe cavalerul cîntăreț.

Doar Hagen nu-și mai descrunta ochii săi reci și-ntunecați. Nu lua parte la veselia ce-i cuprinsese pe ceilalți, și-n primul rînd pe însuși Gunter, ce-și vedea visul împlinit.

Brunhilda a orînduit după aceea o serbare în cinstea oaspe­ților săi. Ochii ei, tot ca ai lui Hagen, erau vineți și mohorîți. Și-n noaptea care a urmat, au început să se ivească în Isenstein, cetatea ei, războinici înveliți în zale, cu coifuri și-arme de oțel.

Priveau ciudoși în jurul lor, vorbeau în șoaptă sau tăceau.

Lui Hagen nu i s-a părut că e vreo bună prevestire. A spus-o și regelui Gunter; Gunter, lui Sigfrid și lui Volker.

Serbarea trebuia să fie în Isenstein peste opt zile.

Nu cumva la serbarea asta Brunhilda uneltea ceva? Nu cum­va oștile reginei aveau poruncă să-i lovească? Pentru că inima Brunhildei era-nghețată. Se vedea. Gunter n-o ispitea de loc. Bles­tema ziua cînd văzuse corabia burgunzilor sosind la țărm, în Isenstein.

La rugămințile lui Gunter, Sigfrid a plecat cu corabia în țara Nibelungilor. Nimeni nu l-a văzut că pleacă dintre oștenii ghețu­rilor. Și-a pus pe cap gluga lui Albrich și, neștiut, s-a coborît în țara Nibelungilor.

De-acolo s-a întors, pe urmă, cu-o mie de oșteni viteji, călări pe cai, împodobiți numai în aur și argint. Erau urcați toți pe co­răbii, ținîndu-și sulițele-n mîini.

Brunhilda s-a mirat nespus:

• Ce este cu oștirea asta ivită pe neașteptate?

Gunter i-a tălmăcit astfel:

• Cînd am venit noi în Islanda nu am vrut să te supărăm, și ne-am lăsat toată oștirea în largul mării undeva. Acum fiindcă ne-am hotărît să facem nunta în curînd, am făcut semne, de pe țărm, că vasele cu călăreții pot să s-apropie și să lase ancora lîngă Isenstein.

Brunhilda n-a avut ce spune. Serbarea s-a grăbit puțin. Lup­tătorii din Isenstein n-au mai privit pieziș la Gunter. Și, după încă șapte zile, Brunhilda, Gunter, Sigfrid, Volker și veșnic negurosul Hagen, cu oastea și cu două sute de doamne și fete din casă, cu mult bagaj și bogăție, s-au urcat iarăși pe corăbii.

Au plutit timp de nouă zile, înfruntînd marea furtunoasă, pînă la gura Rinului.

De-aici Sigfrid s-a despărțit de Gunter și Brunhilda, și, călă­rind un cal ca vîntul, s-a grăbit spre cetatea Worms. Îl urmau douăzeci de oameni.

Regina Ute și Crimhilda, Gernot, și Giselher, și ceilalți, aflînd că Gunter a învins, nu știau cum să-i mulțumească lui Sigfrid pen­tru vestea asta. Ei toți credeau că singur Gunter a înfrînt trufia frumoasei Brunhilda.

S-au pregătit odăile. Doamnele și domnițele și-au făcut rochii cu paftale și cu mărgele colorate. Și-au scos din lăzi colanele, brățările cu pietre scumpe, cununile de nestemate și blănurile cele bune, numai hermină și samur.

Caii au fost înșeuați cu șei înalte, de argint. Și cavalerii s-au armat cu săbii late, aurite.

Și astfel au întîmpinat cortegiul cel strălucitor, în care se aflau regina din Isenstein, regele Gunter, Hagen și Volker cîntărețul, și doamnele și fetele venite tocmai din Islanda, și cavalerii nibelungi și cei ai trufașei Brunhilda.

Primirea ce li s-a făcut a-ntrecut orice-nchipuire.

Domnițele Burgundiei, cu flori în plete, le-au cîntat. Cava­lerii le-au dat onorul, cu flamurile ridicate.

Și vorbele de bun sosit Brunhildei le-a rostit Crimhilda.

Cu dragoste apoi Crimhilda a-mbrățișat-o pe regina cea aspră a islandezilor.

I-a sărutat obrajii palizi și ochii cei întunecoși.

Cu sărutări a-ntîmpinat-o și doamna Ute pe Brunhilda, și cei doi fii ai ei mai mici: principii Giselher și Gernot.

Mai toți îi lăudau frumusețea, deși oricine își da seama, afară poate doar de Gunter, că-ntre Crimhilda și Brunhilda, mai mîndră era cea dintîi.

S-au întins apoi multe mese. Pahare s-au ciocnit voios. Și Sigfrid i-a reamintit lui Gunter ce-i făgăduise mai înainte de ple­care către ținuturile Islandei: dacă se-ntorc iarăși la Worms, avînd cu ei și pe Brunhilda, îngăduie căsătoria Crimhildei cea cu păr de aur.

Gunter a-ncuviințat îndată și fără nici o șovăială nunta lui Sigfrid cu Crimhilda. Ba încă a mai poruncit ca nunta sa și a lui Sigfrid să fie în aceeași zi.

Nunțile au fost fără pereche. Iară petrecerea pornită nu s-a sfîrșit vreo două luni. În capul mesei erau Gunter și cu Brunhilda cea trufașă și dincolo, la celălalt capăt, se așezaseră pierduți, cu ochii-n ochi și mînă-n mînă, Sigfrid cu scumpa lui Crimhilda.

• Iată-ne, sîntem împreună, a rostit blînd frumosul Sigfrid. Astfel vom sta întotdeauna...
• Da. Dragostea care ți-o port nu are seamăn, și îți jur că ea nu va slăbi o clipă, cît timp va bate inima în pieptul meu... a spus Crimhilda.

Brunhilda îi privea-ncruntată. Venin avea în inimă.

• Eu nu-nțeleg de ce îi dai unui vasal atîta cinste. Sigfrid știam că ți-e scutier, a zis Brunhilda către Gunter.

Dar regele a zîmbit vesel.

• O fi cum spui, dar țin la el mai mult decît la frații mei. O să-nțelegi poate vreodată aceste vorbe, draga mea.

Brunhilda ar fi vrut să spună mai nu știu ce, mai nu știu cum, dar Gunter i-a tăiat cuvîntul. Și prin aceasta i-a sporit nesăbuita ei mînie contra lui Sigfrid și-a Crimhildei.

După ce s-a sfîrșit ospățul, mirele a dorit să intre și el în că­mara Brunhildei. Regina l-a împiedicat. Nu îl iubea de loc pe rege, și fiindcă Gunter stăruia, a luat o centură lungă și l-a legat cu ea pe rege. Apoi, așa strîns în centură, l-a atîrnat de-un cui, în grindă.

Întreaga noapte a gemut regele, stînd legat în grindă. Doar dimineața i-a dat drumul soțului său aspra Brunhilda.

A doua zi, sărmanul Gunter era nespus de abătut. Sigfrid l-a întrebat ce are. Gunter i-a spus de-a fir-a-păr cum nu i-a îngăduit Brunhilda să intre în odaia ei, și, fiindcă el a stăruit, l-a legat strîns cu o centură.

L-a agățat apoi în grindă.

L-a ținut astfel toată noaptea. Doar dimineața i-a dat dru­mul, însă i-a glăsuit așa:

• De astă dată ți-am dat drumul. Dacă nu o să-ți fie-nvăț, și ai să mai încerci să intri vreodată în odaia mea, am să te leg din nou de grindă, și-am să te las ca să te vadă toți slujitorii din palat... Și să rîdă cu hohote...
• Asta e totul? a spus Sigfrid. Ascultă, frate, ce te-nvăț. Diseară cînd sfîrșim ospățul, urmeaz-o iarăși pe Brunhilda. Ea, sigur, se va-mpotrivi. Numai că-n spate voi fi eu, pe cap cu gluga fermecată. Și, nevăzut, te-oi ajuta...

Gunter s-a învoit, firește.

Seara, Brunhilda l-a oprit din nou să intre în cămară. Dar Sigfrid care îi urma, pe cap cu gluga fermecată, a suflat iute în făclie. Gunter s-a dat mai la o parte. Și Sigfrid, nevăzut în prag, a și cuprins-o de mijloc pe mult prea apriga Brunhilda. A început lupta cu ea.

• Sînt rege și stăpîn aici, șoptea Sigfrid, lăsînd să creadă că e Gunter. Dă-te, Brunhilda, la o parte. Castelul este tot al meu, și pot să intru unde vreau.

S-au luptat ei un timp în prag. Și Sigfrid, pînă la sfîrșit, a biruit-o pe Brunhilda, oricît era de-nverșunată și de puternică regina. Degeaba își mai pregătise Brunhilda lunga-i cingătoare, ca să-și anine iar în grindă bărbatul, pe regele Gunter.

Abia putea să mai respire, strînsă de brațele lui Sigfrid ca niște clești tari, de oțel. Simțea că de va mai lupta cît de puțin, acolo-n prag, o să se stingă negreșit. Și Brunhilda s-a domolit.

• Te rog, îndură-te, dă-mi drumul, iubite soț, glăsuia ea, crezînd că-n fața sa e Gunter. De astăzi poți intra oricînd și-aici, în încăperea mea, cum intri orișiunde vrei în tot acest castel al tău. De astăzi am să te ascult și nu te voi mai supăra, dar cruță-mi viața, plîngea ea.

Sigfrid îndată i-a dat drumul și l-a împins pe întuneric, în fața ei, din nou pe Gunter, care stătuse lîngă ușă.

Numai că-n timpul luptei Sigfrid îi smulsese mîndrei regine a Islandei lunga centură aurită pe care ea o pregătise, gîndind că-l va lega pe Gunter, ca și cu-o seară mai-nainte.

Ajuns acasă, vesel, Sigfrid a povestit totul Crimhildei. I-a ară­tat și cingătoarea.

Crimhilda a luat cingătoarea cumnatei sale, și, rîzînd, a azvîrlit-o într-o ladă, ca nici să nu se mai pomenească de tot ce suferise Gunter de la soția sa, Brunhilda.

Și totul a rămas uitat...

• A mai trecut încă un timp... cînta tînărul minesenger, în vreme ce corabia, plutind pe Rin, se apropia de întăritul castel Mainz. Rinul intra de-aici în munți. Soonwaldul se ivea din stînga, împădurit și misterios. Și Westerwaldul aștepta din dreapta, ame­nințător, cu stîncile lui cenușii, rostogolite pînă-n țărm.

Crimhilda-i arăta Brunhildei o dragoste caldă, de soră. Însă regina din Islanda în sufletu-i nu avea tihnă și nu putea să se împace. Odinioară, în Islanda, ea crezuse că Sigfrid a venit s-o ceară de soție. Acesta-i răspunsese însă că este doar vasalul rege­lui Gunter, de la Worms. Și-acuma îl vedea în cinste, nu ca vasal, ci ca un prieten, și mai cu seamă însurat, și peste fire fericit lîngă iubita lui Crimhilda.

Acest necaz, pe cît se spune, a tot crescut, a tot crescut...

Într-o zi au venit din Xanten soli de la Sigmund și Siglinda.

Și solii îi rugau pe Sigfrid și pe Crimhilda să pornească de­grabă către Niderlanda. Sigmund era cam ostenit.

Vroia să-i lase cîrmuirea feciorului său cel plecat de-atîta vreme la burgunzi.

Ascultînd ruga tatălui, Sigfrid a luat-o pe Crimhilda și — după ce s-au despărțit de Ute, doamna, și de frați — amîn- doi au plecat spre Xanten, cu mult bagaj și însoțiți de cava­lerii nibelungi.

