Gudrun - Din marile legende ale lumii

Gudrun - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Cîntecul despre Sigfrid se sfîrșise.

• Frumoase sînt legendele cu întîmplări de pe uscat, glăsui un neguțător cu-o față mare, roșie. Dar mie, unul — vă spun drept — îmi plac mai mult acelea-n care se-amintesc fapte din vechime, trăite-n largurile mării...
• Poate unde călătorim atîta cu corăbiile!... adăugă alt neguțător.
• Și noi am vrea să auzim acum povești din lumea mării, rostiră mai mulți marinari.[i]
• De se-nvoiește-naltul oaspe, care se află-aici pe punte, alături de suita sa — atîția prea cinstiți vasali — noi am putea să vă cîntăm despre fermecătoarea Gudrun,[ii] au răspuns minesengerii.

Baronul își mișcă panașul, în semn că el se învoiește. Și cavalerii-ncuviințară:

• Puteți cînta! Vă ascultăm...
• Cîntați-ne, vă ascultăm! ziseră și neguțătorii.
• Ne vor cînta și despre Gudrun, strigară ceilalți călători, nestăpînindu-și bucuria.

Apoi se făcu liniște. Și, în acordurile rottei, se-ncepu cîntecul străvechi.

Tinerii amintiră-ntîi că peste apele din nord vîntul se-abate deseori. Marea vuiește din adînc, sub ghearele furtunilor.

Bărbații din aceste locuri sînt înalți, aspri și vînjoși. Vorbesc puțin. Dar armele le poartă-adesea-n bătălii, și nu se îngrozesc de mare, nici cînd ea se învolburează, izbindu-se de stînci, urlînd, nici cînd pe fața ei se văd corăbii pline de dușmani, cu sulițele scînteind, plutind spre porturile lor. Pentru că ei nu știu ce-i tea­ma de coasa nemiloasei morți.

Și totuși, pe aceste țărmuri creșteau copile mlădioase, cu ochii limpezi azurii, frumoase — cum spuneau poeții — ca Frija cea cu păr de aur, soața puternicului Odin, stăpînul zeilor ger­mani.

Iar dintre toate-aceste fete, cea mai gingașă a fost Gudrun, fiica lui Hetel cel bătrîn, regele hegelingilor, care-a domnit în Matelana.[iii]

Și, cît era ziua de mare, Gudrun gonea cu calul său, ca o walkirie, pe țărmuri, sau prin vîlcele, sau pe munți. O-nsoțea doar o prietenă, blînda fecioară Hildeburg, copila unui prinț danez, care căzuse într-o luptă. Fiind orfană, își aflase în Matelana adăpost, de cînd era încă micuță. Aici crescuse lîngă Gudrun și lîngă fra­tele ei Ortwin, pe care-i socotea drept frați. Se zbenguiseră-mpreună toți trei în Marea Nordului. Și se-avîntaseră în valuri, rîzînd de furia apelor. Sau călăriseră pe caii, repezi ca vîntul ai lui Hetel. Și Wate, căpitanul oastei, îi învățase să se lupte cu sabia, arcul sau lancea.

Numai că, iată, crescuseră cu toții mari. Ortwin era flăcău în lege. Și dintr-o dată se simțise sfielnic lîngă Hildeburg. Gudrun rîdea cînd o vedea pe Hildeburg cum se roșește, cînd Ortwin o poftea la danț. Dar și ea se simțea mai altfel. Căta spre zări și suspina, și aștepta să se ivească, din ceața mării, cineva pe care încă nu-l aflase. Alteori îi venea să plîngă. O-mbrățișa pe Hil­deburg, prietena dragă, și-i spunea:

• O, Hildeburg, simt o durere că îmi străpunge inima. Nu înțeleg nici eu de ce... O presimțire grea m-apasă... Ce-o să se-ntîmple-n viitor?

Era rîndul lui Hildeburg să rîdă de tristețea ei. Dar grabnic se risipea totul. Încălecau din nou pe cai, și-n goana mare tro­poteau către castelul-nalt, de piatră, unde în fiecare seară cîntau poeți rătăcitori — cum îi plăcea regelui Hetel.

Fetele se înfiorau cînd auzeau cum răzbunase mîndra Crimhilda de la Worms moartea iubitului ei soț.

• Cît l-a-ndrăgit! îi șoptea Gudrun prietenei sale Hilde­burg.

Și Hildeburg se-mpurpura, cătînd spre Ortwin, ce era acum și el între bărbați, purtînd o sabie la brîu, sorbind din cupă hidromel.

Iar cîntăreții, după ce stăteau cîtăva vreme-n Matelana, ple­cau pe cale, mai departe, purtînd pe umăr, agățată, rotta, sau fidelul sau harpa.[iv]

Se îndreptau spre-alte castele. Și-acolo-aceștia povesteau că se găsesc la Matelana două fecioare minunate. Una e Hildeburg, daneza. Pare c-a îndrăgit-o Ortwin și că-i va fi noră lui Hetel.

