Guillaume d’Orange - Din marile legende ale lumii

Guillaume d’Orange - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Să ne oprim o clipă în orășelul Angoulême, unde am ascultat cîndva, pe treptele unei fîntîni, legenda despre Charlemagne și despre cei căzuți eroic în lupta de la Roncevaux.

Menestrelul[i] a ostenit.

Pune viela la o parte, și-așteaptă darurile contelui, ale celor­lalți mari seniori, ale călugărilor, starețului, scutierilor, și-ale mulțimii.

Acestea-s strînse într-un săculeț lucios și negru făcut din piele groasă, de catîr.

În vremea asta, menestrelul se apleacă, ia apă-n pumni și-și udă fața. Vrea să și soarbă puțintel, însă hangiul de la „Căpăstrul de argint” — fiindcă era și el de față — aduce un ulcior cu vin. Este un vin chihlimbariu, dulceag și cu miros de flori.

— Bea, menestrelule, spune hangiul, un bărbat 'nalt, cu nasul roșu. Ți-ai binemeritat această gustoasă băutură...

Oamenii rîd și aplaudă cu bucurie, în vreme ce hangiul își șterge de șorțul verde de la brîu mîinile mari, pe care se preling stropii dulci și chihlimbarii. În săculeț s-a strîns destul. Contele însuși îi trimite vreo cîțiva galbeni printr-un scutier și, fiindcă i-a plăcut de cîntăreț, îl cheamă-n seara aceasta la castel.

Mulțimea de meseriași, calfe, oșteni și vînători, care-și fă­cuse socoteala că menestrelul va rămîne printre ei și va cînta la han, în cursul nopții, murmură și-i nemulțumită. Dar nobilii și starețul nu iau în seamă împotrivirea lor...

Și menestrelul însoțește alaiul contelui către castel.

Așa se face că în acea seară, în timp ce-n vatra sălii de pri­mire din castel se frig, în lungile țepuși de lemn, cinci căprioare dintr-o dată, iar doamnele, cu pălării înalte, acoperite cu voa­luri, chicotesc lîngă cavaleri — poetul cîntăreț își înstrunează iar viela.

Făcliile au fost aprinse, și umbrele lor joacă sprințare peste tot, sub bolțile înalte, cu grinzi de lemn, pe mesele unde-s aduse ulcioarele, pocalele și talerele din metal scump, avînd deasupra încrustate, de meșterii din Angoulême, scene de vînătoare și război.

Cîinii așteaptă de pe-acum, în jurul meselor, cu ochii ațin­tiți către stăpîni, oasele ce-au să li se-azvîrle.

Contele, sfătuindu-se cu oaspeții, a hotărît să li se cînte de către menestrel „gesta” baronului[ii] Guillaume d'Orange.

Vînatul a fost fript și este-adus întreg pe mese, doar cu picioarele tăiate de la genunchi, și avînd frunze verzi în jurul botului și la urechi.

Nobilii-și scot cuțitele și taie hălci întregi de carne, avînd grijă, bine-nțeles, ca părțile cele mai bune să le ofere doamnelor. Vinul rubiniu și puțin sticlos este turnat de paji în cupe.

Și menestrelul glăsuiește:

• Așadar, astă-seară doriți să vă cînt „gesta” despre Guil­laume...
• Precum ai auzit, rostește, cu gura plină, unul dintre seni­orii de la masă, întărind hotărîrea contelui. Guillaume d'Orange a fost un mare nobil, ca și noi, și nu o dată l-a întrecut în vitejie pe însuși Charlemagne. Cît despre Louis, nici nu mai amintim...
• Așa e! spun și doamnele, îmbujorate de vinul în care au și-nceput să-și moaie buzele.
• Iară Vivien, rostește-alt cavaler, ridicînd cupa, nu a fost cu nimica mai prejos decît Roland la Roncevaux...
• Să ascultăm!... Să ascultăm!... cutează să rostească (dar mai încet, ca să nu-i supere cu îndrăzneala lor pe marii nobili) pajii cu plete lungi, tăiate rotund deasupra umerilor, și slujitorii ce au în grijă focul, frigările, ca și butoaiele pline cu vinuri de toate felurile, rostogolite pînă lîngă mese, și chiar oștenii îm­brăcați în cămăși de zale și înarmați cu lănci și săbii, ce stau de pază pe la uși.
• Dacă-i așa, mai spune menestrelul, făcînd o plecăciune, întîi spre conte, ca stăpîn al casei, apoi spre doamne și spre dom­nișoare, ca și spre ceilalți mari seniori ce stau la mese aș vrea să v-amintesc, la început, de ziua cînd bătrînul Charlemagne se-ntorcea de la Roncevaux...
• Da, da! Cînd se-ntorcea pe la Narbonne, îl întrerupe contele pe menestrel, zvîrlind un ciolan cîinilor, ce se reped și mîrîie asupra lui, pînă ce unul mai voinic îl smulge celorlalți și se ascunde să-l roadă într-un colț.
• Întocmai cum ați spus, încuviințează menestrelul, făcînd să sune coardele vielei.

Deși pierise regele Marsiliu, castelul din Narbonne mai era încă în mîna sarazinilor...

Și împăratul, trist cu barba-n piept, s-a-ntors către baronii săi și le-a rostit:

— Acela dintre voi, seniori, care va cuceri Narbonne-ul, izgonindu-i pe sarazini, îl va primi din partea mea, ca fief[iii] no­biliar, pe veci...

Mulți cavaleri, precum se știe, s-au și pornit cu armele. Dar cel care a izbutit să-i izgonească pe mauri a fost tînărul Aymeri.

Era întîia bucurie adusă împăratului, după moartea pairilor săi, și mai ales a lui Roland, în strîmtoare, la Roncevaux.

Și Charlemagne i-a dăruit castelul cu întreg ținutul, așa precum făgăduise.

Primindu-l, tînărul senior a jurat împăratului că el și toți feciorii lui vor ține armele în mîini, și nicicînd nu vor osteni, luptînd contra dușmanilor, cît timp aceștia vor roi pe la hotare, amenințînd castelele și-orașele.

Aymeri a avut șapte fii. Și fiecare a luptat, cucerind împă­ratului castele și fiefuri noi din gheara sarazinilor, pînă departe-n Spania. Dar, dintre cei șapte feciori, cel mai viteaz a fost Guillaume.

Guillaume, ajuns la vîrsta tinereții, trebuia să se-nfățișeze, cum îi ceruse tatăl său, înaintea lui Charlemagne, și să-i aștepte poruncile de suzeran.

Numai că tînărul Guillaume, plecînd către Aix-la-Chapelle, n-a vrut să i se dea favoruri de către împăratul Carol, pe care vitejia lui nu le-ar fi meritat din plin. Și-a hotărît ca mai-nainte de a sosi la Charlemagne să dobîndească o victorie asupra sarazinilor.

• Astfel de om era Guillaume! spun toți mesenii închinînd din nou potirele cu vin. Grăiește bine menestrelul... Zi-i mai departe... Ascultăm...

Cîinii se-nvălmășesc în ceată pe oasele aruncate de conte, doamne și seniori, mîrîind sau lătrînd furioși. Grăsimea scursă din frigări sfîrîie ascuțit pe vatră și-mprăștie în toată sala un fum rînced, înecăcios. Și vinul curge ne-ncetat.

Și cîntărețu-și soarbe cupa, în care i s-a turnat vinul, apoi urmează astfel:

• Pe cînd Guillaume cu-o mică trupă de călăreți trecea pe cale, iată, de pe un deal umbrit de o pădure de mesteceni, în trap, coboară o oștire de sarazini în șiruri lungi.

Lăncile lor luceau în soare și scuturile zăngăneau peste ar­murile de fier.

Această oaste sarazină, care venea din Spania, avînd în frunte pe Tiebaut, un rege ce călcase Franța și arsese orașele de multe ori pînă atunci, se îndrepta către Orange.

Orange-ul era stăpînit de un alt sarazin: Clariel. Iar Clariel avea o soră.

Orable se numea fecioara și ea era făgăduită, de cînd avea doar nouă ani, bătrînului rege Tiebaut. Drept gaj de nuntă, rege­le primise-un cal numit Baucent, un cal ce semăna leit cu-acela al lui Charlemagne.

Acum Tiebaut și sarazinii, cu flamurile înălțate, cu lănci și scuturi, se-ndreptau călări spre bogatul Orange. Aici urmau să facă nunta Tiebaut și sora lui Clariel.

Căpetenia sarazinilor, observînd grupul de francezi și aflînd cine îi conduce, strigă trufașă lui Guillaume:

• În numele prințesei mele, Orable, cea mai minunată din­tre toate fecioarele, vreau să te nimicesc, Guillaume.
• Primesc această înfruntare! Am auzit de frumusețea turburătoare a prințesei. Ea e ca un boboc de floare, a rîs fiul lui Aymeri. Și tu ai barba cenușie, urechile-ți sînt clăpăuge, ple­tele albe, și pe spate porți o cocoașă ca un sac...
• Da, sînt urît și sînt bătrîn, dar te întrec în voinicie, și am să te răpun, Guillaume. Trupul ți-l voi purta tîrîș pînă-n castelul din Orange. Și cîinii ți-l vor sfîșia, chiar la ospățul nun­ții mele cu sora regelui Clariel, rosti la rîndul lui Tiebaut, învinețindu-se la chip.

Guillaume îl luă peste picior:

• Calul pe care călărești știu că e gajul tău de nuntă, dă­ruit ție de Orable. Numele său este Baucent. De-aceea jur că ți-l voi lua. Și, fiindcă ești bătrîn, Tiebaut, am să te las să scapi cu viață. Dar gloata am să ți-o răpun. Iar tu nu ai să poți fugi, decît călare pe un cal bătrîn ca tine, fără dinți, și căruia-i voi tăia coada.

Așa a și făcut viteazul.

Înălțînd flamura de luptă, Guillaume s-a năpustit cu grupul de cavaleri către dușman, în numele iubitei Franțe. De dimineață pînă seara s-au înfruntat cu-nverșunare. Și, cînd pe cer a ieșit luna, mai trăiau nouă sarazini. Iar între ei era Tiebaut, ce călă­rea din răsputeri către castelul din Orange.

Și regele Tiebaut zorea pe-un cal de rînd fără de coadă. Căzuse de pe calul său, lovit de lancea lui Guillaume. Și mîndrul armăsar Baucent era sub șaua lui Guillaume.

Norocul lui Tiebaut a fost că a ajuns pînă-n Orange, cu calul șchiopătînd sub el, și s-a ascuns lîngă Clariel.[iv]

• Un cîntăreț, strămoșul meu, mai povestea despre Guillaume că, urmărindu-l pe Tiebaut, s-ar fi dus pînă la Orange. Și-acolo a strigat spre străji să iasă-afară ori Tiebaut, ori Clariel, cu cîte-o trupă de sarazini, și să se lupte cu unul singur: cu Guillaume. Și cine-o fi să biruie, al lui să rămînă castelul.

Dar nici Tiebaut, nici Clariel, nici altul dintre sarazini n-au îndrăznit să îl înfrunte. Și francezii au rîs cu poftă, numindu-i lași, iepuri fricoși, și cum le-a mai venit la gură.