Drumul l-au făcut tot pe apă, plutind pe lîngă Mainz și Koln, pînă ce au ajuns la Xanten.

Pe țărm se aflau regele și regina așteptînd.

Ce mult s-a bucurat Siglinda de-o noră atît de-ncîntătoare, cum era tînăra Crimhilda! Sigmund nu se mai sătura s-o tot pri­vească și să-i spună:

• Acum îl înțeleg pe Sigfrid... De aș fi fost în anii lui și eu plecam să-mi cuceresc o soață cum ești tu, Crimhilda...

Cu rîsete și voie bună au pornit apoi la palat, urmați de doamne, cavaleri, de slujitori și de oștire.

Mult s-au mirat toți poporenii văzînd oștenii nibelungi, înalți, și neguroși, și zdraveni, înveșmîntați numai în aur, și în argint, și în oțel, cu lăncile în cumpănire, trecînd în tropot prin oraș.

S-au așternut mese bogate. Au avut loc serbări, turnire.[xx]După aceea însă Sigmund a-ncredințat fiului său ocîrmuirea peste oraș și peste țară, în fața dregătorilor și a întregului popor.

Sigfrid a fost încununat. Și a-nceput să cîrmuiască, avînd la dreapta pe Crimhilda.

Soția, deși tînără, îl sfătuia cu-nțelepciune și dragoste în orice pricini. Și, fiindcă el, mai bătăios, era adesea pus pe lupte și pe războaie cu vecinii ea-l domolea de multe ori.

Au trecut astfel zece ani.

Blonda Crimhilda-i dăruise soțului său un băiețel. Era voinic, bălai și rumen. Semăna picătură ruptă cu tatăl său, viteazul Sigfrid.

• Cum să-l numim? a-ntrebat ea cînd s-a născut.
• Mai este vorbă? a zis Sigfrid. Gunter, ca pe fratele tău. Iată prilejul fericit ca să ne arătăm iubirea pe care-o purtăm amîndoi cumnatului meu de la Worms.

Și pruncul a luat numele lui Gunter, regele burgund.

Aflind Gunter această știre, tocmai în vremea cînd Brunhilda îi dăruise și ea un prunc, tot băiețel, și tot voinic, a hotărît să-i dea, de asemenea, numele dragului cumnat.

Băiatul său s-a numit Sigfrid.

Cu acest prilej, Brunhilda a început iarăși să-ntrebe pe soțul său:

• Sigfrid știam că ți-e vasal. Așa mi-a spus odinioară. Vasalii trebuie să vină în fiecare an, supuși, la suzeran și să-l salute, ba uneori s-aducă bir. Sigfrid de ce n-a mai venit?

Gunter s-a mîniat puțin. I-a răspuns totuși liniștit:

• Ți-am spus, și iarăși îți repet: Sigfrid nu mi-e de loc vasal. Îmi e doar prieten și cumnat. Totul n-a fost decît o vorbă fără noimă, azvîrlită odinioară în Islanda. Însă ce-i drept, îmi este dor și mie de surioara mea, de soțul ei și de băiatul care-a primit numele meu. Fiindcă au venit zilele verii, și țara mi-e scăldată-n flori, iară pe Rin apele curg mai aurite ca oricînd, am cugetat noaptea trecută că ar fi bine să-i poftim să vină în cetatea Worms, să mai petrecem împreună.
• Să fie precum socotești! a spus Brunhilda încruntată. Poftește-i după cum ți-e voia, pe sora ta și pe vasal...

După ce a rostit cuvîntul care îl supăra pe Gunter, regina s-a întors cu fața spre o fereastră, și-a tăcut.

Ea nu putea nicicînd să ierte — deși trecuseră atîția și-atîția ani de cînd era regină în Burgundia — că Sigfrid o nesocotise, zicînd că e numai vasal și n-are dreptul s-o pețească. Otravă mai avea Brunhilda, de bună seamă-n inimă, că nu era-n locul Crimhildei și n-avea ea de soț pe Sigfrid, cel mai frumos și mai viteaz dintre bărbații ce trăiau în acea vreme pe pămînt.

Gunter s-a încruntat din nou, a vrut să mai spună ceva, însă regina se-ntorsese cu fața aspră spre fereastră, curtenii îi priveau mirați, și-atunci a dat poruncă astfel:

• Să plece soli în Niderlanda și să-i poftească-aici, la Worms, pe Sigfrid și Crimhilda. Nu i-am văzut de zece ani. Ne este tare dor de ei, de soră, ca și de cumnat.

Solii, cu daruri, au plecat. S-au dus la Xanten într-un suflet.

Sigfrid, cu inima deschisă, s-a veselit primind poftirea.

• Plecăm, Crimhilda, de îndată, a hotărît bălaiul Sigfrid. Îmi e atît de dor de Gunter. Și de Brunhilda mi-este dor. Mi-aduc aminte cînd am fost cu Gunter să o cucerim din depărtata ei Islandă. Prețul victoriei erai tu. Ei, anii, anii cum se duc... Ai astăzi douăzeci și șase. Mai ieri aveai doar cincisprezece.

Crimhilda nici nu mai știa de bucurie ce să facă. Pornea un lucru, îl lăsa... Strîngea pe micul prinț la piept și-i povestea cum este țara Burgundiei, pe Rin, în sus. De n-ar fi fost drumul prea lung, îl lua cu ea pînă la Worms. Așa-l lăsa ca să mai crească și să se facă mai voinic.

S-au pregătit vreo șapte zile.

Au luat cu ei și multe daruri pentru bătrîna doamnă Ute, și pentru Gunter și Brunhilda, și pentru Gernot, Giselher, Hagen și ceilalți de la Worms.

Sigfrid și-a luat în brațe fiul. L-a sărutat de multe ori.

Gunter cel mic — avea un an — l-a strîns și el de gît pe Sigfrid. Nici nu vroia să-i mai dea drumul. Țipa, plîngea, și nu-l lăsa pe tatăl său, Sigfrid, de gît.

Cu greu de tot s-au domolit. Abia i l-au desprins din brațe. A rămas însă suspinînd, în timp ce ei plecau pe drum, călări, pe țărmul Rinului.

Grea despărțire a fost asta. Mereu își aminteau de Gunter, fiul lor mititel, pe cînd se depărtau într-una de Niderlanda și intrau, cu caii și poverile, pe drumurile dintre munți.

Străjerii, ce stăteau de veghe ziua și noaptea, la hotar, au dat de știre prin trimiși, care zburau pe cai ca vîntul, că sosesc oaspeții doriți.

Gunter, Brunhilda, doamna Ute, frații mai mici și sfetnicii le-au ieșit în întîmpinare.

Ce-mbrățișări, ce vorbe bune, ce veselie-a fost atunci, nici nu se poate povesti.

Mesele nu se ridicau. Întrecerile se sfîrșeau, dar de îndată le luau locul alte întreceri vitejești. Și alte lupte începeau între vitejii cavaleri. Turnirele, spun cîntăreții, că ar fi fost poate o sută, în timpul cît au stat ca prieteni Sigfrid și draga lui Crimhilda în marele castel din Worms.

Sigfrid a-nvins în vremea asta pe toți cît s-au încumetat să-ncerce a lupta cu el.

A strîns vreo treizeci de cununi. Apoi stindarde, sulițe, spade, pumnale și blazoane. Trofeul lui se ridica pe-o latură a castelului, împovărat de arme, zale și tot ce-a dobîndit luptînd.

Timpul trecea plăcut și vesel.

Petrecerea era în toi. A venit însă un turnir din care s-a iscat urgia. Crimhilda sta lîngă Brunhilda, și amîndouă se uitau la soții lor cum se luptau pe cîmpul îngrădit cu steaguri.

Sigfrid trîntise de pe cal pe-un luptător sosit anume din ducatul Carintiei ca să-și încerce vitejia.

— Nimeni nu-i mai viteaz ca Sigfrid, și nici mai tare decît el, strigase veselă Crimhilda.

Însă regina de la Worms s-a învolburat pe sub sprîncene. Ochii i s-au întunecat mai mult decît de obicei. Și a rostit aspră Crimhildei:

• Crezi tu, dar nu-i așa, Crimhilda. Se află unul mai viteaz. Cu zece ani mai înainte, cînd au venit Gunter și Sigfrid în depăr­tata mea Islanda, Sigfrid a spus că e scutier. Și-n vremea cît a durat lupta s-a depărtat și s-a ascuns. Iar Gunter s-a-ntrecut cu mine, m-a biruit ca un viteaz. Un suzeran e mai puternic decît oricare din vasali...

Crimhilda s-a simțit lovită de vorbe, ca de un cuțit.

• Sigfrid — vasal, spui tu, Brunhilda? Nu e vasalul nimă­nui. Află ce-ți spun: Acolo, în Islanda, Sigfrid te-a-nvins, nu, cum crezi Gunter.
• Sigfrid! Ce spui? Mă faci să rîd. L-am văzut bine eu pe Gunter, zvîrlindu-mi lancea, apoi stînca...
• L-ai văzut? Nu l-ai văzut bine! în spatele lui era Sigfrid, pe cap cu gluga fermecată, pe care-o are de la Albrich.

Și-a rîs Crimhilda, mulțumită, fiindcă putuse să rostească astfel de vorbe despre Sigfrid, soțul atîta de iubit.

• E o minciună fără seamăn! s-a-nverșunat mai rău Brun­hilda. Dacă era așa cum spui, Gunter nu m-ar fi biruit în seara-a doua după nuntă. N-ar fi putut intra-n odaie. Sau de intra, n-ar fi scăpat de cingătoarea-mi aurită. Sta agățat și-acum în grindă, în hohotele tuturor.

Turnirul tocmai se sfîrșise. Reginele s-au ridicat, fără să-și termine cuvîntul.

A doua zi s-au întîlnit pe drumul spre biserică.

Brunhilda se grăbea, urmată de o suită numeroasă, să urce treptele de piatră.

Crimhilda s-a ivit și ea, înconjurată de-o mulțime de doamne și tinere fete ce o-nsoțeau din Niderlanda.

• Întîi se cade să se urce pe trepte cea care-i soția regelui suzeran, a spus mîndra Brunhilda cu glas tare, ca să audă toți din jur. După aceea se cuvine să urce și soția vasalului: Sigfrid îi e vasal lui Gunter.
• Mă mir, i-a spus, jignită greu, Crimhilda, că o femeie cum ești tu ocupă tronul de regină.

Brunhilda s-a făcut ca ceara.

• Ce vrei să spui? a-ntrebat ea.
• Ce vreau să spun? a rîs Crimhilda. Îmi vorbeai ieri de cingătoarea cu care l-ai legat pe Gunter. Dar unde-i cingătoarea asta? Spuneai cîndva că ai pierdut-o. Nu ai pierdut-o, fiindcă uite-o...

Și, dîndu-și grabnic la o parte mantia care o-nvălea, i-a arătat soaței lui Gunter, pe rochie, strînsă, cingătoarea lungă, de piele aurită.

• Sigfrid te-a biruit și-atunci, avînd pe cap tot gluga ferme­cată. Pe întuneric n-ai zărit că Gunter s-a dat la o parte, și Sig­frid s-a luptat cu tine. Cînd te-a lăsat, ți s-a desprins în mîna-i cingătoarea asta. Iată dovada. Ce mai spui?

Lumea, auzind gălăgie, s-a adunat în jurul lor.

Vorbele spuse de Crimhilda au umplut inima Brunhildei de-o ură fără de pereche. S-a dus la Gunter. A țipat:

• I-adevărat ce-mi spune soața lui Sigfrid, care ți-e vasal?... Vreau răzbunare... Răzbunare!... Vreau moartea celui ce m-a-nfrînt!