Cealaltă se numește Gudrun și e copila regelui. Cînd rîde ea, socoți că sună toți clopoțeii de argint ce-i poartă Frija pe veș­minte. Ochii ei sînt tulburători. Sub vînturile aprige cresc florile arareori. Dar iată că pe stîncile și în nisipul Matelanei a răsărit un trandafir, cum nu s-a mai văzut nicicînd în țările de miază­noapte.

Așa o cîntau pe prințesă poeții cavaleri, în versuri. Și cîntecele lor zburau pe aripile vîntului, pînă în locurile unde părnîntu-și are căpătîiul și începe domnia gheței.

Curînd, nu era loc pe lume să nu se fi aflat de Gudrun și frumusețea-i fără seamăn, de darurile ei alese, ca: bunătatea, graiul dulce, inima-i dreaptă și curată. Și-n cîntec nu-i mai spuneau Gudrun, copilei de la Matelana, ci Trandafirul Nordului.

Aflîndu-se acestea toate, au început să se ivească pe țărmu­rile Matelanei corăbiile cu pețitori.

Și primul s-a înfățișat vestitul rege din Morlanda,[v] un tînăr-nalt și încruntat, cu-o-nfățișare maiestuoasă, înveșmîntat numai în aur și-nconjurat de cavaleri cu haine scumpe, de mă­tase, peste armurile de fier.

Purta tot numele de Sigfrid, ca și viteazul de la Xanten, dar nu era bălai ca el. Ci avea pletele și barba roșii ca purpuriul serii.

Era însă bogat, puternic, și dobîndea tot ce-și dorea, cu bra­țul și cu sabia.

În țara sa erau copile frumoase cum sînt florile. Dar auzise că se află, pe coasta hegelingilor, un trandafir atît de mîndru, că nu era altul la fel.

Și-a hotărît să-l aibă el, să-l răsădească în Morlanda, ca să-l desfete-n ceasurile cînd se-ntorcea de la război.

Cu trei corăbii s-a dus Sigfrid și a cerut-o de soție pe Gu­drun, tatălui său Hetel, spunînd că-n schimb o să-l ajute pe rege oricînd va voi ca să se lupte cu dușmanii sau să-și apere Ma­telana.

Hetel se bucura să aibă de partea lui un prinț ca Sigfrid.

Însă regina, doamna Hilda, s-a-mpotrivit, n-a vrut ca Gu­drun să ia pe umerii ei fragezi, prea timpuriu, o căsnicie. Și Hetel a încuviințat aceste gînduri ale Hildei.

• Mai treacă doi, poate trei ani, și vom mai sta atunci de vorbă, spusese Hetel, la sfîrșit.

Sigfrid, regele din Morlanda, se încruntase auzind un răs­puns care nu-l dorea.

• Bine, să fie precum spuneți. Însă nicicînd n-aș vrea să aflu că vreun alt prinț s-ar bucura să aibă trecere mai multă în fața voastră, rege Hetel! grăise Sigfrid, mohorît.

— Nu. De-asta să nu aveți grijă, i-a dat răspuns regele Hetel.

Și Sigfrid s-a întors acasă. Însă-nainte de-a pleca s-a îngri­jit ca să-i rămînă un credincios în Matelana.

El trebuia să înștiințeze pe tînărul rege-al Morlandei de tot ce se-ntîmpla-n castel.

După corăbiile lui Sigfrid au poposit și altele în largul port al Matelanei.

Într-un amurg s-a arătat un vas cu pînze, dintre cețuri. Vasul s-a îndreptat spre port. Străjerii l-au văzut din turlă. Oș­tenii au sărit la țărm, cu lăncile, să stea de pază.

Însă din vas s-a coborît un cavaler cărunt și mîndru, într-o mantie de mătase. A spus că el este trimisul stăpînului din Niderlanda.

Regele său, tînărul Herwig,[vi] întreabă pe regele Hetel dacă poate veni ca oaspe, în Matelana, în trei zile.

Lui Hetel i-a plăcut că Herwig are purtări cavalerești. Și l-a poftit să-i viziteze castelul oricînd va voi.

Într-adevăr, peste trei zile, corăbiile din Niderlanda s-au arătat la orizont.

Pluteau ca niște lebede, mari, albe și puțin greoaie, avînd sus, pe catarg, emblema regatului din Niderlanda — un mistreț negru, cu colți mari.

Pe plaja mării se-adunase curtea lui Hetel să-i primească. Și de pe stînci privea mulțimea. Iar din castel — la o fereastră — vegheau Gudrun și Hildeburg.

Primul vas care a sosit a fost acela al lui Herwig.

Frumos tînăr mai era Herwig! Cu umeri largi, mijloc; sub­țire, sprinten, voinic și mlădios.

Sabia îi bătea pămîntul.

S-au îndreptat către castel, pe drumul pietruit cu lespezi.

Însă, în vreme ce urcau, Hetel a observat că Herwig și ca­valerii Niderlandei nu poartă mantii prețioase, nu au nici zale de argint, iară mînerele, la săbii, nu sînt bătute-n pietre scumpe, ci le sînt simple, de oțel.