• Însă acel strămoș al meu, mai glăsuiește menestrelul, spu­nea, în cîntecele sale, că doar o fată a-ndrăznit să se arate la fe­reastră și să-l privească pe Guillaume. Și-aceasta ar fi fost Orable.

Văzîndu-l cît era de chipeș, și de voinic, și de viteaz, și-apoi zărindu-i pe Tiebaut și Clariel cum tremurau, numai la gîndul că Guillaume era-n apropierea lor, copila s-a cutremurat. Un simțămînt cu totul nou i s-a născut în inimă.

— Pe cît cînta strămoșul meu, nici flăcăul lui Aymeri nu a rămas nepăsător în fața frumuseții fetei, și-ntre ei doi, cît s-au privit, și-a țesut firul dragostea.[v]

În acest fel vom înțelege de ce fecioara i-a trimis, pe ascuns, veste lui Guillaume, să se ferească de o cursă în care îl trăgea Clariel — ca altădată pe Roland, curtenii regelui Marsiliu.

Tot pe ascuns i-a dat de știre că e silită de Clariel să se mă­rite cu Tiebaut; dar visul ei e să ajungă numai mireasa lui Guillaume. O vrăjitoare iscusită, venită din Arabia, ce stăpînește niște taine cum încă nu s-au cunoscut, va face ca bătrînul mire să nu își poată împlini dorința de-a o lua cu el.

N-am să vă spun, cu amănuntul, întocmai cum s-a petrecut. Atîta pot să povestesc că, făcînd nu știu care vrăji, de cîte ori voia Tiebaut să se apropie de Orable, vedea în față-i lei și urși.

Și-nfricoșat o lua la fugă...

Pînă la urmă, regele a fost silit s-amîne nunta, și s-a întors în Spania.

• Vedeți ce-a săvîrșit Orable, din dragoste pentru Guil­laume? își spun seniorii între ei.

Și doamnele suspină toate:

• Dar ce bărbat era Guillaume!...
• De la Orange, Guillaume s-a dus — urmează iarăși me­nestrelul — la curtea din Aix-la-Chapelle, la împăratul Charlemagne.

Vestea despre izbînda sa asupra oastei sarazine, aproape toată nimicită, sosise înaintea lui.

Și împăratul Charlemagne rîsese pentru-ntîia oară de cînd pierduse pe Roland, aflînd cum a fugit Tiebaut pe un cal șchiop și fără coadă, și cum nici el, nici Clariel, și nici alți cavaleri duș­mani nu îndrăzniseră să iasă și să se lupte cu Guillaume.

Fapta aceasta l-a-ndemnat pe împăratul Charlemagne să aibă-ncredere în el și să-l armeze cavaler.

• Este al doilea Roland, a spus bătrînul împărat seniorilor ce-l îndemnau să mai amîne hotărîrea. Nu numai că-l armez în­dată, dar lui îi voi încredința vechea mea sabie, Joyeuse, ce o păstram pentru Roland. Cu ea o să apere Franța, cînd Charle­magne nu va mai fi...

Louis, fiul împăratului, văzînd că tatăl își desprinde din cin­gătoare pe Joyeuse, ce și-o dorise el atîta, după sfîrșitul lui Ro­land, se spune c-a pălit de ciudă.

• Hei, cum să nu! spun oaspeții contelui de la Angoulême. Era doar vorba de Joyeuse, de sabia lui Charlemagne... Și, spune-ne, întreabă ei, a fost de-atunci a lui Guillaume?
• A lui a fost mîndra Joyeuse, și multe fapte-a săvîrșit cu ea fiul lui Aymeri, luptînd cu toți năvălitorii.

Și-a mai trecut încă un an, sau poate doi, sau chiar mai mulți.

Îmbătrînise împăratul, și-nțelegea că i s-apropie ceasul odih­nei veșnice.

După ce și-a zidit mormîntul în biserica mînăstirii din dra­gul său Aix-la-Chapelle, a poruncit să se adune la curte cei nedreptățiți, care doreau să facă plîngeri. Și el să le facă dreptate.

Într-o duminică de vară, a strîns apoi pe toți baronii în catedrală și le-a spus:

• Seniori baroni, simt că făclia zilelor mele se va stinge. Nu-mi mai pot îmbrăca armura, pe cal nu mai pot galopa, și oastea n-o mai pot conduce. Coroana mi-a ajuns prea grea. Am însă, precum știți, un fiu. Louis! se întoarse împăratul către feciorul său, vorbindu-i c-un glas încă atît de strașnic că geamurile-au zăngănit. Uite, coroana-i lîngă tine. Doar să întinzi mîna s-o iei. Și o poți lua, dac-ai să-mi juri că nu vei face niciodată vreo nedreptate nimănui, că ai să ocrotești orfanii, bătrînii și pe văduve.[vi] Și nu uita! a urmat el, cu glas și mai răsunător. De-ți pui coroana mea pe frunte, dușmanii Franței sînt și-ai tăi, ai dreptul să-i asediezi și să le arzi castelele. Poți să-i ucizi fără de milă. Și, de asemeni, prietenii iubitei Franțe sînt ai tăi, și trebuie să-i onorezi.

Glăsuind astfel, Charlemagne și-a îndreptat privirile către bătrînul Aymeri, care venise din Narbonne cu toți cei șapte fii ai săi, avînd în dreapta pe Guillaume.

• Prietenii Franței sînt și-ai tăi! a glăsuit încă o dată, cu glas puternic, Charlemagne. Dar dacă tu, a mai spus el, cutremurînd clopotnița, simți încolțind în inimă gîndul cel negru al minciunii, al nedreptății sau trădării, ce-ncearcă pe prinții cei răi, te rog, Louis, să nu te-apropii de aurul coroanei mele

Bătrînul împărat era acum ca o viforniță. Ochii lui fulge­rau pe Louis.

• Louis, hotărăște! a mai tunat încă o dată Charlemagne, și clopotele, zguduite de glasul său, au răsunat ca-n ceasuri de primejdie.

Louis, palid, slab, înveșmîntat în haina scumpă de brocart, s-a clătinat. A întins mîna către coroana imperială, ce strălucea ca o văpaie pe altarul din catedrală, dar și-a retras-o deîndată.

Iar Charlemagne s-a mîniat:

• Așadar, Louis, nu îndrăznești!... Astfel de fiu am cres­cut eu? Am să-ți tai pletele chiar azi și-am să te-nchid în mînăstire. Ești bun doar să tragi clopotele în zilele de sărbătoare...

În acea clipă a sărit, din umbră, unde se găsea, cel mai vi­clean dintre baroni, Arneis, conte de Orleans, cu toți vasalii după el.

• Mărite Charlemagne! a spus, Louis, fiul vostru, e prea tînăr. Dar dacă-mi dați mie regența — nu pentru mult, pentru trei ani — sînt sigur c-am să izbutesc să fac din el un cavaler de care să puteți fi mîndru. La capătul acestor ani eu însumi îi voi da coroana.

Charlemagne sta în cumpănă.

Vasalii contelui d'Orleans îl îndemnau pe împărat să-i dea lui Arneis regența.

• Trădare! își șopteau ceilalți. Coroana trebuie s-o aibă doar fiul împăratului, căci gloria lui Charlemagne se va răsfrînge-asupra lui, și sarazinii se vor teme.

Numai că nimeni nu-îndrăznea să-i spună împăratului, des­chis, ceea ce cugeta.

Deodată dintre cavaleri — cît timp Arneis lua coroana să și-o pună pe capul său — se-avîntă tînărul Guillaume:

• Charlemagne, asta e trădare și mișelie! strigă el. Lăsați Franța lui Arneis?

Și fără altă încuviințare, Guillaume îi smulge contelui co­roana ce-o purtase Carol, și o pune la locul ei. Vrea să-l străpungă pe Arneis cu sabia neprețuită, primită de la Charlemagne. Însă își amintește-ndată că trădătorii nu-s uciși cu spada-n luptă vite­jească. Îl ia pe Arneis de plete, îl trage din biserică, tîrîș, pe les­pezi, și-l doboară cu pumnul, ca pe-un ticălos, spărgîndu-i osul de la tîmplă.

Se-ntoarce, ia din nou coroana — în timp ce toți seniorii tac, privind uimiți către Guillaume — și i-o pune pe cap lui Louis.

• Voi sînteți împăratul nostru, urmaș de drept lui Charlemagne. Și noi o să vă apărăm, și vă jurăm credin­ță, sire!
• Jurăm credință! strigă toți.

Abia acum își vine-n fire Carol cel Mare și grăiește:

• Louis, fără acest cavaler n-ai fi fost astăzi împărat. Fii demn de Franța, onorează-l dă-i dreptul ce i se cuvine și bizuiește-te pe el... Ultimul sfat care ți-l dau este să fii cît mai viteaz, însă prudent și înțelept în toate-mprejurările, ca să păstrezi glo­ria Franței.

Astfel l-a-ncoronat Guillaume pe feciorul lui Charlemagne.

Vestea despre faptele celui ce-i era fiu lui Aymeri s-a răspîndit pînă departe în lumea sarazinilor. Iar sarazinii-au hotărît să-i nimicească pe Guillaume, cel mai de frunte cavaler al împă­ratului francez.

Și pornind iarăși un război, sarazinii-au trimis în luptă pe un emir gigant, Corsolt, nebiruit încă de nimeni, ca să se lupte cu Guillaume. Lupta a fost nespus de grea.

Francezii s-au temut că fiul lui Aymeri va fi învins. Însă Guillaume nu s-a lăsat, și l-a lovit atît de tare pe sarazin cu ghioaga-n cap, încît acesta a căzut ca bolovanul de pe cal.

Văzîndu-l cum s-a prăvălit, toți sarazinii au strigat:

• Corsolt a căzut de pe cal și clipele-i sînt numărate!

Guillaume, în mînă cu Joyeuse, s-a repezit iar la gigant.

Acesta era în genunchi și cu-amîndouă mîinile își rotea sabia-n văzduh, nădăjduind să scape astfel de moartea care-l aștepta.

Învîrtind astfel sabia, Corsolt i-a tăiat însă nasul, lăsîndu-l cîrn și-nsîngerat.

Neținînd seamă nici atunci de sîngele ce-i șiroia, Guillaume s-a repezit cu furie și l-a străpuns cu sabia pe cel mai tare și-ndrăzneț dintre emirii sarazini.

Aflîndu-se și de această nouă victorie-a lui Guillaume, mulți regi creștini și sarazini i-au dăruit fiicele lor, ca și domenii necuprinse, numai să vină lîngă ei.

Însă Guillaume le-a dat răspunsul că nu-și trădează suze­ranul. Și va rămîne-n slujba Franței pînă la ultima suflare.

Abia se terminase lupta cu sarazinii, și-a venit un emisar de la palat ca să-l vestească pe Guillaume că Charlemagne s-a stins din viață și-a fost înmormîntat la Aix. Numai că-ndată după asta, contele Richard de Rouen, năvălind din Normandia, cu oastea lui de cavaleri, a pătruns în palat la Louis. L-au luat cu ei pe împărat și l-au închis în mînăstirea numită Saint-Martin din Tours.

• Louis este acuma-detronat, îi dă de știre emisarul. Îi vor tăia părul pe creștet, și-l vor sili — vor ști ei cum! — ca să rămînă-n mînăstire îmbrăcînd rasa de călugăr. După aceea, trădătorul dorește să-l încoroneze pe Acelin, feciorul său, duș­manul lui Carol cel Mare, așa cum și-a jurat de mult.
• Cît timp trăiesc, a spus Guillaume, îmi voi păstra cuvîntul dat lui Charlemagne în ziua cînd s-a-ncoronat feciorul său, în catedrala de la Aix.