Gunter ședea posomorit. Ceilalți își fereau ochii-n lături. Doar Hagen se uita spre rege, murmurînd amenințător:

• Taina acum nu mai e taină. O știe fiecare om. Și mai toți rîd pe înfundate. Regina s-a făcut de rîs. Regele Gunter tot la fel. Chiar eu, care te-am însoțit cînd ai adus-o pe Brunhilda, voi fi acuma ponegrit. Făptașul trebuie să plătească... Făptașul trebuie ucis...

Era nespus de amărît Sigfrid de ce se petrecuse.

Inima îi era curată. Îl ajutase doar pe Gunter, fiindcă-l rugase el prea mult, și pentru că-l socotea frate. Și de-i mărturisise taina Crimhildei sale-n acea noapte, făcuse asta tot cu gîndul de-a avea cugetu-mpăcat față de soția lui iubită.

Cu ce era el vinovat că nu se potolea Brunhilda, și căuta pricină într-una, și-l umilise și pe el, și pe iubita lui Crimhilda?

Fusese-o sfadă-ntre prințese. Putea să se găsească-o cale ca totul să fie iar bine.

Sigfrid se dusese la Gunter să-l liniștească, să-l împace. Crim­hildei îi părea, de-asemeni, nespus de rău de toată cearta. Ar fi cerut chiar ea Brunhildei, cu vorbe bune, împăcarea. Dar Brun­hilda nici n-o privea și nu vroia s-o mai audă.

Din toată marea veselie care fusese la-nceput, acuma nu mai rămăsese decît mînie, priviri rele și șoapte negre, veninoase.

Mai ales Hagen, negurosul, îl ațîța mereu pe rege:

• Nu trebuie să-l ierți pe Sigfrid. Numai prin moartea lui se spală rușinea care-ai îndurat-o... Acuma știe toată lumea că pe Brunhilda n-ai învins-o, ci că ți-a dăruit-o Sigfrid. Și dacă Sigfrid o să piară, nu mai rămîne nici un martor, și poți să spui iarăși ce vrei...

Pe-ascuns întunecatul sfetnic se-nțelesese cu Brunhilda și îi jurase s-o răzbune, luînd viața celui ce era oaspete în Burgundia.

De-aceea-i cerea învoire regelui Gunter să-l ucidă pe tînărul rege din Xanten.

Gunter, uitînd de prieteșugul de altădată, de ajutorul ce-l pri­mise de-atîtea ori de la Sigfrid, s-a învoit mult prea ușor, dorind să-și liniștească soața din negrăita ei mînie.

Amîndoi, Hagen și cu Gunter, au pus la cale-un vicleșug.

S-au prefăcut că supărarea s-a risipit și au uitat-o.

Cu toții iar zîmbeau lui Sigfrid cu bunăvoie și-l pofteau pe la ospețe și turnire.

Regina însăși, prefăcută, o lua de mijloc pe Crimhilda și-o săruta, zicînd că pacea este mai bună decît cearta.

De multe ori se-ntîmplă astfel. Vicleanul îți surîde-n față, și-n spate pregătește arma cu care te va-njunghia.

Și, precum uneltiseră, Gunter și Hagen au tocmit vreo pa­truzeci de vînzători să vină și să se prefacă fugari din țara danilor.

Aceștia au venit la curte și s-au plecat regelui Gunter. Sig­frid era și el de față. Hagen orînduise astfel ca tînărul soț al Crimhildei să se găsească la castel.

• Regele Ludegast, danezul, cu Ludeger, craiul saxon, pe care voi i-ați biruit cu zece ani mai înainte, au pornit iarăși să v-atace, au spus fugarii mincinoși. Și plănuiesc să ardă Wormsul.

Sigfrid, cu inima curată, nebănuind înșelăciunea, a glăsuit numaidecît:

• Să vină, dacă vor să piară. Acuma nu-i vom mai ierta. Regele Gunter are prieteni. Mă voi lupta eu pentru el.

Hagen atîta aștepta. Făcînd semn regelui, a spus:

• Sigfrid e cel dintîi viteaz din cîți se află pe pămînt. Aș zice, luminate rege, să primim rugămintea lui.
• O și primim, a răspuns Gunter. Însă îl însoțim și noi. Să ne gătim deci pentru luptă. Peste cinci zile vom porni eu, Sigfrid și cu tine, Hagen, și alți războinici încercați, ce nu se tem nici de saxoni, și nici de oștenii danezi.

A fost pentru întîia oară cînd Hagen a zîmbit puțin, ca și cum într-o zi noroasă s-ar arăta pe cer o geană abia mijită de lumină. Apoi s-a-ntunecat la loc și a dat fuga la Brunhilda, să-i povestească tot ce-a fost și cum l-au înșelat pe Sigfrid.

S-au sfătuit iar amîndoi.

Hagen i-a povestit Brunhildei că Sigfrid e invulnerabil. însă tot el și-a amintit că tînărul din Niderlanda avea un loc unde putea să fie străbătut de armă.[xxi]

• Cum să aflăm, a spus Brunhilda, unde-ar putea fi el lovit?
• Voi afla eu, a răspuns Hagen. Sigfrid va trebui să piară. Crimhilda mă socoate prieten, crede că țin la ea, fiindcă-i sînt unchi. Îmi va mărturisi ea însăși această taină, în curînd. Și asta îi va fi osînda...

Hagen și-a luat după aceea o-nfățișare prefăcută și a căutat-o pe Crimhilda. Și făcînd pe îngrijoratul i-a glăsuit în acest fel:

• Știu că iubitul tău bărbat s-a cufundat odinioară în sînge roșu, de balaur. A devenit invulnerabil. Însă mai știu că tot atunci pe trup o frunză i-a căzut, de sus, dintr-o coroană a unui tei. Locul cel neatins de sînge e singurul lui beteșug. Acolo poate fi lovit. Ca unchi ce-ți sînt, rudă de-aproape, ca sfetnic al Burgundiei, mă-ngrijorează acest lucru. Mă tem ca-n bătălia asta Sigfrid să nu fie lovit... Mă tem. Am niște presimțiri...

Crimhilda s-a înfiorat.

Dragostea uneori e oarbă. Nu-nțelege înșelăciunea.

• Unchiule Hagen, a zis ea, căzînd în cursa mișelească, decît să fie lovit el, mai bine piară lumea toată. Sigfrid e tot ce am mai scump...

Hagen pentru a doua oară s-a luminat atunci puțin.

• Știu, a spus el, și tocmai de-asta am venit eu acum la tine. Cunoști, de bună seamă, taina. Știi locul unde-i vul­nerabil...
• Da, îl cunosc a zis Crimhilda, dar nu am voie să ți-l spun. Și nu-l voi spune nimănui... Sigfrid s-ar mînia grozav...
• I-adevărat, a rostit Hagen, că Sigfrid n-ar îngădui. El este tînăr și viteaz. Socoate c-ar fi înjosit, dacă ar fi păzit de altul, în timpul unei bătălii. Eu însă îți sînt rudă bună. Taina n-am s-o împărtășesc nici unui om. Îți jură Hagen! Și știi că eu nu-mi calc cuvîntul. Te sfătuiesc ca, pe ascuns, să-i coși, Crimhilda, pe veșmînt, în locul unde-i vulnerabil, un semn micuț, neobservat, cu niște ață roșie. Doar eu voi ști semnul acesta. Și-l voi păzi de lovituri pe soțul tău mult îndrăgit în iureșul războiului. Îți spun din nou: am presimțiri. Socot că nu ai vrea să-l pierzi...

Crimhilda a oftat adînc:

Nu știu de pot să mă încred...

• Încrede-te, îți sînt unchi bun și îți vreau numai binele.

Și, temătoare de primejdii, Crimhilda s-a-nvoit să coasă, cu ață roșie, un semn pe tunica soțului său.

Cu mîna ei îi arăta dușmanului locul în care Sigfrid putea fi nimerit.

Și-atunci, se spune în legendă că Hagen a zîmbit din nou, în acea zi, a treia oară.

Planul îi izbutea deplin.

I-a dat de știre și Brunhildei. Gunter a fost și el vestit.

Gunter se zice c-ar fi stat încă o clipă-n cumpănă:

• Ucidem pe un oaspete, apărător, rudă și prieten, a mur­murat încet, în barbă. Dacă se află crima asta, ce or să spună peste veacuri poeții-n cîntecele lor? Sîngele lui ne va păta coroa­na, tronul și pe noi...
• Coroana de Burgundia a fost pătată tot prin Sigfrid, a grăit Hagen, înghețat. Și ca să nu ai remușcări, voi lua crima asupra mea. Eu voi vărsa sîngele lui...

Gunter întîi n-a spus nimic. Barba îi tremura ușor. A-ncuviințat apoi din cap:

• Bine, să fie omorît. Sîngele îl vei vărsa tu!

Și, precum uneltise Hagen, Crimhilda a cusut pe haina soțului său, tînărul Sigfrid, în locul unde lovitura putea fi dată cu folos, un semn micuț cu ață roșie, o cruciuliță cît un bob.

A doua sau a treia zi, oștile au pornit la drum.

Sigfrid și-a-mbrățișat soția.

Crimhilda i s-a strîns la piept.

Inima îi bătea Crimhildei, de parcă îi sărea din piept.

• Sigfrid, păzește-te, te rog...

Ochii albaștri lăcrămau.

• Crimhilda, nu te îngriji. Tu știi că sînt invulnerabil. Sîn­gele roșu, de balaur, mă va feri de-orice primejdii...
• Pe spate însă ai un loc... a spus Crimhilda-ncetinel.
• Pe-acela nu mi-l știe nimeni, decît tu singură, iubito, a rîs cu voie bună Sigfrid.

Crimhilda s-a făcut ca ceara. A vrut să mai spună ceva, dar Sigfrid a îmbrățișat-o. Și-a pus coiful și a plecat.

Oștile se porniseră, dar ea mai sta lîngă un stîlp, sus, în cer­dac, și tremura. Cu mîna îi mai făcea semn.

• Nu, Sigfrid... Sigfrid, nu pleca...

De la un alt balcon privea Brunhilda, săgetîndu-l pe Sigfrid cu ochii, de parcă îl mușca.

Gunter era în fruntea oastei, Sigfrid alăturea de el. În urma lor călărea Hagen.

— Sigfrid!... striga încă soția lui Sigfrid cel cu păr bălai.

Dar Sigfrid n-o mai auzea.

Și doamna Ute se-apropie de fiica ei, o mîngîie și îi strînse mîinile reci.

Brunhilda nu se mai vedea.

Însă Crimhildei îi păru că mai aude-un rîs hain, și izbucni în hohote...

Oastea înainta acum prin codrii deși, greu de pătruns către țara saxonilor.

Merseră ziua și noaptea. Se depărtaseră destul.

• Ce-ar fi să și vînăm ceva în drumul nostru? a spus Hagen, cercetînd mai ales pe Sigfrid.
• Să vînăm, a grăit și Gunter.

Și, după vorba sfetnicului, s-au împărțit în două cete.

Era către ceasul amiezei. Sigfrid a pornit prin pădure și, cum era de priceput în meșteșugul vînătoarei, a doborît un cerb, un zimbru, vreo nu știu cîte căprioare, un cerb sălbatic, mai mulți țapi, și mai la urmă un mistreț.

Toată oștirea nu vînase atîta cît aducea Sigfrid.

Focul fusese aprins în sihlă.(Sihlă, sihle, s.f. - Pădure deasă de copaci tineri; hățiș)

Se apropia timpul de masă și de odihnă, cînd, deodată, suna­ră iarăși buciumașii.

Un urs uriaș, scăpat de săbii și buzdugane, se-arătă.