Știa că regele-i sărac, dar cît e de sărac văzuse abia în acea zi, avîndu-l în vizită la Matelana.

L-a ospețit totuși pe Herwig cu cinste, ca pe orice rege.

Dar tînărul nu avea tihnă. Dorea s-o vadă pe Gudrun.

Și s-a-ntîmplat ca într-o zi să se găsească pe o bancă, într-una din grădinile castelului din Matelana. Șezînd, visînd, a auzit o voce caldă de fecioară cîntînd un cîntec de demult. S-a ridicat, s-a furișat, și pe-o terasă a văzut-o pe Gudrun lîngă colivii. Își hrănea păsărelele.

Poate chemată de privirea regelui Herwig, s-a întors.

Și, dintr-o dată, ochii lui albaștri și străbătători au întîlnit ochii Gudrunei. Din acea clipă, cît se spune, Gudrun l-a îndrăgit pe Herwig, care venea din Niderlanda — precum venise altădată Sigfrid la draga lui Crimhilda.

Herwig atunci și-a făcut vînt, și-a sărit zidul, pe terasă.

A-ngenunchiat în fața ei, scoțîndu-și sabia de la brîu și atingînd cu ea pămîntul, semn de supunere deplină.

I-a sărutat mîna copilei și apoi i-a rostit așa:

— Gudrun, mă-nchin în fața ta. Ești mai frumoasă și mai albă decît au rostit cîntăreții. Nici soarele, cînd se revarsă în zorii zilei, peste mare, nu e ca tine de bălai. Inima-mi s-ar opri să bată, de nu ai vrea să-mi fii soție, tu, Trandafir al Nordului.

Gudrun, simțindu-i sărutarea pe mîna dreaptă, a pălit. Iar inima-i bătea nebună, într-un vîrtej amețitor. Și îi venea parcă să strige: El este cel mult așteptat. O!... Herwig, fii bine venit!

A doua zi s-au revăzut. S-au revăzut și-a treia zi, și alte multe seri în șir. Ba, într-o seară, tînărul i-a pus în deget un inel. Gudrun a sărutat inelul; l-a ascuns într-un văl subțire. Și vălul l-a vîrît în sîn. Și-apoi, într-una dintre zile, Herwig și-a luat inima-n dinți și i-a cerut regelui Hetel să-i dea mîna copilei sale. Însă acesta i-a răspuns că Sigfrid, regele Morlandei, a fost cel dintîi pețitor. I-a făcut o făgăduială. El nu-și poate călca cuvîntul. Iar fata-i și prea tînără.

Tuturor le plăcuse Herwig, numai că era prea sărac, și ei doreau pentru prințesă un regat mare și puternic...

De-aceea Hetel l-a-ndemnat să se întoarcă-n Niderlanda, altă soție să-și găsească, uitînd-o pe Gudrun a lui.

Cuprins de prea mare mînie, s-a-ntors Herwig în Nider­landa. Nu îi mai trebuia nici hrană, nici somn sau vreo petre­cere. Doar cîntece mai asculta, rostite lin de minesengeri. Și sunetele unei rotte îi aduceau lacrimi în ochi, fiindcă îi aminteau de ceasul cînd dăruise dragei sale inelul și o sărutase.

Totuși a încercat s-o uite, și a plecat în bătălii, pe tot întinsul mărilor. Și pretutindeni căuta moartea; însă moartea îl ocolea. Și dorul îi creștea într-una.

Curtenii chibzuiseră să îl însoare cu prințese care de care mai frumoase. Dar el pe Gudrun o iubea și o vedea mereu-nainte-i, fie plimbîndu-se-n grădina castelului din Matelana, fie în ziua despărțirii, cînd ea își flutura năframa de pe turnul cel mai înalt, părînd un porumbel de nea, ce se topea încet în soare.

Numai că-n timp ce el lupta, voind s-o uite pe copilă, la Matelana a sosit alt prinț și mai din miazănoapte.

Era fiul regelui Ludwig din Nordlanda cea friguroasă,[vii] și purta numele de Hartmut.[viii]

Odinioară, pe cînd Hilda era tînără și frumoasă, regele Hagen, tatăl ei, l-avea pe Ludwig ca vasal. Nordlanda era socotită ca zestrea tinerei prințese.

Însă Ludwig s-a răzvrătit, nu a mai vrut să-l recunoască drept suzeran pe tatăl Hildei, și și-a călcat astfel credința față de regele Irlandei.

Din zestrea Hildei s-a pierdut această țară de la nord. Însă nici Hilda, și nici Hetel, căruia ea în tinerețe îi ferme­case inima și îl făcuse s-o răpească, nu se-mpăcau cu acest gînd. Îl socoteau pe cruntul Ludwig tot un vasal, ca-n alte vremi. Și iată că acum feciorul lui Ludwig cel necredincios plecase cu corăbiile să ceară în căsătorie pe fata Hildei și-a lui Hetel, pe Trandafirul Nordului.