Și-a și pornit, ca vijelia, cu ceata lui de cavaleri. A ajuns în orașul Tours, aproape cam de miezul nopții. Îndată i-au încer­cuit pe cavalerii trădători în mînăstirea Saint-Martin, și zorii zilei au adus altă victorie lui Guillaume.

Richard și Acelin au fost pedepsiți cu spînzurătoarea, la porțile orașului. Călugării-au fost biciuiți. Și Louis a că­zut în genunchi, sărutîndu-i picioarele lui Guillaume, sal­vatorul său.

• Nu, asta nu se poate, sire! i-a spus fiul lui Aymeri. Eu v-am jurat să apăr Franța și coroana lui Charlemagne. Și nu-mi fac decît datoria. Vă rog deci să vă ridicați.
• Iar voi, Guillaume, conte viteaz, veți fi de azi prietenul meu, a glăsuit în lacrimi Louis, și sper că îmi veți fi și rudă, căci vreau să mă căsătoresc cu sora voastră, cu Blanchefleur. Mîine voi merge să-i cer mîna părintelui său Aymeri. Vom fi astfel ca niște frați!...

Guillaume s-a-nveselit, aflînd că fiul lui Carol cel Mare o lua pe sora sa Blanchefleur și o făcea împărăteasă.

Amîndoi s-au îmbrățișat.

Nunta s-a făcut repede. Și Guillaume a plecat din nou să se lupte cu sarazinii, în vreme ce-mpăratul Louis a rămas să-și petreacă-n tihnă luna de miere cu Blanchefleur.

Luna de miere s-a lungit însă trei ani, ba și mai bine, în mari petreceri la Paris.

Louis n-avea griji și nici necazuri. Guillaume, cu sabia în mînă, casca pe cap, și în armură, i-a-nvins întîi pe sarazinii care-atacau hotarele neosteniți, an după an. Apoi a dat o luptă grea și cu germanii, ce vroiau să sfîșie pămîntul Franței.

A cucerit imperiului: Bretania, Pointou, Provența și-alte ținuturi stăpînite mai înainte de dușmani, în timp ce Louis sta la banchete, la joc de table și la șah, cu alți tineri de vîrsta lui.

Odată, într-un scurt răgaz pe care i-l dădeau dușmanii, Guil­laume se întorsese-acasă și se găsea la vînătoare.

Tocmai vînase cîțiva cerbi. Pădurea era înverzită, căci era iarăși luna mai.

Soții viteazului cîntau.

Cînd, înaintea lor ieși un tînăr cavaler, Bertrand, nepot de frate lui Guillaume.

• Bertrand! se bucură Guillaume. De unde vii? Ce s-a-ntîmplat?
• Seniore, îi răspunse-acesta. Am să vă spun tot adevărul. Acuma vin de la palat. Împăratul a împărțit baronilor fiefuri mari. Le-a dat domenii și castele acelor ce petrec cu el. Și numai voi ați fost uitat. Cred că ați fost nedreptăți.

Guillaume atunci s-a mohorît, dar i-a răspuns nepotului:

• Nu-i nimic. Vina e a mea. N-am fost de prea mult timp la Louis...

Intrînd în orașul Paris, pe podul mic, Guillaume s-a dus în galop pînă la palat.

Acolo a descălecat, și cum era, cu arcu-n mîini și-n hainele de vînătoare, a intrat trîntind ușile.

Louis s-a-nspăimîntat, zărindu-l. Și, ridicîndu-se-n picioare, l-a invitat să se așeze lîngă el, pe un jilț înalt.

• N-am să mă-așez, i-a spus Guillaume, însă-aș vrea să-ți reamintesc că regi creștini și sarazini mi-au dăruit fiicele lor și mari averi, ca să-i slujesc. Și-aș fi putut, în acest fel, să fiu atîta de puternic, încît să tremuri cînd mă vezi. Dar eu nu sînt decît al Franței, și după jurămîntul dat lui Charlemagne, sînt și al tău.

Toți nobilii care primiseră fiefuri noi îi făceau semne mo­narhului să-și țină firea și să-l înfrunte pe Guillaume.

Iar Louis, prinzînd puțin curaj, îi rosti astfel contelui:

• Seniore, ai vorbit destul. Oricine altul mi-ar fi spus cu­vinte asemănătoare, le-ar fi plătit cu viața. Te iert doar fiind­că-mi ești cumnat!...
• Așa!? a rîs atunci Guillaume. Ce nobil ești, seniore Louis. Îți sînt cumnat? Ți-ai amintit? Dar uiți că te-am înco­ronat, că te-am salvat din mîinile lui Richard de Normandia? Uiți că mi-e fața rău ciuntită? Îmi e atîta de ciuntită încît roșesc cînd mă găsesc în mijlocul baronilor. Și pentru ce am suferit? Ca să-ți aduc ție Provența. Am să-ți reamintesc și regii pe care i-am înfrînt în luptă, ca să-ți măresc domeniile. Pe Amarande și pe Julien, și pe Guy de Germania. Dar de Othon îți amin­tești? Înconjurase pe francezi, și tu, desculț, înfricoșat, fugeai de la un cort la altul, strigîndu-mă cu disperare. Ți-am salvat viața, cavalerii, iar pe Othon, rege german, ce ar fi luat în stăpînire și coroana lui Charlemagne, îl ții și azi închis în turn... Mai e nevoie să-ți trezesc memoria... cumnate Louis?
• Nu, nu-i nevoie, a zis Louis, plecîndu-și capul, rușinat. Știu c-am greșit față de tine. Ai luptat mult. Și ești sărac, mult mai sărac decît oricare dintre baronii de la curte. Marchizul Beranger e mort. Îți dau domeniile sale. Și pe soția lui ți-o dau. E o femeie minunată. Va fi de azi soția ta. Și două mii de cavaleri, ce-au fost vasali marchizului, te vor sluji de azi-nainte...

Guillaume aude și mînia îi potopește iară pieptul de luptător cinstit și drept.

• Ascultați, voi dușmani ai Franței, ascultați azi cum îm­păratul răsplătește pe cavalerii ce-și dau chiar viața pentru el! a răcnit contele Guillaume, reamintind celor de față o întîmplare petrecută în urmă numai cu un an: într-o luptă cu sarazinii, Louis, cum îl știți fără curaj, se răsturnase de pe cal. Fugea de colo pînă colo și aștepta să vină moartea. Cînd, îl zărește Beran­ger. Neținînd seama de nimica, de viața lui și de copilul care abia i se născuse, marchizul a gonit călare pînă la locul unde Louis căzuse între mărăcini. Descălecînd, i-a dat lui calul, l-a ajutat să-ncalece. Louis a fugit, scăpînd de moarte. Și-n locul său i-a înfruntat pe sarazinii ce soseau marchizul Beranger vitea­zul. Iată al cui domeniu astăzi... mi-l dăruie cumnatul Louis. Dar vreau să știe toți seniorii că oricine va cuteza să intre în acest castel, dezmoștenind pe văduva și pe fiul lui Beranger, cu sabia scumpă Joyeuse, primită de la Charlemagne, eu însumi am să-i retez capul...
• Vă mulțumesc, conte Guillaume, rostesc baronii care țin de marchizatul Beranger. Sînteți cu-adevărat urmașul lui Charle­magne, slăvit să fie, și odihnească-se în pace, în mînăstirea de la Aix!

Louis își plecase-atîta capul, încît fruntea îi atingea genunchii slabi și colțuroși. Și abia-abia de murmură:

• Conte... cumnate, iartă-mă! îți dau un sfert din toată Franța, cu Chartres, cu Orleans, și Tours, cu orașe și catedrale, castele, doamne și țărani. Nobile cavaler, primește darul acesta ce ți-l fac, ca o răsplată pentru toate...

— Ha...ha...ha...ha...! a rîs Guillaume. Atît am vrut. Să recunoști, cumnate Louis, că-mi ești dator un sfert din Franța. Dar nu primesc nimic. Nu vreau să clevetească pairii tăi că-ți iau bucata de la gură. Știi ce-ți cer eu?

Împăratul a-ncremenit. Mai mult de-atîta îi va cere? Poate-i va cere toată Franța.

• Îți cer ce nici nu te-ai gîndit că ai putea să-mi dai. Îți cer orașul Nîmes întîi. Apoi Orange-ul fastuos, ținutul de pe rîul Rhone și porturile Spaniei.
• Dar bine, s-a bîlbîit Louis, acestea nu sînt ale noastre. Sînt ale sarazinilor... îți bați de mine joc, Guillaume!
• Nu. Nicidecum, i-a grăit el. Sînt ale sarazinilor. Vreau însă să le cuceresc.
• Ia stai... a cugetat Louis, înseamnă că tu vei avea... prea mult pămînt... un singur conte...
• Le voi avea prin luptă dreaptă, izgonindu-i pe sarazini, și tu, ca suzeran al meu, vei primi tot ce se cuvine...
• Așa mai merge — a spus Louis, despovărat puțin de spaimă. Îți dăruiesc ce mi-ai cerut. Și poți să mi le cucerești... Numai că... pleci la luptă singur. Eu nu pot să îți dau, Guillaume, nici unul dintre cavaleri. Și altceva ce-ți mai dorești?...
• Doresc să-mi dai mănușa ta, în semn că îmi încredin­țezi domeniile pe care eu, în numele Franței, și-al tău, le voi lua de la sarazini...
• Îți dau mănușa, a spus Louis, trăgîndu-și-o cam șo­văielnic.
• Și mai doresc să dau de știre vitejilor din toată Franța că pot să vină lîngă mine. Cavalerii cei mai săraci, cu cai de rînd și haine proaste, au să cîștige bogății. Scutierii au să fie armați și-or să devină cavaleri. Și pe tinerii din popor, ce vor să lupte pentru Franța, sînt gata să îi fac scutieri...
• Și pe tinerii din popor? se minunează toți baronii.
• Da, da! le rîde-n nas Guillaume.

Apoi, în timp ce-și ia adio, îi mai spune cu voce tare:

• Îți dau și eu un sfat acum: nu-i crede pe lingușitori și pe trîndavi, cumnate Louis. Se gîndesc numai la petreceri, însă la greu te vor lăsa...

Guillaume a părăsit apoi palatul împăratului.

Scutierii lui au dat de știre că-acei ce sînt viteji să vie, să se lupte cu sarazinii.

În curînd oastea a fost strînsă. Erau în jurul a trei mii, cei mai mulți dintre ei fiind tineri.

Printre aceștia se găseau unii ce nu aveau nici cal. Alții, în loc de suliță, țineau în mînă cîte-un par.

Însă nicicînd nu se-ntîlnise o oaste-atît de-nflăcărată, dor­nică de victorie, cum era oastea lui Guillaume.[vii]

Întîi Guillaume a hotărît să intre în orașul Nîmes. Dar Nîmes-ul era întărit și, ca și Troiei de demult, nu ar fi izbutit să-i spargă nici zidul, nici porțile tari.

Atunci a socotit că-i bine să folosească-un vicleșug.