Sigfrid încălecă din nou. Ursul fugea către desișuri. Voinicul se azvîrli din șa. Îl cuprinse la o strîmtoare. Îi sări-n spate. Îl trînti și dete-o luptă piept la piept. Ursul întinse labele. Vroia să-l muște. Mormăia. Sigfrid îi apucă gîtlejul. Îi tăvăli botu-n pămînt. Scoase curmeiul și-l legă, apoi îl luă tîrîș cu el.

Ce chiote s-au auzit în tabără cînd a sosit Sigfrid cu ursul lui tîrîș!

Apoi a fost întinsă masa. Și-au mîncat carne din vînatul îm­belșugat adus de Sigfrid.

Dar vin n-avem? întrebă Sigfrid. Să bem și să cîntăm în cor...

• Vinul? se prefăcea uimit sfetnicul regelui din Worms. De vinuri am uitat de tot. Dar știu, dacă ți-e sete, Sigfrid, într-o vîlcică, un izvor cu apă cum nici n-ai gustat...
• Să bem și apă, a spus Sigfrid. Unde cunoști izvorul, Hagen?
• Pe-aici... Pe-aici!... a răspuns Hagen, călăuzindu-l pe viteazul din Niderlanda spre adîncul codrului. Uite izvorul... uite-l ici...

Și Hagen l-a adus pe Sigfrid în fața unui mic izvor ce mur­mura printre copaci.

• Dă-mi spada Balmung, dă-mi și lancea, i-a spus cu vicle­nie Hagen. Apleacă-te și soarbe apă. Încrede-te. Îți sînt doar unchi, prin soața ta, dulcea Crimhilda.

Sigfrid i-a dat vicleanului armele sale neînfrînte. S-a aplecat să soarbă apă.

Atunci Hagen a repezit lancea de fier în locul unde Crimhilda îi făcuse semnul cusut cu ață roșie. Fierul i-a atins inima. Oricare altul s-ar fi stins numaidecît sub tăietură.

Dar Sigfrid încă răsufla.

A căutat sabia sau lancea. Și n-a găsit decît un scut.

Hagen fugise imediat.

Ca iepurele alerga.

Dar Sigfrid, luînd în mînă scutul, l-a aruncat în urma lui, atît de tare, că vicleanul s-a prăvălit sub lovitură. Dacă era în loc un paloș, nu putea Hagen să mai scape.

Apoi Sigfrid a lunecat cu ochii împăienjeniți.

Izvor de sînge gîlgîia din rana inimii deschise.[xxii]

Gunter venise lîngă el să vadă dacă a murit.

• O, Gunter, a mai șoptit Sigfrid, deschizînd pentru-o clipă ochii. N-a fost o crimă mai nedreaptă decît aceasta a lui Hagen. V-am stat ades în ajutor. Și iată care mi-e răsplata. Ai grijă cel puțin de ea, biata și scumpa mea Crimhilda. Și ferește-o de nedreptăți...

Pajiștea toată, înflorită, era acum scăldată-n sînge roșu, fierbinte, de viteaz.

Hagen a chemat slugile. Sigfrid a fost urcat pe-un scut de aur roșu, sîngeriu, precum se spune în legendă, să fie dus Crim­hildei sale.

• Sigfrid a fost ucis, se pare, a grăit Hagen, de un tîlhar care a vrut să-i prade hainele de aur. Tîlharul apoi a fugit.

Au trecut Rinul înspre seară. În taină au urcat pe drumul care ducea către castel. L-au dus la ușile Crimhildei și l-au lăsat fără o vorbă, ca să-l găsească ea în zori.

Nici unul n-a avut curajul, nici Hagen, nici regele Gunter, nici unul dintre cavaleri, ca să se ducă la Crimhilda și să îi spună că e mort soțul său cel atît de drag.

În zori, cînd s-a trezit Crimhilda, o slugă a venit pierdută:

• Mărită doamnă!... a strigat, și n-a mai spus nici un cuvînt.

Își ținea doar mîna la piept, și răsufla fără suflare. Plîngea, și nu se auzea. Atîta-ncremenise biata.

• Mărită doamnă... E afară...
• Ce este-afară? Cine este? s-a înălțat din jilț Crimhilda.

Și galbenă s-a năpustit pînă-n pridvoarele de piatră.

Acolo, jos, întins pe scut, pătat de sînge, palid, Sigfrid.

Degeaba au mai vrut s-o țină domnițele din preajma ei, Crim­hilda a căzut pe trupul lipsit de viață al lui Sigfrid.

I-a ridicat chipul frumos cu pletele ude de sînge. L-a sărutat, l-a mîngîiat, de parcă era încă viu.

• Oh! Sigfrid... Sigfrid... a spus ea. Așadar iată cum te-ntorci. Unde îți e privirea mîndră, și Balmung cum te-a părăsit? Dar știu eu... știu... nu voinicia te-a biruit, ci mișelia...[xxiii]

Pieptul i se zbătea Crimhildei sub plînsul aprig, hohotit. Cu lacrimile îi spăla ochii-nghețați și gura rece. Îl săruta, și iar plîngea:

• De-aș ști eu cine-s ucigașii, Sigfrid, cum te-aș mai răzbuna!... Sigfrid, cum am să te răzbun!... Bănuiesc cine-s ucigașii... îți jur... îți jur... iubite Sigfrid, în acest ceas de neuitat...

Întins pe scut, Sigfrid era ca Balder, zeul luminos, ucis de Loki cel viclean. Părul lui blond ca aurul era tot năclăit de sînge. Ochii albaștri, zîmbitori, nu mai vedeau chipul Crimhildei. Și mîna-i nu mai ținea spada, spada lui, Balmung cea vestită, făcută sub muntele Hecla de-un făurar al zeilor.

Spada era acum la Hagen, în cingătoarea de argint.

S-au adunat și cavalerii din țara Nibelungilor: înalți, puter­nici, viforoși.

• Regină, i-au spus ei Crimhildei, lasă-ne să te răzbunăm. Lasă-ne să luptăm cu Gunter, și toți burgunzii lui trufași, lasă-ne să distrugem țara unde un oaspete-i ucis cu-o lovitură pe la spate...

Crimhilda hohotea încet și-l săruta mereu pe Sigfrid. Nu-i auzea. Nu-nțelegea:

• Stăpînă, au spus cavalerii, lasă-ne cel puțin să-l luăm, să-i facem o raclă de aur, strînsă în chingă de oțel, bătută în măr­găritare și în rubine sîngerii. Lasă-ne, ești stăpîna noastră.

Crimhilda nu spunea nimic. Plîngea și nu spunea nimic. Iară doamnele-o sprijineau, ca să nu se mai prăbușească. Toate plîngeau cu hohote.

Din aurul ce îl aveau pe arme, straie și pe cai, cavalerii au făcut raclă. Au strîns-o-n chingă de oțel. Au scos toate rubinele, mărgăritarele lucioase și celelalte nestemate, și le-au bătut pe această raclă.

Sigfrid dormea somnul cel veșnic. Și lîngă el, îngenuncheată, era Crimhilda, fără glas, ținîndu-l încleștat de gît.

La început se tînguise.

Fața gingașă a reginei pălise ca o flacără cînd trece noaptea și s-arată lumina răsăritului.

Gura ei bîiguia cuvinte neînțelese pentru ceilalți.

Apoi pe-ncetul se-mpietrise. Ochii ei blînzi, înlăcrămați, se-ntunecaseră deodată și se făcuseră tăioși.

Izvorul cald al ochilor se potolise pe încetul, pînă secase la sfîrșit.

A stat așa timp de trei zile, obraz lîngă obraz cu Sigfrid. Nu știa nimeni dacă nu e de-asemeni moartă lîngă el.

Într-un tîrziu, s-a ridicat, pală, cu ochii rătăciți, în rochia albă, dar pătată de sîngele roșu-al lui Sigfrid. Crimhilda nu vedea pe nimeni dintre cei care se aflau în larga sală-ndoliată.

• Apropiați-vă și-o mîngîiați, a rostit Gunter către preoți. Amintiți-i despre blestemul care apasă-ntotdeauna pe-aceia care stăpînesc comoara Nibelungilor. Cîți au avut-o pînă azi, au pierit doborîți de fier. Sigfrid o stăpînise-n urmă și, iată-l, zace fără viață.

Preoții s-au înfățișat Crimhildei să o mîngîie.

• Plecați! le-a glăsuit Crimhilda. Credeam că este sus un cer al bunătății și dreptății, care iubește ce-i frumos... Lui m-am rugat și zi, și noapte să-mi ocrotească dragostea. Și cerul ce-a făcut? Răspundeți!... Priviți și voi. Sigfrid e mort. Iară dușmanii cei vicleni se află-n jur. Se veselesc. Eu nu mai cred în cer de azi. Cerul îi sprijină pe răi. Eu singură am să-l răzbun pe Sigfrid, pe bărbatul meu! Vreau răzbunare!... Voi plecați! Tu, rege Gunter, mă ascultă. Cer, după datina burgundă, să vie fiecare prinț și fiecare cavaler să i se plece mortului. Încuviințezi?

— Încuviințez! a dat răspuns regele Gunter, în fața cava­lerilor.

Și, în castelul de la Worms, au început să se perinde, după străvechea datină, toți cavalerii regelui, ca să-i sărute mîna dreaptă lui Sigfrid cel ucis de fier.

Au venit Giselher și Gernot, frații Crimhildei, mai întîi. I s-au plecat tăcuți lui Sigfrid și nu s-a întîmplat nimic. Ei nu știau de uneltirea lui Gunter, Hagen și-a Brunhildei.

• Vino și tu, unchiule Hagen, a spus Crimhilda celui care lovise pe viteazul Sigfrid și sta întunecat deoparte.

Hagen a șovăit o clipă, dar apoi a călcat trufaș spre racla cea scumpă, de aur, în care Sigfrid sta culcat. Spada sa, Balmung, ce-o răpise lui Sigfrid printr-o viclenie, lovindu-se atunci de lespezi, se zice că a dat un vaiet. Parcă plînsese cineva. Parcă se auzise-un țipăt. Toți ochii s-au întors spre Hagen. Dar Hagen, îmbrăcat în negru, precum umbla întotdeauna, cu barba neagră și o cută între sprîncenele stufoase, a călcat țanțoș înainte. S-a dus în fața mor­tului și i-a prins mîna s-o sărute.

Numai că, în aceeași clipă, cum spun poveștile străvechi, rana lui Sigfrid s-a deschis și sîngele a gîlgîit pentru a doua oară, roșu, mînjind pe degete pe Hagen.

• Așadar, tu ești criminalul!... a glăsuit încet Crimhilda. Nu, nu m-am înșelat de fel în bănuieli.
• Nu, nu e el! a rostit Gunter, gîndind să-și apere părtașul la fapta cea înjositoare. Hagen este nevinovat. Tîlharii l-au ucis pe Sigfrid, colo-n pădure, la izvor, ca să-i ia hainele de aur. Ți-o jură fratele tău, Gunter...

Și regele a jurat strîmb ca s-o înșele pe Crimhilda.

Dar, ea Crimhilda, n-a răspuns. A dat un geamăt și-a căzut din nou cu fruntea lîngă Sigfrid, plîngînd și hoho­tind amar.

Abia au smuls-o pe Crimhilda. Abia l-au îngropat pe Sigfrid, căci ea-l ținea cu mîinile și nu-i lăsa să îl cufunde în groapa care se căsca neagră și rece lîngă el.

Cînd s-a sfîrșit, s-a dus ca oarbă, urmată de suita sa, în altă casă de la Worms. N-a vrut să șadă în castel lîngă Brunhilda, lîngă Gunter și Hagen, pe care-i ura.