La drept vorbind, regele Ludwig nu l-ar fi îndemnat prea mult pe fiul său Hartmut să plece. Cugetul lui nu-i prea da pace că își călcase jurămîntul față de Hagen, tatăl Hildei. Dar soața lui, reaua Gerlinda, îl ațîța necontenit:

— Normanzii, spunea ea lui Hartmut, sînt astăzi regii mă­rilor. Ludwig e rege peste regi. Și dacă Gudrun e atîta de chi­peșă, precum se spune, ea trebuie să fie-a ta...

Hartmut deci a plecat s-o ceară pe Gudrun tatălui ei, Hetel, regele hegelingilor.

Ajuns însă la Matelana, s-a dat drept doar un prinț saxon, venit într-o călătorie cu o suită nu prea mare, de doisprezece cavaleri.

Hartmut era înalt ca bradul. Mergea cu pasul legănat, cum merg pe punte marinarii. Avea o față măslinie, arsă de vînturile mării. Era chipeș la-nfățișare. Rar fată care să-l zărească, să nu suspine după el. E drept că inspira și teamă. Pentru că Hartmut ținea veșnic mîna pe garda săbiei, din cingătoarea lui de aur. Se mînia din te miri ce, și-ntr-o clipă zbura capul celui cu care se certa.

Obișnuit numai cu lupta, căta bănuitor în preajmă, ca nu cumva să îl lovească vreun dușman neașteptat.

În război era nemilos, și vai de țara sau castelul unde lovea Hartmut cu oastea. Rareori rămînea vreo casă nearsă și neje­fuită, rareori rămîneau oamenii vii.

Acesta era pețitorul Hartmut din țara Nordului. Și el a cumpărat o slugă ca să-i arate, pe furiș, pe Gudrun, cît e de frumoasă.

Și ce-o dorise pîn-atuncea pe principesa Matelanei, dar ce-a dorit-o mai tîrziu, după ce-a izbutit s-o vadă!

Atunci s-a-nfățișat lui Hetel și Hildei sale, aducînd din pîntecul corăbiei daruri în aur și argint, stofe și pietre prețioase, mărturisind și cine e.

• Eu sînt fiul regelui Ludwig, a spus el plin de curtenie. Între regatul Nordului și cel al hegelingilor e dușmănie de mult timp. N-ați vrea să se încheie pacea? Iată, eu mă ofer chezaș. Dați-mi pe fiica voastră, Gudrun. Noi amîndoi vom stăpîni, cîndva, cele două regate unite bine-ntr-un mănunchi...

Hilda nu l-a lăsat pe Hartmut să-și termine cuvintele:

• E vreme multă, a spus ea, de cînd Ludwig, vasalul nos­tru, a-ntîrziat să ne trimită omagiul său și darurile. Întoarce-te la tatăl tău și spune-i că noi așteptăm tributul încă neplătit mai mult de douăzeci de ani...

Hartmut era un prinț puternic, crud, ne-ntrecut în bătălie, dar nu lipsit de-nțelepciune. S-a stăpînit și a urmat:

• Voi spune tatălui meu totul... Dar vă întreb încă o dată: primiți ca Gudrun?...

Însă Hilda se și sculase de pe tron și se pornise spre cămări, lăsînd pe Hartmut în mijlocul neterminatei cuvîntări.

Hetel s-a ridicat și el:

• Nu, Hartmut, i-a grăit la rîndu-i, pe Gudrun n-o vom da ca pradă normanzilor, de bună voie...

N-a mai avut Hartmut ce face. Și-a strîns în grabă cavalerii, s-a suit pe corabie, pornind spre Țara Nordului.

Negru de-atîta supărare, Hartmut s-a-ntors în țara sa, și s-a jurat că nu va trece prea multă vreme și, cu oastea, îl va smulge din Matelana pe Trandafirul Nordului.

• Cu sila o să facă nuntă, cum voiesc eu, a strigat Hartmut în fața cavalerilor. Gudrun trebuie să fie-a mea!...

Au trecut astfel șase luni. Și regele din Niderlanda, frumo­sul Herwig, dîndu-și seama că n-o poate uita pe Gurdun, a hotărît s-o cucerească în luptă dreaptă, sau să moară.

Și-a pregătit corăbiile cu trei sute de cavaleri și au pornit spre Matelana, avînd la proră steaguri negre, în semn că vin cu armele și sînt gata pentru război. Din largul mării i-a strigat re­gelui hegelingilor, care era urcat pe ziduri cu luptătorii Mate­lanei:

• De nu mi-o dai de bună voie, pe Gudrun, astăzi, de soție, fii gata să ne înfruntăm!...

Regele Hetel i-a răspuns:

• Să hotărască armele!...

Și trîmbițele au sunat. Iar cavalerii lui de fier, în frunte cu bătrînul Wate, s-au repezit să-ntîmpine pe regele din Niderlanda.