Așa cum și-a ascuns Ulise oștenii într-un cal de lemn, Guillaume i-a vîrît în butoaie. Butoaiele le-a pus în care. El și cu cîțiva cavaleri s-au prefăcut că-s cărăuși și aduc miere și-alte mărfuri, pentru stăpînii de la Nîmes.

Străjerii-au văzut carele, și lîngă ele cîțiva oameni, mînînd domol boii-njugați. De unde să le dea prin minte că-n ele-ar putea fi oșteni?

Carele au intrat agale, scîrțîind din încheieturi, în marele castel din Nîmes. Au tras acolo într-un loc, de unde trebuiau cărate butoaiele în pivniță.

Deodată tînărul Guillaume a pus mîna pe o secure ce o ținea un sarazin, și din cîteva lovituri a sfărîmat butoaiele.

Cavalerii-au țîșnit afară. I-au dezarmat pe sarazinii care păzeau intrările. S-au repezit pe scări, în sus. Au cucerit întreg castelul și toate armele din el.

L-au prins pe regele din Nîmes și l-au urcat pe un crenel. De spaima morții regele a poruncit oștirii sale să se predea francezilor.

Guillaume a devenit stăpînul unui înfloritor ținut. Și-a-nveșmîntat toți cavalerii în stofe scumpe și mătăsuri, le-a dat armuri, și cai de preț, și arme de Arabia. Și-a-nceput alte bătălii.

S-a întîmplat, în vremea asta, ca Guillaume să fie chemat; de tatăl său, la un consiliu în Narbonne. Se aflase despre Garin — unul dintre cei șase frați ai lui Guillaume — că se găsea în temniță la Clariel.

Garin dispăruse de mult, într-o luptă cu sarazinii, și toți credeau că a murit. Acum însă venise veste că se găsește la Orange. Că zilnic este chinuit. Însă regele Clariel e gata să-i elibereze, în schimbul micului Vivien, feciorul contelui Garin.

Regele din Orange voia să-l crească pe micul Vivien, în vîrstă doar de șapte ani, asemeni unui sarazin. Să și-l facă un luptător de-ncredere, cu care el să îi lovească pe francezi.

Aymeri și feciorii săi s-au sfătuit vreme-ndelungă ce e mai bine de făcut. Mama micuțului Vivien nu se-ndura să-și lase fiul deși-i era dor de Garin.

Nădejdea rămăsese la Guillaume.

• Garin este un luptător, a rostit el pînă la urmă. Vivien e încă un copil. Nu poate purta armele. Este mai bine pentru Franța să fie un războinic liber. Pînă va fi mare Vivien, o să găsim noi vreun mijloc să-l salvăm de la Clariel. Vom mai vedea ce va mai fi...
• Unchiule, a spus și Vivien, luîndu-l de mînă pe Guil­laume, îți mulțumesc că-l scapi pe tata. Mie de loc nu-mi este frică. Mă voi duce la sarazini, dar voi rămîne tot francez.

Mama a izbucnit în lacrimi. Dar Guillaume l-a îmbrățișat și l-a lăudat mult pe Vivien, fiindcă, deși era copil, avea un suflet de viteaz.

• Și-atunci cînd tu vei crește mare, i-a mai spus unchiul său Guillaume, vom lupta amîndoi, Vivien, ca să-i gonim pe sarazini.

Micuțul a bătut din palme, de bucurie, auzind făgăduiala lui Guillaume. Și Aymeri a hotărît că se vor duce la Orange, să facă schimbul cu Garin.

În castelul de la Orange, bătrînul rege Clariel, avînd la dreapta pe Orable, i-a primit, mîndru, pe francezii veniți acolo fără arme.

Garin, adus din temniță, aproape mort de slăbiciune și chi­nurile îndurate, a fost dat contelui Guillaume, în schimbul mi­cului Vivien.

Mama plîngea îndurerată, crezînd că nu o să-l mai vadă. Voind să aibă o amintire, ea i-a tăiat un smoc de păr și-o bucă­țică de hermină, din haina pe care-o purta.

• Lăsați-mă să rămîn eu, îi implora Garin pe toți. Mi-l vor ucide pe Vivien.

Dar sarazinii i-au împins, i-au scos pe toți din încăpere, și-apoi afară din castel.

Cît timp au stat însă acolo, Guillaume a privit-o din nou, îndeaproape, pe Orable. Atunci cînd o zărise el, întîia dată, la fereastră, mai era încă o copilă. Fusese numai un boboc, și se schimbase-n trandafir. Inima i s-a tulburat lui Guillaume, as­prul luptător.

Zadarnic își tot spunea el că nu se cade să-ndrăgească pe-o soră a dușmanului. Inima nu voia să știe de-aceste gînduri înțelepte.

Iar fata, după ce francezii au părăsit cu toți castelul, a pri­vit lung în urma lor și l-a rugat pe Clariel ca să i-l dea ei pe Vivien, pînă se va mai înălța.

Așa se face că Vivien, în loc să fie-ncredințat vreunui cava­ler arab, a fost crescut chiar de Orable.

Ea îl ținea mereu în preajmă de cîte ori cînta la harpă, de cîte ori ieșea călare, și-adeseori îl întreba de-și amintește de Guillaume, de faptele-i de vitejie sau despre bunătatea lui. Și mai vroia încă să știe de-i îndrăgit cumva de doamne la curtea împăratului...

Vivien nu prea-i putea răspunde. Era prea mic, nu cunoș­tea atîtea cîte ar fi vrut să afle de la el Orable. În schimb, își amintea mai des de mama sa, și-atunci plîngea.

A mai trecut astfel un timp.

Guillaume cucerise, prin luptă, alte ținuturi și castele, și era cel mai mare nobil, cel mai bogat și cel mai vrednic dintre toți cavalerii Franței.

Își ținuse făgăduiala făcută împăratului, de-a-și dobîndi sin­gur fiefuri, răpite sarazinilor.

Nici un alt conte nu avea vasali mai buni, mai credincioși, decît Guillaume cel cu nas scurt.

Numai Orange-ul rămăsese neluat. Și Guillaume nu îl ataca, de teamă că, izbind castelul, să nu cumva să sufere aceea pe care-o iubea.

Nu știa cum ar fi făcut să ia Orange-ul fără luptă, și fără sînge, fără morți.

Ar fi-ncercat el vicleșugul cu care cucerise Nîmes-ul, dar sarazinii-l cunoșteau și erau mai prevăzători.

Dar iată că-ntr-o bună zi, la Nimes, în fața zidurilor, se ară­tă un sarazin.

Cei de pe ziduri vor să știe cine este și ce dorește.

• Eu sînt feciorul lui Garin, nepotul contelui Guillaume. Și numele îmi e Vivien, le glăsuiește sarazinul. Am numai hai­nele schimbate.
• Să intre, tună contele, auzind cine e la porți, și chiar el însuși lasă podul. Aleargă înaintea lui, îl strînge-n brațe și-l întreabă: Ai reușit să fugi, Vivien?...

Guillaume plînge de bucurie că-l are-n brațe pe Vivien. Se bucură pentru părinții ce-or să-l revadă pe copilul socotit mort de-atîția ani.

• Vivien!... Vivien!... rostește el, și-i udă tot chipul cu lacrimi. Hai, spune... Povestește-ne!... Ce s-a mai petrecut cu tine?...

Și tînărul îi povestește cum l-a-ngrijit buna Orable, cum i-a fost mamă șapte ani. De cîte ori a vrut Clariel să-l ia, să-l crească-n dușmănie față de Franța și francezi, fata i-a stat în apărare, și l-a ținut tot lîngă ea. Acum, de vreo cîteva zile, Clariel s-a dus dintre cei vii. Regină a rămas Orable. Dar sarazinii toți îi cer să-și respecte făgăduiala. Să se mărite cu Tiebaut, căci singură-n castelul ei nu va putea să și-l păstreze, cît timp hălăduiește-n Franța teribilul conte Guillaume.[viii]

• Și Tiebaut ce are de gînd?
• Tiebaut vine la Orange.
• Atunci, a hotărît Guillaume, trebuie s-ajung acolo eu înaintea lui Tiebaut. A sosit vremea ca Orange-ul să intre-n stăpînirea Franței... Și ca frumoasa lui regină să fie-acum soția mea... a murmurat doar pentru el.
• Cum ai să faci lucrul acesta?
• Tu ai să mă călăuzești. Cunoști toate intrările și vorbești limba sarazină. La rîndul meu, am să mă-mbrac și eu în haine sarazine. Iar dragostea și cu curajul au să ne fie sfetnici buni.

Fără folos au încercat cavalerii să-i schimbe gîndul, arătîndu-i că-i nebunesc. Guillaume a rămas neclintit.

Numai cu cîțiva credincioși și cu nepotul său, Vivien, Guil­laume a plecat spre Orange.

În Franța s-a-ntins iute vestea că Guillaume a pornit să ia Orange-ul de la sarazini.

Mulțimile, auzind știrea, plîngeau pe uliți și spuneau:

• S-a dus de azi nădejdea noastră. Louis știe numai să pe­treacă sau să se-nchine cuvios. Dar cine-o să ne stea în frunte, cînd vom lupta cu sarazinii, dacă Guillaume se prăpădește? Rău au făcut că l-au lăsat să se pornească spre Orange, numai cu cîțiva cavaleri...

Atîta că, doar în trei zile, Guillaume, Vivien și cavalerii, toți îmbrăcați ca sarazini, au și ajuns lîngă Orange.

Vivien a intrat în castel și a vestit-o pe regină că i-a adus un bijutier, ce vine din Arabia. Păcat numai că este mut. De vrea regina să-l primească, va avea însă ce-admira.

Regina a binevoit să-ncuviințeze lui Vivien să-l aducă pe bijutier. Și astfel a pătruns Guillaume, în ziua-aceea, în castel.

Iară castelul din Orange era minune de frumos.

Deasupra fiecărei porți lucea cîte-un vultur de aur. Sălile largi, din marmură, aveau pereții-mpodobiți cu stofe scumpe și covoare.

Dintr-o fîntînă izvorau ape-n culori de curcubeu, în mijlocul grădinilor pline de păsări și de flori.

Și-ntr-o grădină, pe o bancă cioplită numai din smarald, ședea Orable, așteptîndu-l. Cosițele-i erau de aur, trupul subțire, delicat, iar ochii își schimbau culoarea — cînd verzi, cu aur, cînd căprui.

Guillaume, învelit în burnuz, căzu reginei la picioare.

• Arată-ne ce ai adus, făcu ea semn spre cel sosit.

Și el îi arătă inele, topaze pentru cingători, safire de pus la ureche, mărgăritare pentru păr, și ametiste, și rubine.

Regina le privea pe rînd, dar pe furiș căta spre meșter, să-i vadă chipul cît mai bine.

Iar ea era atît de mîndră, de parfumată, de suavă, zîmbea atît de-ncîntătoare, încît Guillaume nu mai putu să-și țină firea prea mult timp.

• Regină! îi șopti, prinzînd-o în brațe pe cea îndrăgită. Mărturisesc că sînt Guillaume, căruia tu i-ai scris cîndva, jurîndu-i c-ai să fii a lui. Privește ce ți-am pus în deget! Este inelul de soție. De astăzi ești numai a mea...