Tatăl lui Sigfrid i-a cerut să vină în cetatea Xanten și să fie la adăpost de cine știe ce dușmani.

O aștepta și micul Gunter, dornic să-i mai audă glasul, să fie mîngîiat de ea.

Însă Crimhilda se schimbase.[xxiv] Dorința de-a plăti cu sînge, sîngele care se vărsase, o făcea să se-mpotrivească dorului de-a-și vedea copilul. Îi era teamă că văzîndu-l se va muia și nu va fi în stare să-și urmeze gîndul, pe care îl nutrea-n ascuns.

Tînăra, vesela Crimhilda, care zburda odinioară, care cînta neîncetat, acum era tăcută, tristă. Își petrecea întreaga zi lîngă mormîntul încă proaspăt al celui care se dusese din lumea asta. Și plîngea. Ochii, senini mai înainte, nu i se mai uscau de plîns. Nu mai avea alt gînd Crimhilda, decît pe-acela de-a plăti lui Hagen și regelui Gunter crima făcută la izvor.

De fapt, ar fi putut Crimhilda să-i învoiască pe oștenii veniți din țara nibelungă — care atîta așteptau — să ia în mînă armele și să lovească în castel. Dar ea știa că regele are o oaste numeroasă. Poate nu ar fi izbutit să-i biruiască pe burgunzii regelui Gunter și-ai lui Hagen. Și atunci totul s-ar fi sfîrșit.

De-aceea îi și învoise pe cavalerii nibelungi să se întoarcă-n țara lor.

Și aștepta. Nu știa ce. Dar aștepta și se gîndea. Mult, în adînc, se tot gîndea.

Și sufletul i se-mpietrea din ce în ce mai mult...

Și se mai spune că nici Hagen nu socotea că-i de ajuns cîte făcuse mai-nainte lui Sigfrid și Crimhildei sale. Și-a uneltit — fără-ndoială, tot laolaltă cu Brunhilda — să-i ia Crimhildei și comoara, comoara Nibelungilor, care trecuse-n stăpînirea ei.

Și Hagen l-a-ndemnat pe Gunter să-i ceară sorei lui, Crim­hildei, s-aducă-n Worms marea comoară din țara Nibelungilor.

Crimhilda, care se gîndea numai la răzbunarea ei, a socotit că este bine să aibă-n mîna sa comoara. Și i-a trimis în acea țară pe Gernot și pe Giselher. Ei au plecat numaidecît la regele pitici­lor, i-au cerut cheile comorii, în numele soaței lui Sigfrid.

Au grămădit comoara toată în numeroase care largi, au gră­mădit-o și-n corăbii, care-au plutit pe rîul Rin. Și-așa s-au dus pînă la Worms.

Abia a încăput comoara în zecile de încăperi, în turlele și pivnițele ce se găseau în marea casă pe care-o locuia Crimhilda.

Lîngă comoară se găsea și o vărguță fermecată, de care se putea sluji să-și împlinească multe planuri.

Cum au adus comorile, Crimhilda a-nceput să-mpartă aur, argint și pietre scumpe, în amintirea soțului, tuturor celor ce veneau pînă la pragul ei să-i ceară.

Părea că liniștea începe să se aștearnă peste toate.

Sigfrid, în clipa morții lui, ceruse regelui să-i jure că îi va ocroti soția, averea ei și drepturile. Crimhilda l-a rugat pe Gunter să-i întărească jurămîntul. Și Gunter i-a jurat, firește.

Însă, în taină, a vorbit cu Hagen, cu sfetnicul său. Și Hagen l-a-nvățat așa:

• Crimhilda-mparte aurul și capătă sute de prieteni ce într-o zi ne pot izbi cu arme și cu dușmănie și ne pot cere socoteală, aflînd că noi l-am doborît pe Sigfrid! Afară de-asta, te întreb: cuvine-se ca ea să aibă acea vărguță fermecată, ce-i poate fi de mult folos, cînd va dori să se răzbune? De ce să aibă ea, Crimhilda, atît noian de avuție, și tu, rege-n Burgundia, să fii pe lîngă ea sărac! Nu! Trebuie să-i luăm comoara, să-i luăm vărguță, să-i luăm tot...

Regele Gunter i-a răspuns că a lovit-o prea de-ajuns ca să-ndrăznească să-i mai ia și moștenirea de la Sigfrid. I-a și jurat s-o ocrotească. Dacă i-ar lua acum comoara și ar aduce-o la castel, ar fi învinuit de toți că nu-și păstrează jurămîntul și-ar întări și bănuiala că tot ei au fost ucigașii. În altă parte n-are unde să poată ascunde-atîta aur...

• Eu știu un loc, a spus iar Hagen, unde putem adăposti marea comoară nibelungă, fără s-o poată afla nimeni. Într-un tîrziu, putem s-o scoatem, s-o folosim cum vom pofti...
• Care e acel loc ferit, unde-am putea adăposti comoara Nibelungilor? a întrebat regele Gunter, cuprins și el de lăcomie.
• Care? Apele Rinului, i-a dat răspuns sfetnicul Hagen, rînjind ca fiara înfuriată, cînd este gata să sfîșie. O cufundăm într-o vîltoare, într-un loc cunoscut de mine. Pe cei care ne-or ajuta, îi căsăpim după aceea. Taina rămîne s-o cunoaștem numai noi doi, tu și cu mine. Și doar tîrziu, cînd vom dori, o scoatem iarăși la iveală... Vom fi cei mai bogați din lume...

Și Hagen a rînjit din nou.

• Planul e bun, a grăit Gunter.

Și amîndoi s-au înțeles ca regele să se prefacă față de sora lui, Crimhilda, că pleacă-ntr-o călătorie. În acest timp, sfetnicul Hagen să smulgă aurul Crimhildei prin mișelie, cu putere, și să-l cufunde-n rîul Rin, într-un loc neștiut de nimeni.

Planul urzit în acel ceas a fost dus la îndeplinire. Gunter s-a prefăcut că pleacă. Și-n vremea asta, cu urgie, Hagen a năvălit în casa Crimhildei cea nefericită și i-a răpit toată comoara.

Mormanele de-argint și aur, și lăzile cu nestemate, obiecte scumpe: cheutori, paftale mîndre, cingători, șiraguri de mărgări­tare, mii de inele prețioase, cercei sclipind de diamante, și de ru­bine, și safire, și cîte, cîte alte lucruri, și chiar vărguța fermecată au fost lăsate într-o noapte în apele rîului Rin. Și-acei care l-au ajutat au fost apoi măcelăriți.

Stăpîni peste marea comoară, prin crimă și prin tîlhărie, erau acum regele Gunter și sfetnicul său de credință, întunecatul, crudul Hagen.

Pe urmă, Gunter s-a făcut că se întoarce de la drum. Crim­hilda i s-a jeluit și i-a cerut să-l pedepsească pe-acela care-o jefuise și să-i dea înapoi comoara.

Regele s-a făcut întîi că-i dă dreptate sorei sale și că-i va lua viața lui Hagen pentru această tîlhărie. Însă a amînat osînda, zicînd că nu-l poate ucide, pînă nu află mai întîi unde a dus Hagen comoara. Să nu se piardă pe vecie.

Și-așa, tot amînînd într-una au trecut iute cîțiva ani. Lumea a început să uite preamișeleasca întîmplare. Și Hagen s-a întors la curte la fel de tare și trufaș precum fusese și-nainte.

Crimhilda a-nțeles minciuna. Și setea ei de răzbunare a crescut tot și tot mai mult.

Și, niciodată de atunci, Crimhilda nu s-a învoit să intre în castel, la Gunter, să stea cu regele la masă. Iar spre Brunhilda și spre Hagen nu arunca decît priviri de ură și dispreț adînc.

„Veni-va ceasul socotelii! își spunea ea neîncetat. Nu trebuie să-mi pierd răbdarea. Or să-mi plătească ei, mișeii, moartea lui Sigfrid cel bălai, iubitul meu pe veșnicie”.[xxv]

Și aștepta, și aștepta să se ivească vreun prilej.

Iară prilejul s-a ivit mai iute decît socotise.

Domnea, în timpurile-acelea, peste oștirile de huni, un rege aprig, numit Etzel de către cei din miazănoapte — Atila, cum îi spunem noi.

Despre el se vorbea în șoaptă. Cetele lui de călăreți zburau în cele patru zări ca viscolul nimicitor. Cine ar fi-ndrăznit să stea cu armele în fața lui, și să-l înfrunte pe Atila?

Numai c-atîta de războinic precum era craiul Atila, pe-atît încă se povestește că iubea el și cîntecul. La curtea lui veneau adesea și cîntăreți din miazănoapte. Toamna, tîrziu, și-n toiul iernii, cînd s-aduna toată oștirea în jurul său, la Etzelburg, și vîntul șuiera prin pustă, aducînd ploaie sau zăpadă, craiului îi plăcea să stea pe-un jilț de lemn, între oșteni, și să asculte cîntăreții veniți din țări îndepărtate.

Iar cîntăreții îi rosteau despre viteazul tînăr Sigfrid, ucis cu lancea, la izvor, și despre jalea fără margini a soaței lui, blonda Crimhilda.

„N-a fost și poate n-o să fie alta atît de credincioasă soțului său, și după moarte, cum e Crimhilda de la Worms — spuneau în versuri cîntăreții. Cît e Crimhilda de frumoasă, de albă și cu graiul lin, nu știm să mai fi fost vreodată femeie pe întreg pămîntul. Crimhilda nu are pereche în nici un fel, rege Atila...”

Regele nu avea soție. Tînăr nu mai era de mult. Era bărbos, scurt de statură, însă puternic și-ndrăzneț. Viața și-o petrecuse-n lupte. Feciorii îi pieriseră în bătălii pe-ntinsul lumii. Avea castele fără număr, dar îi plăcea mai mult să stea pe șa, în goana calului. Sau într-un cort, pe pusta largă, sub pîlpîirea stelelor, și să viseze biruințe.

Acuma însă el, Atila, biciul de foc necruțător, uitase setea de mărire, și-n sunetele unei harpe, șezînd pe jilțul lui de lemn, între oșteni cu lănci în mînă, visa pe preamîndra Crimhilda.

Da. Pe Crimhilda o visa și și-o dorea cruntul Atila. Pe cea mai albă dintre toate femeile de pe pămînt, pe dulcea soață a lui Sigfrid vroia s-o aibă de regină.

Și, dornic să-și trăiască visul, Atila a trimis la Worms solie îmbrăcată-n aur, cu daruri neasemuite, să roage pe mîndra Crim­hilda a-i fi soție și regină, în larga țară a hunilor.

Solia lui era formată din Rudiger, mare margraf,[xxvi] alți cava­leri, vasali ai săi, și o ceată mare de huni.

— Să nu vă-ntoarceți fără ea, a poruncit craiul soliei. Arătați-i cît o iubesc și c-o voi face fericită.

Solia a sărit pe cai, și-n tropot aspru de copite a pornit spre orașul Worms, să ducă gingașei Crimhilda vorbele craiului stăpîn peste cetele hunilor.

Sosiți la Worms, primiți la curte, solii i-au arătat lui Gunter dorința craiului Atila de-a se-nsura cu sora lui.

Regele Gunter s-a-nvoit. Se bucura s-o știe dusă, să poată scoate la lumină comoara Nibelungilor din apele rîului Rin și să se bucure de ea. Dar Hagen cel prevăzător i-a șoptit tainic la ureche să nu o lase pe Crimhilda să plece-n țara hunilor. Atila este prea puternic. Și, prin Atila, ar putea Crimhilda să-și atingă țelul, să-i pedepsească într-o zi. La fel l-a sfătuit Brunhilda.