Pe-aceleași țărmuri, unde Herwig i se plecase dragei sale, acum suna vaierul morții și săbiile se ciocneau. Dar cavalerii Niderlandei, deși erau mult mai săraci, erau mai încercați în lupte. Oastea lui Hetel da-napoi. Ortwin căzuse prizonier. Sîn- gele șiroia pe țărm.

Și-atunci... atunci s-a arătat în mijlocul oștenilor, alergînd fără nici o teamă, albă, ca o zeiță-a păcii și-a înțelegerii-ntre oa­meni, fecioara cea neprihănită, fiica regelui Matelanei.

Lăncile se loveau cu scrîșnet. Și săbiile se ciocneau, făcînd un zăngănit năprasnic.

Ea alerga printre oșteni, vîrîndu-se unde era măcelul mai înverșunat, fluturînd o năframă albă.

• Pace! le striga tuturor. Nu mai loviți. Gîndiți-vă că ați fost prieteni altădată, că ați stat la aceeași masă și-ați ciocnit cupele de vin. Pentru ce să vă omorîți? Pentru ce vă priviți cu ură?... Mai bine amintiți-vă cîte văduve vor rămîne și cîți oameni schilozi vor fi. Cîți prunci vor plînge după tată. Cîtă durere, cîte lacrimi, cîte suspine s-or isca în urma răz­boirii voastre.
• Ferește-te! îi striga Hetel. Ce cauți aici, copila mea?
• Pacea o caut, iubite tată! Pacea-ntre voi, asta doresc. Căci lumea nu-i orînduită ca oamenii să se sfîșie și să își verse sîngele, ca fiarele fără de cuget...

Pe-ncetul sunetul cel aspru al armelor se potolea.[ix]

• De vreți o victimă a urii, uite, loviți-mă pe mine. Dar cruțați celelalte fiice, și fii, și văduve, și mame, de jalea care va urma.
• Herwig, strigă apoi Gudrun, apropiindu-se de-acela care venise cu război. Hai! domolește-ți supărarea și-ntinde-o mînă prietenească regelui Hetel, tatăl meu.[x]

Herwig și Hetel ascultară. Își întinseră mîinile, și amîndoi se-mbrățișară. Și în acea clipită plaja păru o mare pe furtună. Astfel de strigăte țîșniră din piepturile celor care pînă atunci se omorau.

• Trăiască preabuna prințesă! Trăiască Gudrun! se-auzea.

Femeile plîngeau pe ziduri, de bucurie că vedeau săbiile iar vîrîte-n teacă. Copiii alergau la porți, se aruncau în brațele pă­rinților scăpați de moarte. Și cei care luptaseră pînă atunci cu-nverșunare își strîngeau mîinile, zîmbind.

Ortwin a fost eliberat. Răniții-n grabă oblojiți. Morții culeși și duși la groapă.

Apoi stăpînul Matelanei a dat de veste tuturor că-n timp de două săptămini Gudrun o să se logodească, și-n două luni va face nunta cu regele din Niderlanda.

Uralele au izbucnit, și s-au pornit către castel.

Și iată c-a sosit și ceasul logodnei, cel mult așteptat!...

Herwig credea și nu credea că stă cu draga lui alături, mînă în mînă, gînd în gînd, și-așa vor sta pe totdeauna.

Hetel tocmai se ridicase să le ureze fiicei sale și regelui de Niderlanda zile senine, fericite și dragoste neîntinată. Ținea o cupă grea, de aur, plină cu vin, în mîna dreaptă. Și apucase să rostească.

• Fiți fericiți, Gudrun și Herwig... cînd, dintr-o dată, de afară, s-au auzit glasuri de spaimă.

Doi cavaleri din Niderlanda veniseră la Matelana, ca să aducă-o veste neagră iubitului lor stăpîn Herwig.

Sigfrid, regele din Morlanda, cel dintîi dintre pețitorii la mîna albă a Gudrunei — căruia Hetel îi dăduse, cîndva, și unele spe­ranțe — se mîniase-ngrozitor. Aflase că viteazul Herwig o va avea el de soție. Și, însetat de răzbunare, știind că Herwig nu-i acasă, se năpustise-n Niderlanda, arzîndu-i țara, jefuind-o.

Auzind vestea asta Hetel a pus la loc pe masă cupa. Gudrun a început să plîngă. Herwig s-a ridicat din jilț. Și-a îmbrățișat logodnica și i-a rostit înflăcărat:

• Gudrun, mă duc să-mi apăr țara năpăstuită de dușmani. Regele Sigfrid de Morlanda, din gelozie pentru tine, a săvîrșit această crimă.
• Te voi urma și eu curînd, a glăsuit regele Hetel. Îi ești logodnic fetei mele, îmi ești ca fiu... Voi porunci să se armeze întreaga flotă-a Matelanei. Wate se va-ngriji de tot. Și vom porni-n cîteva zile spre țara ta, s-o apărăm.

Ortwin a cerut învoirea de a pleca și el la luptă, alăturea de tatăl său și de logodnicul Gudrunei.