Atunci Orable îl cuprinse la rîndul ei pe după gît:

• Știu, știu, Guillaume, te-am cunoscut din clipa cînd te-ai arătat. Și am să fiu soția ta. Sînt mîndră de acest inel. Dar n-am răgazul să-l admir, fiindcă acuma mi-este teamă că ai să fii des­coperit, căci în Orange eu sînt păzită de douăzeci de mii de oameni, necruțători ca niște lupi...

Contele-și pregăti pumnalul:

• Am să mă lupt cu toți, regină! Am lîngă mine pe Vivien, și încă șase cavaleri...

Regina tremura de spaimă:

• Nu, nu, Guillaume!... Nu te lupta. Căci am un plan cu mult mai bun. întoarce-te cu grabă-n Nîmes. Eu, între timp, îmi chem emirii, și-am să le poruncesc să plece, cu oastea, în întîmpinarea regelui sarazin Tiebaut. Cum pornesc ei, tu te întorci cu cavalerii de la Nîmes, să iei Orange-ul. Facem nunta. Și... te mai rog, a spus regina, să dai cruțare-n ziua nunții tuturor sarazinilor care au fost supușii mei.
• Fii sigură c-așa voi face, a-ncredințat-o, blînd, Guillaume.

Guillaume iar a îmbrățișat-o. S-a învelit apoi mai bine cu burnuzul peste obraz, să nu fie recunoscut, și, împreună cu Vi­vien și cu cei șase cavaleri, a părăsit grăbit Orange-ul.

Toate s-au petrecut întocmai, precum le-a ticluit Orable.

Emirii au plecat cu oastea, lăsînd numai cîțiva oșteni de strajă, să urce și să lase podul pe care se intra-n Orange.

De cum s-au depărtat emirii, s-a arătat oastea franceză.

Orable a dat ordin gărzii să lase podul de îndată.

Și ea, urcată pe un cal acoperit cu stofe scumpe, și însoțită de o sută de fete-n văluri liliachii, intonînd cîntece de nuntă, le-a ieșit în întîmpinare celor care veneau din Nîmes.

Tobele au bătut prelung și trîmbițele-au dat de știre tuturor de pe-acest pămînt că dragostea li se-mplinea lui Guillaume și reginei lui.

S-au întors apoi la castel, și-au făcut nunta repede. Pe ziduri a fost înălțat steagul francez al lui Guillaume.

La nuntă, fata și-a schimbat numele vechi, arab, Orable, într-altul, ales de Guillaume. Și acest nume a fost Guiborg.[ix]

Noaptea s-a scurs în cîntece, în dansuri și în veselie.

Guillaume și draga lui soție ar fi dorit ca acea noapte să nu se mai sfîrșească-n veci. Dar zorii au adus cu ei bătăi de tobe, tropote și strigăte de-amenințare.

Se întorseseră emirii cu regele maur Tiebaut și se mirau văzînd pe ziduri pe cavalerii lui Guillaume.

Contele-a fost îndată gata să iasă și să-nceapă lupta. Știa că-i poate nimici, fiindcă-i avea în cîmp deschis.

Însă Guiborg i-a amintit ce-i promisese la plecare: că-i va cruța pe sarazinii care-i fuseseră supuși.

A ieșit însă ea, Guiborg, pe zidurile din Orange, înveșmân­tată într-un văl, cum este caisa pîrguită, și cu obrajii rumeniți.

Emirii au îngenuncheat. Doar Tiebaut a rămas țanțoș, pe calul său negru, arab, privind-o pe Guiborg cu ură.

În tot Orange-ul și-n castel s-a făcut liniște deplină.

• Emirii mei! a spus Guiborg. Îmi iau adio de la voi. Orange-ul nu a fost al nostru. Noi, sarazinii, l-am răpit cu sila, vărsînd sînge mult. Sîngele trebuie plătit. Și eu îl voi răscumpăra. Căci inima mi s-a aprins de cînd eram copilă încă, pentru Guil­laume, cel mai viteaz dintre toți cavalerii Franței. Uitați-vă la regele venit aici din Spania. Este urît, bătrîn și rău. Nu vreau să fiu a lui Tiebaut, pe care nu mi l-am ales. Eu sînt astăzi a lui Guillaume. Părăsiți deci acest ținut. Luați-vă și familiile. Soțul meu nu vă va lovi. Își va păstra acest cuvînt. Dar cine va mai cuteza s-amenințe pămîntul Franței să știți că-i și dușma­nul meu.

Astfel a glăsuit Guiborg, făcîndu-le un semn de-adio, și-a coborît pe scările unde o aștepta Guillaume.

Atunci Tiebaut a scos un urlet:

• La luptă, sarazini! La luptă! Avem oastea din Spania și pe aceea din Orange. Să luăm castelul încă azi. Să-i spînzurăm și pe Orable, și pe Guillaume, aici, la porți! Sînt însetat de răzbunare...

Barba lui albă-i flutura, iară buzele-i veștede și dinții gal­beni îi erau scăldați în spumele turbării.

• Sarazini! urla ca o fiară. Să pornim la atac acum.
• Să ne gîndim încă o clipă la cele ce ne-a spus Guiborg, mai șovăiau cîțiva emiri.

Dar Tiebaut nici n-a vrut s-audă. A poruncit să li se taie capetele acelora ce mai stăteau în cumpănă, și-a-nceput mînios atacul.

Cavalerii s-au apărat. Și sarazinii n-au putut să se apropie de castel.

Pînă la urmă, chiar Tiebaut a trebuit însă să fugă, căci oastea îi era slăbită, și-și dădea seama că Guillaume, doar cu o singură izbire, putea să i-o sfărîme toată, și el să cadă prizonier.

Oșteanul care se luptase cel mai aprig în apărarea Orange-lui a fost Vivien, nepotul contelui Guillaume, crescut în castel de Guiborg, care-l iubea ca pe un fiu.

După plecarea lui Tiebaut, cu-ntreaga oaste sarazină și emi­rii — spre Spania — a fost chemat să-și ia răsplata nepotul con­telui Guillaume.

În marea piață din Orange, de față stînd toți cavalerii, Guil­laume armează mai întîi o sută de tineri francezi, ce-și dovedi­seră virtutea în numeroase bătălii.[x]

La urmă se ivește-n piață Vivien, ce călca pe covorul gros, din mătase vișinie, întins pe pietre pînă-n locul unde, pe-o bancă de argint, așteaptă contele Guillaume alături cu Guiborg a lui.

Statura sa atletică, umerii largi, și talia îngustă, se potrivesc cu părul blond, căzîndu-i în bucle pe umeri, cu fruntea-i largă, pasul zvelt și cu privirea lui deschisă.

Guillaume îi prinde pintenii, îi pune platoșa și casca și îi încinge sabia. Pe urmă îi rostește-așa:

• Să fii ca șoimul între păsări. Să ai curaj, forță, credință. Să-i lovești pe dușmanii tăi, care-s și-ai suzeranului.
• Seniore, răspunse Vivien. Vă jur, în fața tuturor, că nici­odată vreun dușman nu va putea să se apropie de cel care vă e nepot, mai mult decît lungimea lăncii, și niciodată n-am să fug de pe cîmpul de bătălie, oricîți dușmani m-ar ataca...

Cuvîntul rostit de Vivien cutremură pe cei de față. Căci nu era vreun cavaler care, rănit și copleșit de numărul dușmanilor, să nu-și afle scăparea-n fugă.

Doamna Guiborg îl strînge-n brațe, ca pe un fiu ce va pleca la luptele cavalerești, iar ochii mari îi lăcrimează.

• Nu plîngeți, doamnă, spune el. Păstrați-vă amărăciunea pentru cînd n-oi mai fi în viață. Astăzi urați-mi doar „drum bun”!
• Victoria să-ți încunune cu lauri fiecare luptă! urează contele Guillaume nepotului său la plecare.

C-un singur salt, Vivien e-n șa. Calul îi simte pintenii, și se saltă-n două picioare.

Trîmbița sună-asurzitor, și cei o sută de voinici, abia armați în ziua asta de contele Guillaume d'Orange, își și înalță lăncile — și caii tropotesc pe pod.

Toți ies afară din Orange, alergînd către bătălii.

Au trecut de atunci trei ani.

Vivien a avut lîngă el doar șapte dintre verii săi, toți fii de conți, la fel ca el, din familia Aymeri, și o sută de luptători. Dar s-au mai strîns apoi și alții, și ajunseseră cinci mii.

Mulțimile, înflăcărate de lupta lor, îi ajutau să-i gonească pe sarazini din Aquitania, Toulouse, Provența și alte regiuni.

N-a mai rămas nici un oraș în ghearele dușmanilor.

Urmărindu-i pe cei învinși, au debarcat și-n Spania. Le-au cucerit castelele. Unul singur le-a rezistat, un castel ce era zidit de-un neam de sarazini giganți, care făcuseră mult rău, jefuind Franța an de an.

Acest castel a fost aprins. L-au ars pînă la temelii. Și cei cinci sute de giganți, ascunși în el, au fost răpuși, plătindu-li-se crimele. Și pe vrăjmașii fără viață i-au suit pe-o corabie. Iar ea a fost încredințată unor alți patru sarazini, ca s-o ducă lui Deramed, cel mai crud dintre regii lor.

Deramed se afla-n Cordova, într-un palat din marmură, pe-un tron din fildeș și din aur, și-n fața sa, îngenunchiați pe-un covor de mătase albă, erau alți patruzeci de regi. Și, între aceștia, și Tiebaut.

Se sfătuiau de patru zile. Deramed tocmai le spunea:

• Avem o oaste cum n-a fost de cînd e lumea și pămîntul... Sînt cinci sute de mii de oameni. Priviți, cîmpiile sînt pline nu­mai cu săbii de oțel, cu căști și lănci strălucitoare! Va trebui să luăm din nou orașele, castelele și tot ce este mai frumos, tot ce a fost eliberat pînă acuma de Guillaume și de Vivien, ne­potul său...

Dar sarazinul n-a putut să-și termine cuvintele, și-au și sosit-naintea lui cei ce-aduseseră răpușii de săbiile lui Vivien.

Deramed și-a vîrît în barbă ghearele și-a început s-o smulgă.

• Cine-a făcut lucrul acesta? răcnea la rîndu-i Tiebaut.
• Vivien, nepotul lui Guillaume. Și-a spus că să vă fie pildă, rosteau trimișii sarazini.
• Pentru că limba v-a rostit cuvintele francezului, vă zvîrl drept hrană cîinilor! i-a și osîndit Deramed.

Cei veniți cu corabia au fost uciși și dați la cîini.

Și, la ordinul regelui, ce poruncea celorlalți regi, au început să se îmbarce, în multe sute de corăbii, oștirile de sarazini, cu cai, cu arme, cu merinde, cu tot ce-aveau de trebuință, ca să-i răpună pe francezi.

Drumul victoriei trebuia să-nceapă de la Aliscans,[xi] pe-o plajă unde se găseau Vivien cu cavalerii săi. Voiau apoi să ia Orange-ul și să ajungă la Paris.

Marea gemea sub apăsarea corăbiilor sarazine. Cerul era ca păcura. Și pe-o corabie mai mare, pe-un tron de aur, Deramed ședea-ncruntat și blestema. Blestema și-și jura în sine că pe Guil­laume și pe Vivien el singur o să-i spînzure.