La rîndul său, mîndra Crimhilda întîi n-a vrut să părăsească orașul unde dormea Sigfrid.

Nici nu vroia să ia de soț pe Etzel, craiul hunilor: bătrîn, urît, scurt, încruntat — ea, care se îndrăgostise de mlădiosul tînăr Sigfrid, cu păr bălai și ochi albaștri, care cînta și dănțuia și-i luminase inima cît fusese soția lui.

Dar s-a gîndit că se ivise prilejul cel mai nimerit să-și împli­nească vechiul gînd: gîndul ei de-a se răzbuna.

„Mă voi jertfi pe mine însămi!” a socotit blonda Crimhilda, și s-a-nvoit, cu moartea-n suflet, să fie soața lui Atila.

S-a dus întîi și și-a plecat genunchii unde zăcea Sigfrid, lîngă mormîntul lui din Worms. Și i-a cerut îngăduința să plece, ca să-l răzbune.

Ochii-i ardeau ca flacăra.

• Sigfrid, rămîi cu bine, Sigfrid... șoptea ea, albă la față ca o moartă. Mă duc, și am să te răzbun...

S-a ridicat apoi și-a mers unde o aștepta solia.

• Primesc, a spus soața lui Sigfrid. Voi fi regina hunilor. Pregătiți cele de cuviință, și am să părăsesc orașul unde am păti­mit atît.

Nimeni nu mai avea ce spune, nici regele, nici sfetnicii.

După ce s-a gătit de drum, Crimhilda a pornit călare spre Etzelburg, castelul sumbru unde o aștepta Atila.

Caii goneau și ea plîngea. Ceata de huni o însoțea pe cel din urmă drum al său.

Și-așa, gonind călări cu toții, după un drum destul de lung, și după multe întîmplări, s-au apropiat de la o vreme de locurile stăpînite de hunii regelui Atila, de locurile depărtate, unde urma să se petreacă cea mai grozavă întîmplare și răzbunarea cea mai cruntă din cîte le-au cîntat, pe vremuri, poeții de la miazănoapte.

Craiul Atila a primit-o pe mult dorita lui mireasă cu un alai ne-nchipuit, format din cete de războinici și cavaleri înzăuați, pentru că lîngă hunii săi avea în slujbă cavaleri din alte țări, ca Rudiger, margraf vestit, Ditrich de Berna, Hildebrand, și alți vasali care-l slujeau.

Coruri din sute de fecioare cîntau Crimhildei, azvîrlind asupra ei cununi de flori, cînd regele a-ntîmpinat-o pe țărmurile Dunării și a primit-o-n cortul lui.

N-a fost vreun om mai fericit decît regele hunilor cînd a văzut-o pe Crimhilda.

Și nu a mai avut de-atunci altă dorință mai fierbinte decît ca dulcea lui mireasă să-i dăruiască un fecior.

Crimhilda se găsea acum în țara hunilor lui Etzel. Și regele acesta hun, aspru, războinic, nemilos, în fața căruia o lume înge­nunchea și tremura, își adora tînăra soață, atît de albă, de fru­moasă, venită din Burgundia. Deși era destul de vîrstnic, se-ndrăgostise de Crimhilda cu patimă, ca un flăcău. Îi citea voile din ochi și, cu puterea lui uriașă, i le-mplinea numaidecît.

Mai ales că blonda Crimhilda i-a dăruit, în scurtă vreme, și-un băiețaș numit Ortlib, regele ar fi fost în stare să-i dea și stelele de aur ce strălucesc noaptea pe cer.

Orice regină ar fi fost îndeajuns de fericită să aibă un astfel de soț, care să-i pună la picioare tot ce poftea, cît ai clipi.

Numai Crimhilda suferea cînd se vedea lîngă Atila, bărbos și-atîta de urît, ea ce fusese altădată iubita inimii lui Sigfrid, cel mai frumos dintre viteji. Dorul de cel ucis de Hagen o mistuia încă și-acum, cu-aceeași aprigă vîlvoare. Și nu voia nimic mai mult decît să-și împlinească visul de a plăti moartea lui Sigfrid.

De-aceea doară se-nvoise să vie-n țara hunilor, fiindcă știa despre Atila că e bogat și e puternic. Și se gîndise că prin huni va putea ea să pedepsească moartea întîiului său soț.

Ce-ar fi urmat n-o mai privea, nu mai vroia nimic să știe...

Și iată că vine o zi cînd însuși regele Atila a întrebat-o pe Crimhilda de ce o vede tot mîhnită, de ce-i cu ochii-nlăcrimați, și nopțile de ce nu doarme, de ce suspină ne-ncetat? Ce suferință o mistuie?

• Spune-mi, regina mea frumoasă, rostește regele Atila, ce alinare pot s-aduc mîhnirii care te frămîntă? Numai o vorbă de-ai să-mi spui, și ce nu poate face altul am să fac eu. Pun pentru tine țara hună, spada, coroana și oștenii în cumpănă, doar să-ți aduc pe buze zîmbetul cel dulce și rumeneala în obraji. Spune-mi ce ți-ai dori, Crimhilda? Spune-mi cum să te ajut?
• Ești bun și nobil, a zis ea. Dar tu nu poți să înțelegi că eu mă trag din altă țară. Mi-e dor de apa Rinului, cu limpezimea-i de cristal sub scînteierea soarelui. Mi-e dor, Atila, și de cerul sub care am copilărit și de pădurile umbroase pe unde mă jucam ca fată. De munți și de cîmpii mi-e dor. Dar mult, mai mult decît de toate, mi-e dor să mai aud cuvinte rostite-n limba strămoșească. De frații mei, să-i văd, mi-e dor...
• Ca să pleci în Burgundia ar fi prea greu, a spus Atila. Drumul e lung, obositor. Dar am s-aduc Burgundia aici, în țara hunilor. Cum? Ai să vezi numaidecît...

Și regele-a bătut din palme. Un sfetnic s-a înfățișat. Și lui i-a poruncit Atila s-alcătuiască o solie de cîntăreți ce cunoșteau limba burgundă și ținutul regelui Gunter, de la Rin. Să li se dea poveri de aur, și haine scumpe, și-o scrisoare cu o pecete tot de aur.

Ajuns la Worms, să cheme curtea, pe Gunter și pe frații săi, ca și pe sfetnicul lor, Hagen, pe cavalerii regelui și toți cîți or mai vrea să vină la Etzelburg în ospeție.

• Reginei mele îi e dor de frații ei, de toți burgunzii, a spus Atila solilor. Venind aici, Crimhilda mea o să-i audă și-o să-i vadă, și astfel sufletul ei s-o alina. Dacă nu vor primi poftirea — s-a încruntat regele Atila — pot să se teamă de război! Eu însă îi doresc ca prieteni și rude dragi ale Crimhildei.

Solii au și încălecat pe caii iuți ai lui Atila și s-au pornit în goană mare spre țara Rinului de sus, unde era Burgundia.

Sosind la Worms solii aceștia, și-nfățișîndu-se lui Gunter cu atîtea daruri și scrisori, regele s-a înveselit, dorind să șteargă vrăjmășia ce îi putea aduce vreodată și alte supărări.

• Precum se vede, a zis el, sora mea a uitat cu totul cearta cea veche dintre noi. Și soțul ei vrea să ne aibă ca oaspeți dragi, în țara sa. Ei bine, noi o să primim, și vom porni spre Etzelburg, cît de curînd se va putea...

Gunter s-a bucurat, și-asemeni s-au bucurat și frații lui, principii Giselher și Gernot. S-au bucurat și cavalerii, cărora le fusese dragă blonda Crimhilda, cînd era prințesă în Burgundia. Numai preamohorîtul Hagen nu s-a înseninat de loc.

• Crimhilda n-a uitat nimic. Ea n-o să ierte niciodată moar­tea lui Sigfrid cel răpus de mîna noastră, la izvor. Comoara Nibelungilor, pe care i-am răpit-o noi, cufundînd-o într-o vîltoare din apa Rinului albastru, o să ne-o ceară iar Crimhilda. Sînt de părere să nu mergem în ospeție la Atila. Ne-așteaptă moartea, rege Gunter...

Dar cei doi frați au stăruit pe lîngă Gunter să pornească.

• Sigur, Crimhildei îi e dor. Să nu o facem să ne-aștepte, spuneau ei care mai de care.

Gunter, ce șovăise-ntîi la vorbele întunecate ale lui Hagen, unchiul său, ascultîndu-i pe cei doi frați și-mbrățișîndu-i, le-a rostit:

— Așa e. Voi aveți dreptate. Crimhilda se găsește astăzi în depărtatul Etzelburg. Se simte tare-nstrăinată, cum ne-au încre­dințat și solii. Vrea să ne vadă. Îi e dor. Tu, Hagen — s-a-ndreptat spre sfetnic — dacă ți-e teamă, nu veni. Rămîi la Worms, la adăpost. Dar noi plecăm cu toată curtea spre țara regelui Atila.

Hagen s-a încruntat mai tare.

• Sînteți nechibzuiți, le-a spus. Acolo ne așteaptă moartea. Dar am să merg și eu cu voi. Să nu creadă blonda Crimhilda că m-am temut de mîna ei. Și totuși vă mai rog ceva...
• Rostește iute, eu sînt gata să-ți fiu pe plac, unchiule Hagen, a dat răspuns regele Gunter.
• Lăsați-mă să-mi aduc pe cei mai vrednici cavaleri, să ne-nsoțească la Atila. Știți doar că hunii sînt războinici. Primejdii pot să se ivească, oricum, în chip neașteptat. Și cavalerii mei să aibă sub hainele de purpură și de mătasă zale bune, armuri și săbii ascuțite. Cu asta vă-nvoiți măcar?
• Cu asta ne-nvoim, firește, a rîs spre el regele Gunter.

Apoi s-au pregătit de drum, deși la rîndul ei, Brunhilda a stăruit și s-a rugat de Gunter să nu se pornească spre țara regelui Atila, cu toată curtea de burgunzi.

• Nu vreau să rămîn văduvă, zicea Brunhilda. Nu pleca. Copilul vreau să aibă un tată! Nu vă încredeți în Crimhilda. Crimhilda se va răzbuna... Ea nu ne poate uita crima...

Dar Gunter nu a ascultat aceste vorbe ale Brunhildei. A stăruit în hotărîre.

Și, după cum spun cîntăreții, în scurtă vreme au pornit cu toții către Etzelburg.

Și-au mers, au mers, se povestește, au trecut prin Pădurea Neagră și au ajuns de la o vreme pe țărmul Dunării de sus. De-acolo se-ntindea pămîntul regelui hunilor cel aprig. Hotarele i le păzeau vasalii, cavalerii săi.

Regele Gunter, cu glas tare, a poruncit să se adune toți cava­lerii laolaltă. Și să se facă tabără. Să se aprindă un foc mare. Să se desfunde trei butoaie cu bere și cu hidromel. Și cine vrea să dănțuiască.

Venise seara. Peste apă plutea o boare argintie, împurpurată de amurg. Cerul părea, în depărtare, spre Etzelburg, pătat cu sînge. Iară lui Hagen, mare sfetnic și comandant al oștilor, i se tot năzărea că vede în apa Dunării lucind ochii lui Sigfrid cel ucis. Ochii aceștia îl priveau cu o mînie fără seamăn.

Poate ca să se liniștească, Hagen s-a depărtat cu calul de ta­băra regelui Gunter. A călărit, îngîndurat, pe malurile Dunării, pînă ce zvonul veseliei nu s-a mai auzit de loc.