După ce Herwig a plecat, Hetel s-a pregătit de drum. Coră­biile au fost încărcate cu arme, cai de soi, bucate.. Și în trei zile au pornit, conduse de bătrînul Wate, spre țărmurile Niderlandei.

Au plutit ei ce-au tot plutit pe mările însingurate, și au ajuns de la o vreme. Țărmul era tot pustiit. Tabăra regelui Morlandei se-afla pe-o coastă, lîngă locul unde se înălța castelul. Vasele lui se legănau, prinse cu lanțuri, lîngă mal.

Mult mai încolo, bine-ascunse după o stîncă, se găseau co­răbiile regelui Herwig.

El încercase să dea lupta cu oștile regelui Sigfrid, dar avînd cavaleri puțini nu izbutise să-l înfringă și să-l alunge de pe țărm.

Țara era întreagă arsă. Iară castelul sfărîmat. Ferestrele și ușile se clătinau, desprinse-n vînt.

Venind și Hetel, bătălia a re-nceput cu toată furia, pe mare, ca și pe uscat.

• Luptați! striga tînărul Herwig, cetelor lui de cavaleri. Doborîți-i fără cruțare pe-aceia care au dat foc căminelor în lipsa noastră.
• Luptați! îi îndemna și Hetel pe cavalerii Matelanei. Am venit ca să răzbunăm pe ginerele nostru, Herwig.
• Luptați! striga la rîndu-i Sigfrid. Am fost dezonorat ca rege. Și am pierdut-o pe frumoasa copilă de la Matelana. Her­wig și Hetel să-mi plătească.

Și s-au luptat ei multă vreme. În bătălia cea cumplită coră­biile s-au aprins. Vîntul bătea din răsărit și întețea rugul imens, ce strălucea pînă departe, pe suprafața apelor.

Din toată flota morlandeză, ca și din cea a Matelanei, și-a Niderlandei, s-au ales numai cîteva cioturi negre și răvășite prin­tre valuri, și-o mînă de cenușă albă, pe care-a spulberat-o vîntul și-au înghițit-o apele.

Nici zece ani de-atunci-nainte nu mai puteau fi de ajuns ca toate-aceste trei regate, învrăjbite de război, să își refacă flotele.

• Ce nebunie sînt trufia și vrajba oarbă dintre regi, zicea poetul minesenger, căci moartea hîdă, sărăcia și deznădejdea le-nsoțesc!...

Cum povesteam, trei regi erau atunci pe țărm, cu ostile, cîte scăpaseră din valuri. Nici Sigfrid nu putea să plece, să mai ajungă în Morlanda. Nici Hetel și cu fiul său, tînărul Ortwin, nu aveau cum să se-ntoarcă-n Matelana. Iar Herwig, regele logod­nic, nu era-n stare să-i ajute. Nu-i rămăsese nici o barcă. Nu avusese-o flotă mare nici înainte de război. Acum n-o mai avea de loc.

Trecuseră cîteva zile. Răbdau din greu de frig, de foame. Luptele nu mai încetau. Pe cînd se frămîntau cu toții, neștiind ce-ar putea să facă, pe mare s-a văzut o barcă. Barca a acostat la țărm. Din ea s-a coborît un crainic, venit tocmai din Matelana.

Cerul să fi căzut pe Hetel, și nu l-ar fi lovit mai rău, decît vestea-nspăimîntătoare pe care i-a adus-o solul.

De cum plecaseră la luptă regele Hetel și cu Ortwin, cineva, nu se știa cine, dar o iscoadă-n orice caz — a dat de știre în Nordlanda.

La-ndemnurile soaței sale, Ludwig și-a și strîns cetele:

• Așadar, a venit momentul!... a glăsuit spre cavaleri. În Matelana nu e nimeni, care s-o poată apăra. Hetel — cînd fiul nostru Hartmut i-a pețit-o pe fata lui — ne-a rostit vorbe de ocară. Iar Hilda încă și mai și. A spus că noi sîntem prădalnici... Sîntem pirați, a vrut să spună. Să-i arătăm, dar, ce putem, bătrînului preatrufaș, Hetel. Iar Hilda mi-a cerut tribut. Hai să-i plătim; dar cum știm noi!

Gerlinda-i ațîța mai rău pe Ludwig și pe fiul său:

• Duceți-vă! Veniți cu Gudrun! Și ardeți toată Matelana. Să-i frigeți inima reginei care-a-ndrăznit să ne înfrunte.

Și, numai în puține zile, Ludwig și Hartmut, cu normanzii, pe corăbii, avînd la proră capete mari, verzi, de balauri, au și ajuns în Matelana.

Ca fiarele s-au repezit, arzînd pămîntul Matelanei. Nu se vedea în toată zarea decît pojarul caselor. Și nu se auzeau decît plînsete, vaiet și suspin. Corăbiile normanzilor, pline de-atîtea avuții, te miri că nu se scufundau. Ba mai urcaseră-n corăbii și cele mai frumoase fete de pe pămîntul Matelanei. Și între ele se afla și Gudrun cea fermecătoare.