Pe plaja de la Aliscans, la poalele unui castel, Vivien și-a întins corturile. Și-n corturi se găseau cinci mii de tineri luptă­tori francezi. Numai cinci mii de luptători.

Marea vuiește, și deodată deasupra ei răsună zgomot de corn, de fluier și de tobe.

Flota dușmană se arată de după niște stînci înalte. Se des­fășoară repede, umplînd toată lărgimea zării. Iar pînzele-s atît de albe, și laturile vaselor atîta de împodobite cu aur de Arabia, încît marea se luminează pînă-n străfundurile ei.

Cavalerii s-au adunat în rînduri strînse, înarmați, urmîndu-l fără șovăire pe Vivien, comandantul lor.

Cei șapte veri ai lui Vivien sînt, de asemeni, lîngă el. Prin ei va da comenzile. Dar unul dintre ei rostește:

• Senior Vivien, de fiecare dintre ai noștri se găsesc, în tabăra lui Deramed, cîte o sută de dușmani. Știm c-ați jurat să nu fugiți, oricît de mulți ar fi vrăjmașii. Dar nu vă călcați jurămîntul, de vă retrageți în castel, unde vom fi la adăpost. Și, între timp, dați-i de știre unchiului vostru din Orange, să ne vie în ajutor... Dar solul trebuie să plece chiar în clipita asta, altminteri va fi prea tîrziu...
• Seniorii mei, spuse Vivien. Onoarea noastră ne silește să nu chemăm în ajutor, cît timp încă nu ne-am luptat. Vreți oare s-aruncăm ocara asupră-ne și-a celorlalți, care se trag din Aymeri? Și-n cîntece vreți să se spună că ne-am ascuns într-un castel, pînă-am primit întărituri? Asta n-o voi îngădui!...
• Ce nenoroc ne așteaptă astăzi! grăiesc și ceilalți fii de conți. Vivien, cel care ne conduce, este mult prea orgolios. Cum să luptăm cu sarazinii? Dacă ar fi doar niște porci, și-ar trebui — ca să-i ucidem — să trudim cel puțin o lună. Noi nu ne vom mai revedea castelul, pruncii sau soția...

Vivien le-ascultă vorbele.

• Seniorilor, rostește el. Aceluia ce-i vin în minte — în clipele acestea grele, cînd sarazinii-au debarcat, și-naintează-n rînduri strînse — castelul, pruncii sau soția, și nu gîndește doar la Franța, poate să plece dintre noi. Nu se numește ca­valer!

Cei șapte fii de conți atunci au strigat tare, într-un glas:

• Montjoie! Vivien, vă vom urma!

Sarazinii s-au revărsat ca valurile peste țărm.

Primul rînd a început să cadă. A căzut și al doilea. Și-al treilea s-a prăbușit. Și încă douăzeci de rînduri de sarazini s-au spulberat sub lăncile francezilor.

Numai că veneau altele și altele... cum vin lăcustele flămînde spre lanurile de grîu copt.

Vivien privește împrejur.

• Seniori! le glăsuiește el celor trei mii de cavaleri ce se găsesc încă în șa. Să răzbunăm pe cei căzuți!

Strigătul de atac: „Montjoie” iese din toate piepturile ca­valerilor lui Vivien.

Armele-și sună cîntecul. Lăncile se ciocnesc cu lănci, și să­biile se izbesc cu săbiile dușmanului.

De trei ori tînărul Vivien și-a dus la luptă cavalerii.

N-au mai rămas decît cinci sute. Și toți au armurile, caii și săbiile-mpurpurate, de parc-ar fi plouat cu sînge. Și nu-i nici unul dintre ei să nu fi fost lovit de lănci, de buzdugane și săgeți.

Vivien însuși se află-n frunte, și-n jurul lui se face gol. Cad sarazinii ca o pleavă.

Seara învăluie cu umbre întregul țărm la Aliscans.

Curînd se va lăsa și noaptea. Giulgiul ei o s-acopere această plajă, unde Franța a-ntîmpinat pe sarazini, unul în fața a o sută. Și morții n-or să se mai vadă.

Vivien abia-și mai mișcă brațul. Trupul îi este plin de răni.

• Pînă răsar iar zorile, îi spun cei șapte fii de conți, nici unul nu vom mai trăi. Nici unul nu-l va revedea pe nobilul conte Guillaume. De ar fi fost astăzi aici — noi așteptîndu-l în castel — ar fi pierit toți sarazinii. Vivien, ce ordine ne dați?

Vivien îl cheamă pe Girart, cel mai drag dintre verii săi.

• Vere, îi glăsuiește el. Ne-am luptat azi din răsputeri. Putem să intrăm în castel. Și tu aleargă la Guillaume. Spune-i tot ce s-a petrecut. Așteptăm ajutorul său.

Și cavalerii, cu Vivien, intră-n castelul de pe țărm, în care valurile bat, tocmai în clipa cînd pe cer răsare și întîia stea.

Girart gonește peste cîmp. Calul îi cade. El se smulge din scările de-argint curat și fuge, fuge să aducă ajutor celor de pe țărm.

Casca îl strînge. Și-o azvîrle. Armura i se pare grea. Și ea rămîne părăsită. La fel se-ntîmplă și cu lancea, cu-ncălțămintele de fier.

Păstrează numai sabia.

Și-aleargă. Cade. Iar se saltă. Abia mai poate respira.

Aerul e, în pieptul său, fierbinte, ca într-un cuptor.

Trece o zi, și încă una. Girart aleargă ne-ncetat.

„Repede!... își șoptește el. Mai repede!... Mai repede!...” și gonește mai încordat.

Ajunge pînă la Orange.

Guillaume e-n sala de primire, cu buna lui doamnă Guiborg.

Soarele a apus de mult, și bolta este presărată cu picături de diamant.

Guillaume privește pe fereastră și vede-un tînăr alergînd din răsputeri către castel, numai cu o sabie în mînă.

Lumina lunii îl spoiește cu varul ei și nu se văd rănile ce-i brăzdează chipul. Dar contele îl recunoaște.

Coboară înaintea lui.

• Moartea s-a cuibărit pe plaja unde-am luptat cu sara­zinii, gîfîie ostenit Girart. N-a mai rămas decît o mînă de cavaleri, dar toți răniți. Ei vă așteaptă în castel să le veniți în ajutor.

Doamna Guiborg este aproape și-aude veștile aduse.

• Seniore, îi rostește ea lui Guillaume, dragul ei bărbat, e ceasul încercărilor. Ca să-ți aduni o oaste mare, desigur, nu mai este timp. Vivien al nostru e rănit. Iar cavalerii din Orange, dacă ar ști cît sînt de mulți dușmanii debarcați pe plajă, n-ar porni cu curaj la luptă. Dă-mi voie, pentru-ntîia oară — și pentru cea din urmă oară — să rostesc, astăzi, o minciună, și cincispre­zece mii de oameni, cu flamurile fluturînd, vor porni către Aliscans.
• Să fie precum gîndești tu, îngăduie Guillaume soției.

Ea își usucă lacrimile, urcă pe scări și intră-n sala unde se află cavalerii.

• Seniori! le glăsuiește ea, c-o veselie mincinoasă. Sara­zinii au debarcat pe plaja de la Aliscans. Însă ai noștri i-au învins. Deramed a murit cu barba într-o mocirlă mucedă. Și cei care-au rămas cu zile s-au ascuns într-o insulă. Duceți-vă și-i nimiciți. Seniorul meu o să vă dea fiefuri din domeniul său. Iar cui îi tre­buie soție, eu am aproape două sute de fete care mă slujesc, fiice-ale regilor învinși. Știu să danseze și să cînte. Sînt îmbră­cate în mătăsuri. Au toate lăzi cu nestemate. Și vi le dau, să vi le-alegeți... dar numai celor mai viteji.

Baronii sar cu zgomot mare.

• Doamnă Guiborg, noi sîntem gata. Contele nostru unde e?
• Lui i s-a-nșeuat Baucent, și-acum i se îmbracă-armura.
• Ne-o îmbrăcăm, pe loc, și noi...

În donjon, turnul cel mai-nalt, la Aliscans, stă azi Vivien, și cată către depărtări, încotro a plecat Girart.

Castelul este-ncercuit. Și luptătorii nu mai au merinde — decît caii morți — și apă-n valurile mării.

De nu vine curînd Guillaume, cine o să-l mai apere?

• Seniori, grăiește soților nepotul contelui Guillaume. Nu auziți dinspre Orange un sunet, încă slab, de corn?
• Nu, n-auzim, spun cavalerii. Febra vă sună în urechi... și ce-auziți sînt năluciri...
• Seniori, rostește iar Vivien. N-auziți tropotul de cai?
• E doar marea cu valurile, ce izbesc în castelul nostru, mai murmură un cavaler. Nimic nu e adevărat. Pînă diseară vom muri.

Dar, dintr-o dată, toată plaja parcă se saltă în picioare, Vi­vien ridică brațele.

La orizont, dinspre uscat, pe o colină, se arată Guillaume în fața oștilor.

Vivien apucă-n mînă cornul. Sună din el atît de tare, că rănile-i se redeschid.

• Aduceți-mi calul și lancea, și dați-mi cîțiva stropi de vin, din ce păstrați pentru-ntîlnirea cu nobilul conte Guillaume. Vreau să plătesc dușmanilor sîngele fraților căzuți... rostește către cavaleri.

Vivien este urcat pe cal, i se dau hățurile-n mîini, i se în­cinge sabia. Buzele i se umezesc.

Nici unul dintre cavaleri n-a vrut întîi să îl ajute, pentru că el e plin de răni. Numai voința îl mai ține. Încolo este ca și mort.

Însă Vivien le-a poruncit.

Vasalii trebuie s-asculte.

Podul se lasă, și mănunchiul de cavaleri însîngerați se-avîntă iar spre sarazini.

Guillaume ar vrea să se apropie de dragul său nepot Vi­vien, să-l sprijine în bătălie. Dar iureșul dușmanului nu-i dă răgaz nici o clipită.

Își fac doar semn cu lăncile.

Și Guillaume strigă lui Vivien:

• Întoarce-te cît mai e timp! Ești prea slăbit. Intră-n castel!...
• Montjoie! îi răspunde Vivien. Seniore unchi, eu mi-am jurat să cad cu fața la dușman, așa cum a căzut Roland.

Lui Guillaume îi dau lacrimile. Doamna Guiborg, la des­părțire, l-a rugat să-și călăuzească astfel în luptă cavalerii, în­cît să nu piardă nici unul. Dar mai-nainte de oricine, să i-l aducă pe Vivien.

Numai că asta nu se poate. E limpede de la-nceput că sarazinii-i vor învinge. Cavalerii sînt osteniți de goana-n care au venit. Soarele îi izbește-n față, și-abia de-și mai zăresc dușmanii.

Sîngele curge în șuvoaie. Armurile, pe care caii calcă în tropot, bubuie. Iară francezii-s prea puțini. Se-neacă-n marea sarazină.

Dușmanii i-au încercuit.

Deramed, cățărat cu tronul pe-un deal clădit din cei ră­puși, face cu sabia un semn.

• Să mi-i ucideți mai întîi pe Guillaume și nepotul lui!

Ziua a devenit cețoasă. În depărtări bat clopote. Și pe va­luri se leagănă, ca vîrfurile crengilor dintr-o pădure-n toiul iernii, catargele corăbiilor.