Deodată — slab ca o părere — a auzit un clipocit în valurile Dunării. Ager cum era totdeauna, Hagen și-a îndreptat privirea spre locul unde auzise zgomot în apă. Și a văzut în Dunăre că se zbenguiau niște copile minunate. Iară pe țărm stăteau zvîrlite pene de lebădă ca neaua. Hagen a înțeles îndată că fetele ce se jucau erau zînele Dunării. Ele veneau către amurg și se scăldau în apa clară, își puneau apoi penele și se schimbau în lebede, zburînd ușor spre asfințit.

Fără să stea de loc pe gînduri, Hagen le-a și luat penele care zăceau pe pajiște, și a strigat cu glas puternic:

• Zînelor, dacă nu-mi răspundeți la întrebarea ce v-o pun, nu mai primiți aceste pene. Ba am să le arunc în foc. Voi vă veți pierde toată vraja și, devenite muritoare, o să pie­riți în Dunăre...

Zînele s-au speriat de moarte și, depărtindu-se de țărm, nu­mai cu capetele afară, se jeluiau și se rugau de Hagen cel ne-ndurător să nu le ardă penele.

Cosițele lor lungi, de aur, păreau, sub focul revărsat din zariștea văzduhului, niște comori care pluteau pe-ntunecimea Du­nării. Și pălălăile aurii îi aminteau cruntului Hagen comoara Nibelungilor, scufundată-n rîul Rin.

Totuși nu s-a înduplecat și a strigat din nou spre zîne:

• Să-mi spuneți, zînelor din valuri, care va fi destinul nos­tru, al celor ce călătorim spre țara regelui Atila? De nu-mi veți spune adevărul, nu voi avea milă de voi, și am să vă ard penele!

Atuncea una dintre ele, regina zînelor din valuri, i-a dat astfel răspunse lui Hagen:

• De ne silești, atuncea fie! Află că o să fiți primiți la Etzelburg cu voie bună, cu cîntece și ospețe. Regele hunilor vă este cu gînduri bune pînă azi...
• Nu minți?
• Nu mint! a grăit zîna.
• Luați-vă dară penele!

Și Hagen a zvîrlit în valuri penele albe ce le luase.

Era în sine mulțumit. Teama cea rea îl părăsise.

Zînele s-au înveșmîntat. S-au prefăcut în lebede și au zburat spre asfințit. Numai regina a rămas, rotindu-se prin înălțime, deasupra țărmului, zicînd:

• Hagen, ești fiul Aldrianei, mătușa mea, și ai să afli ce ți-am ascuns pînă acum, de teama să nu ne oprești penele albe, ce ne dau putința să zburăm prin aer. Atila, regele, vi-i prieten, însă Crimhilda vă urăște. Cît mai e timp, opriți-vă din nebunescul vostru drum, a spus regina zînelor, și a pierit peste păduri.

Iar Hagen a încălecat mai mohorît decît oricînd, pornind și el spre tabără.

Acolo, toți se străduiau ca să găsească vreun mijloc să treacă apa Dunării.

Pe țărmul celălalt era numai o plută și-un plutaș. Însă acela nu vroia să-i treacă apa pe burgunzi, de teamă că vin cu război.

Hagen aflase de la zîne c-avea plutașul un fîrtat, de care-i era tare dor. Dîndu-se drept acel fîrtat, curteanul l-a făcut să vie cu pluta pînă la țărmul unde era regele Gunter cu cavalerii, așteptînd să poată trece Dunărea.

Era așa cam spre amurg, și-a trebuit să se apropie plutașul bine ca să vadă de e fîrtatul lui, sau ba. Cînd a văzut înșelăciunea, s-a mîniat. A vrut să plece. Dar Hagen i-a sărit pe plută. Plutașul l-a lovit cu vîsla pe sfetnicul cel neguros. Hagen s-a prăvălit pe scînduri, dar iute-a sărit în picioare. A scos din teacă sabia și, cu o singură mișcare, i-a zvîrlit capul de pe umeri.

Apoi au început să treacă oameni și cai, pe rînd, pe rînd.

Așa au trecut toată noaptea. Cînd a fost mai spre dimineață, pe plută s-au urcat și Gunter, Gernot, și Giselher.

După ce au ajuns la țărm, Hagen a poruncit ca pluta să fie spartă în bucăți. Iar bucățelele de lemn să fie arse, și cenușa să fie aruncată-n valuri.

• De ce ai dat porunca asta? l-a întrebat regele Gunter.
• Pentru că bănui, rege Gunter, c-or să urmeze zile grele, și, cînd se vor ivi primejdii, doresc ca nici un cavaler să nu gîndească-n mintea lui c-ar fi vreo cale de scăpare. Drum de întoar­cere nu e. Să lupte astfel mai cu spor...

Gunter a rîs din nou de Hagen.

• Nu te-am văzut, unchiule Hagen, de cînd te știu atît de negru în presimțiri. Dar te înșeli... Totul o să se-ntîmple bine. Încrede-te-n regele tău!

Și Gunter și-a biciuit calul, pornind ca vîntul înaintea coloa­nei lungi de cavaleri, către cetatea Etzelburg.

Vroia s-arate că nu are într-însul nici un fel de teamă. Și totuși, parcă dintr-o dată, ascultînd vorbele lui Hagen, îl săgetase un fior.

Și-au tot gonit așa, călări, pînă ce s-a zărit castelul margrafului de Rudiger, vasalul regelui Atila.

Acolo au făcut popas.

Margraful i-a primit cu cinste. I-a găzduit. I-a omenit. Le-a-ntins mese îmbelșugate.

Și-avea margraful o copilă frumoasă, proaspătă și albă, așa cum e un ghiocel, cînd se ivește din zăpadă. La masă cînd au fost să stea, Volker cel vestit a început să cînte. Cînta atîta de măies­tru, că inimile s-au muiat. Cînta cum vine un războinic din luptă la soția sa și își găsește mîngîiere. Și-n acea clipă copilița lui Rudi­ger și-a îndreptat ochii spre Giselher, viteazul, fratele regelui burgund.

El iarăși se uita la ea cu dragoste și se gîndea că mult i-ar place să o aibă la Worms, ca soață, în castel.

Hagen cel priceput la toate a înțeles ce se-ntîmpla. I-a poves­tit taina lui Gunter.

Și Gunter s-a înveselit. Și fiindcă Rudiger era margraf vestit și prea bogat, cunoscut peste mări și țări, i-a pețit-o pe fiica lui pentru mezinul Giselher.

Rudiger, și mai mult ca Gunter, s-a bucurat de-această știre. Fata era de măritat. Și s-a-nvoit numaidecît.

Spre încântarea soaței sale, ce purta numele Gotlinda, Rudiger a orînduit logodna între Giselher și preaiubita lui copilă.

Tinerii s-au îmbrățișat și și-au jurat în veci credință. El a făgăduit să vină la-napoiere și s-o ia, cu toată zestrea ei, la Worms. Însă pentru că se grăbeau să plece către Etzelburg, au fost siliți să se despartă.

Ea, subțirică și sfioasă, ținea pe Giselher de mînă. Abia se stăpînea sărmana să nu-i țîșnească lacrimile din ochii dulci, verzi-cenușii.

Dar cu mîhnirile copilei și-ale lui Giselher cel tînăr nu puteau totuși să-ntîrzie. Și cetele de cavaleri, avînd în fruntea lor pe Gunter, trebuiau iară să pornească.

Mai înainte de plecare, Rudiger și soția lui le-au adus daruri tuturor, dar mai ales lui Gunter, Gernot și Giselher, logodnicul. Apoi lui Hagen negurosul.

Hagen însă n-a vrut să ia decît un scut mare, de-oțel.

• De ce nu vreți și alte daruri, aur și pietre prețioase? a vrut să știe Rudiger.
• Mă-nfățișez unei regine-naintea căreia nu stau cu pietre scumpe, ci cu scutul, a rostit negurosul Hagen, dar Rudiger n-a priceput, el nu știa de ce e vorba.

Și-apoi au pornit în galop. Au gonit iarăși peste cîmpuri, și prin păduri, și peste ape, pînă ce s-a văzut în zare cetatea rege­lui Atila.

Heralzii au sunat prelung din trîmbițele de aramă. Și cava­lerii au pornit să cînte tare un cîntec vechi despre strămoșii lor burgunzi.

Cîntînd s-au apropiat de zidul ce mărginea, pînă departe, cetatea Etzelburg. Porțile mari, grele, de lemn, legate-n fier și în aramă, s-au deschis înaintea lor. Și-n fața cetelor de huni s-a ară­tat însuși Atila. Ținea în mînă un buzdugan, cum era datina la Huni.

• Bine-ați venit în țara noastră, le-a strigat regele Atila.

Și cavalerii i-au răspuns:

• În pace am venit la tine, cu bucurie, ca la rude...

Apoi Atila s-a retras să mai dea unele porunci.

Sosind Crimhilda, i-a îmbrățișat pe Gernot și pe Giselher, frații mai mici, dar n-a rostit nici un cuvînt lui Gunter, regele burgund. Nici măcar nu i-a întins mîna, și nici nu s-a uitat la el.

Hagen atunci s-a mîniat și a strigat către Crimhilda:

• Astfel primește o regină un rege, care-i e și frate?

Crimhilda s-a întors spre el, l-a fulgerat cu o privire și i-a răspuns cu un glas tăios.

• Cine ești tu, tîlhar de rînd, care cutezi să-mi mai vor­bești? Cum de mai poți deschide gura în față-mi cu obrăznicie? Sau ai venit să-napoiezi aurul ce mi l-ai furat? Păcat că nu mai sînt cu mine oștenii Nibelungilor pe care îi cîrmuia-nainte Sigfrid. Ți-ar reteza capul de cîine, și ochii care mă privesc nerușinați i-ar lua în suliți...

Hagen a înțeles că moartea se învîrtește-n jurul lui, cu coasa ei neiertătoare. A hotărît să-și vîndă capul pe cît se va putea de scump. Și a-nfruntat-o pe Crimhilda:

• Noi sîntem astăzi Nibelungii, pentru că noi avem comoara. Iară comoara e ascunsă în adîncimea Rinului. Doi oameni îi cunosc sălașul. Unul sînt eu. Celălalt Gunter. Dacă pierim, piere comoara, pentru că Rinul nu vorbește. Ea va rămîne pe vecie aco­perită de vîltori, așa cum am urzit chiar eu...

Crimhilda-și întorsese capul și se făcea că nu-l aude. Doar buzele și le mușca, cu dinții albi, pînă la sînge.

Și-n acea noapte, cum se spune, Crimhilda n-a dormit o clipă, tot socotind cum să-și atingă țelul pe care-l urmărea de-atîția ani, neostenită.

E drept că nici oaspeții ei nu prea s-au odihnit acolo în Etzelburgul lui Atila. Hagen a stat mereu de veghe, pînă în revărsat de zori. Ba mai venise lîngă el și preamăiestrul cîntăreț Volker, cel totdeauna vesel, prietenul său nedespărțit.

Spre ziuă, o ceată de huni trimiși de regina Crimhilda au încercat să urce scara spre încăperile de sus, unde se odihneau burgunzii.

Hagen, simțindu-i, a fost gata să și dea lupta cu dușmanul; dar Volker a-nceput să cînte un cînt burgund din vremea veche, și hunii, cunoscînd că este la ușa regelui o strajă, s-au și retras, pe nesimțite.

Atila, plin de prietenie, străin de ce se petrecea, a pus la cale serbări mari, în cinstea oaspeților săi, în zilele care-au urmat.

Crimhilda nu-i împărtășise nimic din tot ce plănuia.

El nu știa că-n vremea asta un sol umbla printre burgunzi și-i întreba pe fiecare dacă s-ar învoi să-l dea în mîna hunilor pe Hagen. Solul era trimis în taină chiar de soția lui, Crimhilda.