• Pe Gudrun? Mi-au luat-o pe Gudrun? striga bătrînul rege Hetel.
• Și-au luat-o și pe Hildeburg? a tresărit cu spaimă Ortwin.
• Da, da, le-au luat pe amîndouă. Au luat și-alte șaizeci de fete, îi încredința crainicul. Nici nu pot povesti durerea ce-a bîntuit în Matelana. Mamele hohoteau pe țărm și își smulgeau cosițele văzînd pe fiicele lor dragi pierdute pentru totdeauna în cețurile nordului... Și însăși buna doamnă Hilda s-a tîrît la picioarele regelui Ludwig din Nordlanda, rugîndu-l să ia orice vrea din Matelana, dar să-i lase pe dulcea sa copilă, Gudrun. Ludwig, cu inima de gheață, a dat răspuns că doamna Hilda l-a socotit cîndva vasal. Și-o suzerană nu se cade să se tîrască în țărînă, în fața unui biet vasal, ba să-i mai ceară și favoruri...
• Dar Hartmut? Hartmut ce-a făcut, cînd mi-a răpit logodnica?... Cum s-a purtat el cu Gudrun? ...îl cerceta pe vesti­tor și regele din Niderlanda.
• Hartmut?... Ar însemna să mint, dacă n-aș spune c-a avut față de ea purtări frumoase. I-a oferit prințesei brațul, s-o urce pe corabie. Dar Gudrun n-a vrut să primească sprijinul său, și-a urcat mîndră, urmată-întîi de Hildeburg, și-apoi de celelalte fete. În cală pregătiseră un lăcaș căptușit cu stofe și cu covoare, pentru fete. Atîta am putut să văd. La despărțire i-a strigat reginei Hilda:
• Mamă scumpă, spune-i lui Herwig că-i rămîn pe totdea­una credincioasă. Dragostea mea, chiar de departe, va fi o floare neatinsă. Și tu, mamă, nu suferi. Eu am puterea să aștept ca să se-ntoarcă iar lumina, după întunecimea nopții. Nu știu de ce se află oameni ce vor să-și afle mulțumirea din suferința altora... Dar nu vreau să se verse sînge, nici chiar pentru salvarea mea.
• Pe-aceste vorbe-ale Gudrunei, cala a fost acoperită. Glasul fetei înăbușit.

Regina Hilda a rămas pe țărmul Matelanei noastre, între dărîmături și fum, privind corăbiile normande, care se depăr­tau de țărm.

De-atuncea însă e bolnavă. Nici astăzi nu și-a revenit.

• O, rege Hetel! a strigat frumosul și viteazul Herwig. Dragostea mea pentru Gudrun a cufundat țările noastre în lacrimi, sînge și amar. Încerc azi ultimul asalt contra lui Sigfrid de Morlanda. Am să-l înving. Și-n noaptea asta o să pornesc în urmărirea lui Hartmut, prințul de la nord, și-mi voi redobîndi iubita...

Asaltul însă nu l-a dat.

Wate i-a sfătuit pe Hetel și pe Herwig să-ncheie pace cu Sigfrid, regele Morlandei.

• Acum dușmanul nostru-i Ludwig. Sigfrid nu-l va ierta nici el pe regele normanzilor, c-a năvălit în Matelana și ne-a răpit-o pe Gudrun, i-a învățat bătrînul Wate, care era și bun războinic, dar și un sfetnic încercat.

Hetel a socotit că sfatul e înțelept, și l-a primit. Herwig a judecat la fel. Și Ortwin s-a-mpăcat cu gîndul că trebuie să-ncheie pace.

Un sol cu flamura regală s-a dus în tabăra lui Sigfrid.

Iar Sigfrid, cînd a auzit că Ludwig a venit cu flota și a răpit-o pe Gudrun, s-a învoit să facă pace cu cei doi regi: Hetel și Herwig.

Pacea s-a încheiat îndată, pe țărmurile Niderlandei. Dar ce folos? Fără corăbii erau parcă legați de mîini.

Toți regii se-adunaseră pe acea coastă-a Niderlandei, cătînd fără nădejdi spre larg.

Wate se frămînta zadarnic.

Și, tot zadarnic, le cînta bătrînul minesenger Horand un cîntec vechi despre strămoșii regelui hegelingilor, care-au pierit luptînd pe mări.

Pe cînd se petreceau acestea, s-a arătat, pe negîndite, din depărtare un catarg.

De Niderlanda se-apropia un vas mare, plutind încet.

• Vin alți dușmani! a strigat Wate.
• La arme! au poruncit Hetel, Herwig și Sigfrid, de îndată.

Și cavalerii — în armuri, cu lănci și săbii — s-au grăbit să fie gata de război.