Atîta sînge n-a mai curs decît în valea Roncevaux!

În jurul celor care cad, se văd movile sarazine. Și cea mai-naltă dintre ele este în fața lui Vivien.

Dintre oștenii contelui au mai rămas întîi o mie, pe urmă-o sută, apoi zece.

Și-acum, cînd seara s-a lăsat, n-a mai rămas decît Guillaume.

Pe el nu l-au putut răpune. Sabia lui a retezat atîta oaste sarazină, cîtă au douăzeci de regi.

Dorind parcă s-acopere prăpădul de la Aliscans și-nfrîngerea francezilor, noaptea s-a coborît mai iute și cerul s-a înno­urat. Nu se zărește la un pas.

Numai movila de dușmani culcați în tină de Vivien, și cea pe care se găsește tronul lui Deramed se văd — îngrozitoare monumente clădite de zeul Război.

Guillaume nu mai are nici cal. Baucent al său s-a prăpădit, împiedicîndu-se de morți, bîjbîind doar cu mîinile, contele-l caută pe Vivien, lîngă movila de dușmani.

Știa prea bine că e mort, căci l-a văzut chiar el căzînd. To­tuși îl strigă-ncetinel.

Îi răspund numai bufnițele.

Îl caută, îl caută, și-l găsește.

Îl recunoaște deîndată. Nepotul lui ține în mînă — și-abia de i-o poate desprinde — sabia albă de oțel, ce are un mîner de aur, semănînd cu un șoim în zbor, pe care el însuși i-a dat-o la Orange, cînd l-a înarmat.

Îl ia în brațe ca pe-un prunc, să nu-l găsească sarazinii, atunci cînd or să-i caute trupul. Să nu mai poată Deramed să-i taie capul fără viață, să i-l înfigă într-o țeapă, și-așa să-l ducă-n Spania.

În barba lui Guillaume curg lacrimi însîngerate și amare.

• Vivien! șoptește el. Vivien! Ești încă un copil, și-ți dai, cu-atîta generozitate, viața ta netrăită Franței.

Plînge Guillaume. Și, cînd ajunge lîngă zidul castelului, sapă cu sabia o groapă. Pe fundul ei pune un scut. Deasupra trupul lui Vivien. Și-alături de el armele. îl acoperă cu alt scut. Și grămădește bolovani, ca să nu scurme nici șacalii, nici lupii și nici sarazinii.

Îngenunchează lîngă groapă. Plînge-ndelung, cu hohote.

Apoi, Guillaume pornește singur, cu capu-n piept, către Orange.

Merge pe jos, dar nu mult timp. Luna își scoate dintre ne­guri un ciob scînteietor de-argint. Și, în lumina ei, zărește pe un emir, care pornise, cu zece oameni înarmați, să cerceteze locurile.

„Pentru Vivien îi voi răpune!” își spune contele Guillaume.

Și singur, fără cal, Guillaume începe lupta. Cît ai clipi, sînt doborîți. Guillaume le lasă armele. Se mulțumește să ia calul. Urcă pe el. Și își urmează, în acest fel, drumul călare.

Era și timpul potrivit.

La Aliscans — cum poruncise regele Deramed — dușma­nii, cu facle-n mîini, cercetau plaja, căutînd pe contele Guil­laume și pe nepotul lui, Vivien, să li se taie capetele, să fie duse-n Spania, să li se-arate tuturor, și să se afle că, din Franța, cei mai viteji apărători s-au dus în lumea morților.

Dar, negăsindu-i pe cei doi, Deramed, spumegînd de furie, a bănuit numaidecît despre Guillaume că s-a salvat, luîndu-l cu el și pe Vivien.

A chemat iute patru regi și le-a strigat să se pornească repede-n urma lui Guillaume, să-l întoarcă la Aliscans, ca el să-i poată tăia capul.

Au pornit ei, dar prea tîrziu. Guillaume sosise la Orange.

Guiborg îl aștepta pe ziduri.

• Unde sînt cavalerii noștri? Unde-i nepotul tău Vivien? îl întreba ea lăcrămînd. Nu pot să cred că te-ntorci singur. Și-n urma ta, în depărtare, zăresc ostile sarazine...[xii]
• Guiborg!... Guiborg!... am fost învins. Numai eu am scăpat cu viață, deși aș fi dorit să mor. De-aceea vreu să merg la Louis. El este împăratul Franței. Nădăjduiesc să-mi dea o oaste, cu care să mă pot întoarce, să-i nimicesc pe ucigașii nepo­tului nostru Vivien. Atîta mă neliniștește: că vei rămîne sin­gură. În Orange nu se mai găsesc astăzi decît femeile.
• Dragul meu soț, i-a rostit ea, voi înarma femeile, și cu ele voi apăra Orange-ul pînă te întorci. Du-te și ai încredere în devotata ta Guiborg...

Un cal aleargă peste dealuri. În șa, pe el, călătorește un bărbat între două vîrste, ținînd în mînă pe Joyeuse. Dar capul i-e plecat spre piept. Și-n barbă, cele dintîi fire, albe ca fulgii de zăpadă, i-au răsărit abia de-o zi.

Bărbatul nu zărește luna, nici soarele nu vrea să-l vadă, nici cîmpul înflorit, nici pomii.

Vede doar sînge-n ochii lui și trupul zvelt al lui Vivien așezat între două scuturi.

Iată castelul din Laon, unde ședea-mpăratul Louis, la acea vreme petrecînd, cu toți baronii lîngă el, și-l aștepta pe Aymeri, cu doamna și toți fiii săi, să-i viziteze în curînd, ca s-o revadă pe Blanchefleur.

Louis tocmai ridica o cupă, cînd un baron i-a dat de veste c-afară-i contele Guillaume, slab, prăfuit, fără de cască, trist și învins, și cere voie să intre la-mpăratul său.

• Guillaume? s-a mirat împăratul. Acest nebun se răz­boiește de ani și ani cu sarazinii, și nu poate să înțeleagă că trebuie să părăsim castelele de la hotare în mîinile dușma­nilor.

Cei mai mulți dintre cei de față, dornici să stea și să pe­treacă, l-au aprobat pe împărat:

• Mai bine intre sarazinii, decît să ne dăm viața noi!
• Vremea lui Charlemagne s-a dus! a rîs însăși împă­răteasa.

Tocmai atunci intră Guillaume.

Barba îi este răvășită.

• Louis, spune împăratului. Am fost învins la Aliscans. Orange-ul este asediat, și-i apărat doar de femei. Vivien, nepo­tul meu, e mort. Și Deramed aduce încă, din Spania, sute de mii de sarazini, ce-s înarmați, așa cum nu s-a mai văzut. Și tronu-ți e primejduit. Eu am jurat să nu gust carnea, nici vinul să nu mai mi-l beau, să nu mă culc lîngă Guiborg, să dorm pe scîndură sau lut, atîta timp cît sarazinii amenință imperiul Franței. Însă venind aici, la tine, nici un paj nu s-a repezit să-mi țină calul, lîngă scări. Baronii nici nu mă privesc. Chiar sora mea, împărăteasa, văd că se uită cu dispreț, fiindcă mă vede azi învins.
• Ne-am săturat să tot aflăm cum umbli ca o vijelie dintr-un hotar într-alt hotar, și cum mulțimea te aclamă, fiindcă te lupți cu sarazinii. Acuma însă ești sărac și Louis nu te va ajuta!... l-a înfruntat împărăteasa. O să găsim noi vreun mij­loc să-l împăcăm pe Deramed.
• Așa e, dă din cap și Louis. Blanchefleur a mea are drep­tate. Prea mult te-ai vînturat, Guillaume, și oaste noi nu vrem să-ți dăm...

Guillaume ridică sabia, și toți baronii-nțepenesc, căci nu e la palat vreunul să poată sta-naintea lui.

• Așadar, însăși sora mea e cea care-l împiedică pe Louis să-și facă datoria. Dacă e astfel, va muri...

Louis tremură și se ascunde în spatele unei coloane. La Guillaume nu poate privi. Pe fața lui nu se mai vede decît o cruntă hotărîre de a-i pedepsi pe cei prea lași.

Poate Blanchefleur ar fi murit, poate ar fi pierit și alții sub acea crîncenă mînie, de nu sărea în apărare Aelis cea îm­bujorată, copila împăratului. Guillaume o numea Căprioara.

• Unchiule, iart-o! cădea fata în genunchi înaintea lui. Nu mă lăsa fără de mamă. Adevărat e, ți-a greșit. Dar dacă trebuie să curgă sîngele azi, cu orice preț, taie-mi mai bine mie capul.

Și Aelis și-a plecat pe masă capul cu pletele bălaie, lăsîndu-și gîtul dezvelit.

Nu era fată mai frumoasă, în toată-mpărăția Franței, decît gingașa Aelis. Și toți baronii o-ndrăgeau. Iar cei fără soții n-a­veau alt vis decît s-o știe stăpînă în castelul lor.

Cîți fii de împărați și regi nu au cerut-o pe Aelis! Dar ea vedea numai pe unul. Acela-i însă prea sărman, deși e mai voi­nic ca toți, și se numește Rainouart.

Acuma Aelis așteaptă ca unchiul ei să-i taie capul.

Împărăteasa a fugit și Louis abia de mai respiră.

Dar Guillaume se înduplecă. O mîngîie pe Căprioară și o ridică-ncetinel, privindu-i ochii-nlăcrămați:

• Pentru tine o voi ierta, deși nu merită Blanchefleur...

S-a întîmplat ca-n acea clipă să intre-n sala tronului Aymeri, cu soția lui, și cu ceilalți șase feciori. Și-aflînd ei despre ce e vorba, Aymeri a promis astfel:

• Guillaume, eu cel dintîi îți dau cavalerii mei din Narbonne și aurul tot din castel.
• Și noi, au spus cei șase frați, venim cu tine și-ți aducem cîți luptători și arme-avem.

Atunci au mai sărit și alții, care stăteau mai la o parte:

• Vă însoțim și noi, Guillaume!
• Dar feciorul lui Charlemagne ce ne-aduce la Aliscans? a stăruit iarăși Guillaume.

Abia de data asta Louis a-nțeles, poate, c-a greșit:

• Îți dau și eu o-ntreagă oaste, arme și bani. Asta îți dau. Dar îți pun cîteva condiții. Întîi, să nu mă luați cu voi... pentru că sînt... prea prins, cum știți, cu grijile împărăției.
• Nu, nu te luăm, a rîs Guillaume. O să ne descurcăm și singuri... și altceva ce îmi mai ceri?
• Să stai astăzi cu noi la masă. Și să-l sărbătorim cu toții pe Aymeri, pe tatăl vostru, venit aici de la Narbonne...

Guillaume s-a îmblînzit pe loc, auzind despre tatăl său. A făcut semn că se-nvoiește să stea la masă cu Louis și cu îm­părăteasa.

Împărăteasa s-a întors. I-a cerut lui Guillaume s-o ierte, făgăduindu-i c-o să fie, de-atunci-nainte, soră bună.

Pe Aymeri l-au așezat în capul mesei, cu soția. Lîngă el pe Guillaume d' Orange.

Abia pe urmă, lîngă ei, s-au așezat Louis și ceilalți.

La coada mesei, părăsit, sta un voinic cu trup uriaș, care era foarte stîngaci. Răsturna toate cupele în rîsetele celorlalți.