• Noi nu știm dacă Hagen e vinovat într-adevăr, îi răspun­deau toți cavalerii. Noi nu-i cunoaștem faptele. Dar dacă este, numai Gunter poate să-i ceară socoteală, cum e legea cavalerească. Noi nu putem să hotărîm.

Crimhilda s-a încrîncenat mai rău, aflînd această veste.

„Nu-l dau pe Hagen? Foarte bine. De e așa, nu am ce face. Gîndeam că vor scăpa ceilalți; dar vor pieri pînă la unul, plătind cu sîngele vărsat nedreapta moarte a lui Sigfrid.”

Și într-o ziuă, la amiaz, au fost poftiți la un ospăț regele, principii și Hagen, ba chiar și cîntărețul Volker, într-o clădire ridicată anume în ograda largă. Iar într-o altă încăpere. îndepăr­tată, din castel, au fost chemați să se înfrupte, la niște mese îmbelșugate, toți ceilalți cavaleri burgunzi.

Atila a venit la masă, neînarmat și, bucuros, i-a așezat în jurul lui pe Gunter, pe Hagen, pe Giselher și Gernot, și chiar pe cîntărețul Volker.

Burgunzii au primit poftirea, dar au venit cu armele, încinși cu spadele tăioase, cu sulițele-n mîna stîngă, iar scuturile și le-au pus la îndemînă pe podele.

Atila s-a uitat mirat la rudele Crimhildei sale. Dar socotind c-așa-i, pesemne, datina cavalerilor, să stea cu armele la masă, a cerut să s-aducă bere și hidromel pentru burgunzi, la fiecare-un butoiaș. Iar el însuși a cerut vin într-un vas pîntecos de lut.

Crimhilda sta și ea la masă, dar nu vorbea, nici nu rîdea, doar cu urechea asculta ceva ce numai ea știa că trebuie să se întîmple.

Mai încălzindu-se Atila de vinul care-l tot sorbea, a poruncit să i s-aducă feciorul lui și al Crimhildei, un pui bălai ca mama lui, care avea numai doi ani.

• Priviți ce fiu mi-a dăruit iubita mea soață Crimhilda, a glăsuit mîndru Atila.

Și și-a dat fiul, să-l alinte, regelui Gunter de la Worms. Gunter l-a pus în brațele lui Giselher. Acesta l-a trimis lui Gernot, Gernot lui Volker. Și acesta l-a dat, la rîndul său, lui Hagen.

Cînd Ortlib se găsea la Hagen, s-a auzit un zvon de arme, și-n sala mare a năvălit Dankwart, frățînele lui Hagen.

• Trădare! a strigat acesta.
• Cum? Cine-a spus acest cuvînt, a-ntrebat regele Atila.
• Eu spun, a strigat iarăși Dankwart. Toți cavalerii — cîți erau cu mine, afară din castel — au fost răpuși prin mișelie. Ni s-a adus un vas cu vin de către prințul Bodelin, fratele regelui Atila. Vinul ni l-a trimis Crimhilda. Ni s-a cerut să închinăm în în cinstea prințului Ortlib. Cîți au băut au căzut morți. Ceilalți au fost măcelăriți de către miile de huni conduși de prințul Bodelin. Numai eu nu am vrut să-nchin, și am scăpat apoi luptînd... cu greu am ajuns pîn-aci.[xxvii]

Hagen s-a săltat de pe scaun:

• Pentru Ortlib ați închinat? Ei bine, să trăiască Ortlib!

Și și-a rotit spada sa, Balmung, retezînd capul prințului.

Crimhilda a-nceput să țipe, să blesteme cu deznădejde. Atila și-a ridicat fiul, care-i căzuse mort pe lespezi, urlînd ca fiara și gemînd, bătîndu-se în piept cu pumnii, smulgîndu-și părul, ca nebun, pentru că își iubea mult fiul.

Burgunzii și-au prins scuturile. Hunii și-au scos din brîuri arme: pumnale și toporiști late. Și lupta a-nceput cumplită, cu spade, suliți și topoare. Mese zburau prin încăpere. Butoaie se rostogoleau. Lavițe lungi, grele, de lemn, trosneau, unii izbindu-se pe alții. Și urletele s-auzeau pînă la marginea cetății. Iar sîngele curgea ca un pîrîu pe lespezi.

Lupta atît de-nvolburată a durat doar cîteva ceasuri. Toți hunii cîți erau acolo și-au pierdut viețile, pe rînd, sub armele burgunzilor.

La masa cea îmbelșugată, unde domnise veselia, nu mai erau decît Atila, cu fiul său Ortlib în brațe, și lîngă el căta Crimhilda spre bătălia-ngrozitoare, cu o privire rătăcită, și rostea numele lui Sigfrid.

Locul unde ședeau la masă era mai înalt cam cu cinci șchioape, și bătălia se vedea în fiecare colțișor.

Suliți zburau în jurul lor, și toporiște, și pumnale, dar ei nu se clinteau din loc.

Cînd hunii ce erau în sală au fost răpuși pînă la unul, și n-au rămas decît Atila lîngă Crimhilda, regele Gunter le-a rostit:

• Plecați acum!

Atila, cu Ortlib în brațe, încovoiat, a ieșit primul. Barba îi șiroia de lacrimi. În urma lui pășea Crimhilda, cu ochii scînteind de ură și c-un pumnal în mîna dreaptă, șoptind tot numele lui Sigfrid.

În acest timp se adunau alte cete de huni afară, în jurul sălii de ospețe.

Ieșind Crimhilda în ogradă, l-a arătat pe micul Ortlib, ucis cu sabia de Hagen, și a strigat spre luptătorii ce s-adunau în jurul ei:

• Oșteni, în numele dreptății, dați-mi pe Hagen mort sau viu... Prințul Ortlib a fost ucis de-aceeași mînă ca și Sigfrid. De-aceeași mînă ce-a răpit comoara Nibelungilor.

Hunii s-au repezit ca lupii peste cei zăvoriți în sală.

• Eu vă ordon ca să luptați, a rostit Gunter alor săi.

Și lupta a-nceput din nou. În fruntea cavalerilor erau Gunter și Giselher. Și lîngă ei se afla Hagen, cu sabia Balmung în mînă. Gernot căzuse cel dintîi, și lîngă el se prăbușise Volker, veselul cîntăreț.

În timp ce lupta se dădea tot mai avană-ntre oștenii regelui hunilor, Atila și cavalerii de la Worms, Crimhilda a făcut un semn.

Cincizeci de huni s-au repezit cu lungi făclii din lemn de brad și șomoioage unse-n smoală. Le-au săltat pe acoperiș.

Acoperișul, fiind de lemn, s-a și aprins numaidecît. Grinzile s-au pornit să ardă, cu vîlvătăi, peste oștenii regelui Gunter de la Worms. Pereții s-au aprins și ei. Din față îi lovea dușmanul, iară din lături și de sus îi pîrjolea focul uriaș, aprins și întețit de huni, cu șomoioagele de paie și smoală care clocotea.

Spre seară, lupta a încetat. Burgunzi în viață n-au rămas decît doar doi: Gunter și Hagen.

Ei singuri, și tot mai luptau, făcînd prăpăd între oștenii regelui hunilor, Atila.

• Cereți-le să se predea, a spus Crimhilda la sfîrșit, văzînd că lupta nu-ncetează.
• Ne vom preda, au spus cei doi, dacă primim făgăduința că nu vom fi uciși cu mîinile legate.
• Promiteți-le orice, a poruncit atunci Crimhilda.

Dar cum au lăsat armele, cei doi au fost cetluiți în fiare și în ștreanguri groase, vîrîți în temnițe adînci.

Crimhilda a cerut să-i vadă.

Lui Gunter i-a vorbit întîi:

• Frate, i-a glăsuit Crimhilda, ținînd în mîna ei pe Balmung. A fost un șoim pe nume Sigfrid. Cu voia ta a fost răpus de veșnic mohorîtul Hagen. Cu voia ta mi s-a răpit comoara Nibelungilor, tot de dușmanul meu, de Hagen. Spune-mi unde-i acum comoara?
• Trimite-ți șoimul să ți-o afle, a răspuns Gunter sorei sale, știind că îl așteaptă moartea.

Abia și-a sfîrșit vorbele, și capul regelui burgund a fost rete­zat de pe umeri.

L-a cercetat apoi pe Hagen:

• Tu, cavaler fără credință, ucigaș și tîlhar de rînd, ai să-ți plătești, în sfîrșit crima. Dar stai... poate te răzgîndești. Spune-ne unde e comoara Nibelungilor, pe care-a cucerit-o Sigfrid? În care loc, în rîul Rin, ai scufundat-o..., unchiule?
• Nu îți sînt unchi. Îți sînt dușman. Întreabă-ți fratele, pe Gunter...
• Gunter? a spus atunci Crimhilda. Regele Gunter a tăcut...

Hagen nu s-a înspăimîntat.

Știa că tot ar fi zadarnic. Moartea era chiar lîngă el, și-l aștepta să-l ia în brațe.

A rîs Crimhildei în obraz, cu un rîs aspru, ca un strigăt. I-a răspuns batjocoritor:

• De tace Gunter, tac și eu. Un vasal nu poate vorbi-naintea suzeranului. Toți cîți au stăpînit comoara, afară doar numai de tine, s-au dus din lume. Plec și eu. Și poate c-ai să pleci și tu. Și duc cu mine, în mormînt, taina pe care vrei s-o afli.

Cum a rostit ultima vorbă, a lunecat și capul lui, tăiat cu Balmung de Crimhilda, în țipetele hunilor, care săltau în jurul ei.

— Sigfrid, acum ești răzbunat. Sîngele tău a fost spălat de un puhoi întreg de sînge... a spus Crimhilda cu glas tare, privind cu ochii rătăciți, undeva către asfințit, unde știa că doarme Sigfrid. Pot să mă liniștesc și eu...

Și lacrimi i-au țîșnit din ochi. Sabia i-a căzut din mîini.

Dar Hildebrand, vasal războinic și vestit făurar de arme la curtea regelui Atila, care nu cunoștea povestea crimei lui Hagen și-a lui Gunter, a ridicat sabia Balmung:

— Ne-ai poruncit, a zis Crimhildei, să ne luptăm cu oaspeții. Ca buni vasali te-am ascultat, deși nici nu știam ce urmărești de fapt. Barba mea albă mi-e pătată cu sîngele burgunzilor. Atila, care nu cunoaște cuvîntul milă, s-a-ngrozit de-atîtea crime săvîrșite. Ultimii doi ni s-au dat prinși. Unul ți-e frate, altul unchi. Ne-ai poruncit să le jurăm că nu-i vom omorî legați. Noi le-am jurat, dar tu ai călcat jurămîntul nostru. După legea cavalerească aceasta e o mișelie. Se cade să plătești și tu... Și Hildebrand cu sabia a străpuns inima Crimhildei.

Ea a căzut cu un oftat, purtînd încă-n privire umbra lui Sigfrid cel atît de drag.

— Astfel s-au petrecut, scumpi prieteni, prea sîngeroasele isprăvi la Worms, apoi la Etzelburg, spunea pe punte cîntărețul ascultătorilor uimiți, în vreme ce corabia se legăna ușor pe Rin, ieșind din munți, trecînd de Koln și îndreptîndu-se spre Xanten, cetatea de unde plecase Sigfrid s-o caute pe Crimhilda, pe cînd era doar o copilă, și frații ei o îndrăgeau.

Rotta mai răsună o dată. Și cîntecul se termină cu vorbele ce s-au păstrat, din cîntăreț în cîntăreț, de-a lungul vremurilor duse:

— Amar cînd aurul domnește și poruncește oamenilor... Amar, amar de cei nedrepți!...