Spre el își tot îndreaptă ochii Aelis, fără încetare, neținînd seama de aceia care mereu fac haz de el.

• Cine e tînărul acela? întreabă Guillaume pe-mpărat, zărind-o iarăși pe Aelis cum îl privește, printre gene, pe chipe­șul flăcău uriaș.
• L-am cumpărat, răspunde Louis, de la niște neguțători. Numele lui e Rainouart. Se zice că-i fecior de rege. Dar frații lui, dorind să-i ia moștenirea de la părinți, i-au dat nu știu ce băutură, făcîndu-l să se amețească, și l-au vîndut piraților. Aceștia l-au vîndut, de-asemeni, unor neguțători, pe mare. Și de la ei l-am cumpărat. Are putere fără seamăn. Smulge o casă din pămînt. Știindu-l însă prostănac, îl țin doar la bucătărie. Azi abia i-am îngăduit să intre-n sala de ospăț, însă să stea la coada mesei, pentru că rîd mai toți de el. E o povară, crede-mă.[xiii]
• De stă degeaba, dă-mi-l mie, i-l cere contele Guillaume. Doresc să-l iau la bătălie și să-i încerc puterile.
• Ia-l dacă vrei! Mănîncă mult! se bucură-mpăratul Louis.
• Vrei, tinere, să mergi cu mine la Aliscans? zice Guil­laume.
• Merg, cum să nu, spune uriașul. Poate-am noroc să-i întîlnesc pe-aceia care m-au vîndut. Am o măciucă pentru ei. Uite-o acolo, răzimată, făcută dintr-un trunchi întreg, legată cu cercuri de fier. Aceasta este arma mea.

Cei de la masă izbucnesc în hohote prelungi de rîs.

Numai Guillaume e mulțumit c-are și-un astfel de voinic.

Oastea se strînge. Și pornește întîi și-ntîi către Orange.

Orange-ul a fost pustiit. Din toată fosta-i strălucire n-a mai rămas decît un turn. Turnul cel mare: Gloriete. L-au apă­rat femeile, conduse de doamna Guiborg.

Totul din preajmă a fost ars. Cioturi de bîrne, pietre spar­te, cioburi de sticlă-s peste tot. Grădinile-s părăginite. Și păsă­rile au zburat.

Turnul — atîta a scăpat, și asta fiindcă e făcut numai din piatră de granit. Iar înăuntru, la creneluri, au stat femeile-n armuri, cu căști pe cap, și s-au luptat la fel ca și bărbații lor.

Sarazinii, văzînd că turnul nu poate fi luat cu asalt, au fost siliți să se retragă din nou pînă la Aliscans. Acolo se vor întări, și-or să pornească iar la luptă să-l facă prizonier pe Louis, pe fiul lui Carol cel Mare.

A uitat însă Deramed că mai e viu încă Guillaume.

Și Guillaume poruncește astfel:

• Mîine sîntem la Aliscans și vom începe bătălia!
• Dar la Orange cine rămîne? se-ngrijorează Aymeri, uitîndu-se spre nora sa, care îi e nespus de dragă, fiindcă o știe și vitează, și credincioasă soțului.
• La Orange, să păzească turnul, o să rămînă Rainouart. El face cît o-ntreagă oaste, zîmbește contele Guillaume.

Oastea pornește-acum în tropot. Răsună cîmpul pînă-n zări. Praful se-nalță în văzduh, ca niște nori ce umplu cerul. Guil­laume, conducătorul oștii, este în fruntea tuturor. Astăzi se va hotărî lupta dintre francezi și sarazini.

Iată castelul Aliscans. La poalele lui e-ngropat viteazul tînăr între scuturi.

De pe dealul unde-au ajuns, văd marea plină de corăbii. Numărul lor este prea mare, și nu l-ar putea socoti nici birnicii-mpăratului.

Deramed și-a adus alte oști. Sînt turci, persieni și sarazini, și alte cincisprezece neamuri, cu alți vreo douăzeci de regi. Francezii nu sînt nici un sfert. Și, dintre ei, vreo zece mii, cavalerii-mpăratului, văzînd mulțimea de corăbii, încep să tre­mure ca varga.

• O să pierim și noi cu toții, murmură ei înfricoșați, așa cum a murit Vivien.

Contele de Orange se-ntoarce către acești fricoși și spune:

• Sîntem în pragul bătăliei. De ea atîrnă soarta Franței. Cui îi e teamă să se-ntoarcă. Noi o să ne luptăm și singuri.

Fără s-aștepte altă vorbă, aceștia se întorc și fug.

Ceilalți le-aruncă vorbe grele, îi numesc lași și trădători. Numai că frica-i copleșește. Și asta-i face pe fricoși să se zoreas­că și mai tare pe calea ce duce-napoi.

În acest timp, Guillaume începe să rînduiască oștile: cine să meargă înainte, cine să vie după ei, cine să facă legătura. Le cercetează armele. Le dă apoi parolele.

Același lucru se întîmplă și în tabăra sarazină, unde stăpîn e Deramed, iar, ajutorul lui, Tiebaut.

Doar cei fricoși gonesc pe cale să se ascundă unde pot.

În drumul lor l-au întîlnit pe preavoinicul Rainouart.

El rămăsese la Orange. Însă nu avea liniște. Doamnei Gui­borg i se părea că-l cunoaște pe Rainouart, de undeva, și că-l văzuse foarte de mult, cînd era mică.

L-a întrebat cine era, dar el nu a vrut să-i răspundă. I-a cerut însă să-i dea voie să nu mai stea ca un trîndav pe lîngă turnul din Orange, ci să plece la Aliscans ca să-l vegheze pe Guillaume, în timpul marei bătălii.

Doamna Guiborg s-a învoit. Doar mai păzise și-nainte Orange-ul, cu femeile. Să plece deci Rainouart iute, și să-l ve­gheze pe Guillaume. Ba, la plecare, i-a încins și-o sabie peste mijloc, pe cea mai mare din castel.

Acum, aflînd în drumul său pe cavalerii de la curte, Rai­nouart se înfurie tare, și, dînd o dată cu măciuca, doboară pa­tru dintre ei.

• Lașilor! strigă Rainouart. Ați părăsit oastea franceză? credeați că ați scăpat de moarte? Dar eu am să vă culc pe toți!...
• Iartă-ne!... Iartă-ne, seniore! Ne întoarcem la Aliscans, și o să fim cei mai viteji... Ne vom lupta-n primele rînduri... strigă ceilalți, înfricoșați.
• Bine, grăiește Rainouart. Eu o să merg pe urma voastră. Cine va da un pas-napoi să-și ia adio de la viață...

Așa se face că Guillaume văzu deodată pe fugari ve­nind în goană înapoi, cerîndu-i umiliți iertare și dreptul de a se lupta cu sarazinii, pîn-la moarte, aflîndu-se-n primele rîn­duri.

Guillaume a început să rîdă. Oastea întreagă-a rîs de ei. Dar nu era timp mult de glumă.

S-a dat semnalul de atac: trei sunete de corn mai lungi, urmate de alte trei scurte.

Tot cîmpul s-a înfiorat. Marea a clocotit și ea. Vîntul a în­cetat să sufle. Soarele s-a-nălțat pe cer, privind cele două mari oști, gata să-nceapă bătălia.

• Montjoie, seniori! a spus Guillaume.
• Montjoie! s-a auzit pe dealul unde era oastea franceză, ca un ecou ce-a răsunat pînă aproape de Orange.

Scutul cel mare-al lui Guillaume lucea pe deal ca o oglindă și îi orbea pe sarazini. Sabia lui părea de foc.

Primele rînduri se-ntîlnesc. Cad cei dintîi dintre francezi, dar și un val de sarazini.

Francezii se reped din nou. Guillaume își taie-o cale largă, pătrunde între sarazini. Și moartea, care se-arătase miloasă cu năvălitorii, seceră-acum cu miile.

Chiar lașii, ce fuseseră întorși de Rainouart la luptă, se do­vedesc viteji.

Astăzi dușmanul tremură.

• Montjoie! se-aude peste tot.

Iar Rainouart dă cu măciuca, doborîndu-i pe călăreți. Caii rămași fără stăpîn nechează și o iau la goană.

Rainouart nu se mulțumește. Intră voios și-n apa mării, și răstoarnă, corăbiile, cum ai întoarce niște străchini.

Deramed începe să urle.

• Fugiiiți!... Hai să fugim cu toții!... Cerul ne-a părăsit de tot... Guillaume și diavolul acesta cu o măciucă-n mîna dreap­tă ne vor ucide negreșit...

Așa urla și-și smulgea barba:

• Atîta oaste sarazină, și alte douăzeci de neamuri, și-atîția regi căzuți în luptă!... Moartea este la Aliscans, lîngă Guil­laume și Rainouart, însă ne seceră pe noi...

Și-ntr-adevăr, pînă la urmă, cînd sarazinii doborîți au fost zvîrliți în apa mării, atît erau de-nghesuiți, că se făcuse-un fel de pod.

Franța era din nou salvată.

Guillaume s-a-ntors lîngă Guiborg. Rainouart a mărturisit doamnei Guiborg că erau frați. Tatăl lor, rege sarazin, răpise o biată femeie din comitatul de Toulouse. Aceea era mama lor. Ca să nu afle acest lucru, fata, de mică a fost dusă la Clariel, fratele vitreg. Și-aici s-a hotărît ca ea să se mărite cu Tiebaut, un soț de arme-al tatălui.

La fel a fost cu Rainouart. Fiindcă avea mamă franceză, frații lui vitregi l-au vîndut.

Rainouart, după bătălie, a devenit baron al Franței. Guil­laume a pețit pentru el pe Aelis cea drăgăstoasă, pe fiica împă­ratului, care abia îl aștepta.

La nunta lor au petrecut cei mai vestiți seniori de-atunci, și prinți, și regi, și împărați.

Și-a mai trăit mulți ani Guillaume. Și a luptat încă destul, și l-a avut pe Rainouart alăturea în orice luptă. De-aceea l-a ales urmaș.

După ce a murit Guiborg, Guillaume a cugetat că-i drept ca să nu se mai bucure nici el de bunurile lumii, cînd draga lui era-n mormînt.

S-a retras într-un loc pustiu, hrănindu-se numai cu fructe și cu legume, bînd doar apă, gîndindu-se numai la ea.

• De-acolo — spun legendele — a mai ieșit însă o dată, ca să-l salveze iar pe Louis, de sarazini și de saxoni.

S-a reîntors după aceea în locurile dintre munți, unde-și făcuse o colibă, numai din ramuri de stejari, ca să trăiască-n pustnicie.[xiv]

Iar cînd a fost să-nchidă ochii, se zice că ar fi șoptit acelora care aflînd că e pe moarte s-au grăbit să vină la coliba lui:

— Noi toți murim, dar vreau ca Franța să fie liberă me­reu și să nu moară niciodată.

Șoptind cuvintele acestea, el și-a dat ultima suflare.

Și-atunci, poate printr-o-ntîmplare, dintr-un hotar în alt hotar, în Franța, cît e ea de mare, au sunat toate clopotele.

Și-așa sunau de tînguios, că mulți au început să plîngă.

Vestea s-a răspîndit ca vîntul:

„Guillaume s-a stins. Și-n veci de veci nimeni nu-l va putea uita!”...