Dar cînd se apropie mai bine corabia aceea mare, se desluși c-avea pe punte nu niște cavaleri sub arme, ci doar niște sărmani fugari. Erau pe punte și femei, bătrîni, bolnavi de toată mîna. Veneau dintr-un ținut pe care îl pustiiseră, de-asemeni, pirații mărilor, normanzii, și își căutau un adăpost, pe-un țărm cît mai îndepărtat. Numai că fiind marea furioasă, toți suferiseră din greu. Aveau nevoie de odihnă, de îngrijire și de apă, pentru bol­navi, pentru copii.[xi]

Un bătrîn ce ședea la proră, ținînd loc de conducător, a strigat către cavaleri:

• Îngăduiți, oameni ai luptei, să poposească pentru-o vreme, aici, niște năpăstuiți?
• Îngăduim, a răspuns Herwig, ca un stăpîn al locurilor.

Și ancora s-a coborît, cu scîrțîit, în apa mării.

Fugarii și-au făcut pe țărm o tabără pe timpul nopții.

Nu mai puteau de fericire că simt, din nou, sub tălpi, pămînt.

Atunci însă... atunci, lui Wate, războinicul mult încercat, i-a încolțit un gînd viclean.

Ce-ar fi să ia corabia acestor bieți oameni fugari și să pornească-n urmărirea jefuitorilor normanzi?

Gîndul și l-a șoptit lui Hetel. Hetel l-a-mpărtășit lui Herwig, și-apoi lui Sigfrid de Morlanda.

S-au înțeles doar din priviri.

Din gură-n gură, cavalerii au purtat ordinul lui Hetel. Degeaba Horand, cîntărețul, s-a dus-naintea regilor, spunîndu-le că nu e bine să săvîrșească-o nedreptate.

Hetel l-a-mpins pe cîntăreț, s-a urcat cel dintîi pe punte, și a strigat celorlalți regi ca să ia pildă de la el.

Pînă să poată vedea bine sărmanii oamenii ce se-ntîmplă, cavalerii s-au îmbarcat.

Cîți au vroit să le stea-n față, au fost trîntiți pe loc în valuri. S-a dat semnalul de plecare. Și-n blestemele celor care vedeau c-au fost prădați de regi, corabia a și pornit.

În acel ceas, se povestește că s-a-ntețit mai rău furtuna. Dar nici unul n-a ținut seama de urletele vîntului și de mînia apelor, de moartea care îi pîndea din hăurile vinete. Corabia plutea cu greu. Părea în noapte, o fantomă, care aici urca pe creste, și-aici se prăbușea sub valuri.

Și înfruntînd acea furtună, au plutit fără de răgaz, spre coas­tele normanzilor.

Aici ar fi de povestit că și Ludwig cu fiul său, plecînd cu prada din castelul regelui Hetel, au avut parte pe drum doar de furtuni.

Și fiind vasele prea-ncărcate cu-atîta pradă: avuții, aur, obiecte, stofe scumpe și cele șaizeci de copile, abia puteau înainta, căci vîntul le bătea în față. De-aceea Ludwig hotărî să s-abată din drumul lor și să găsească o insulă unde să facă un scurt popas.

Dar Hetel, Herwig, Sigfrid, Ortwin și ne-ntrecutul bătrîn Wate, cu oastea lor de cavaleri, îi urmăreau neobosiți.

Voiau să apuce să se bată cu răpitorii chiar pe mare, pînă cînd ei nu ajungeau în întăritul lor Nordland. Acolo nu puteau pătrunde. Aveau doar o corabie. Și nici gînd nu putea să fie ca să-și refacă marea flotă pierdută lîngă Niderlanda, încă mulți ani de-atunci încolo.

Și plutind ei, cum povesteam, au întîlnit niște pescari. Iar aceștia văzuseră corăbiile normanzilor trase pe-un țărm de insulă. Era insula Wolpensand.[xii]

De-acolo hotărîse Ludwig să-și ducă pe-ndelete prada pînă în țara lui normandă, cînd se va potoli furtuna.

Hetel a poruncit îndată să se îndrepte cîrmele către insula Wolpensand. Au plutit dar, nu multă vreme, și Herwig i-a strigat lui Hetel:

• Iată-i! Pirații nordului, într-adevăr, se-află-aici, au acostat în Wolpensand. Îngăduiți, o, rege Hetel, să-ncepem lupta chiar acum.
• Săriți pe țărm, a grăit Hetel, și nu vă-nduioșați de nimeni care va cere îndurare... Tîlharii mi-au răpit copila, pe Hildeburg — prietena ei — iubita inimii lui Ortwin, și-averile din Matelana.
• Logodnicele noastre sînt acolo-n tabăra lui Ludwig, în brațele normanzilor, și noi vrem să le răzbunăm! au strigat tare cavalerii.

Și lupta a-nceput îndată cu-o furie nemaiîntîlnită. Armu­rile și căștile lovite de securi și spade, de lănci și pietre, scînteiau. Iar gemetele de durere ale oștenilor căzuți umpleau tot cerul nordului.

Întreaga zi ei s-au luptat. Și cîntăreții povestesc că de atîtea izbituri săbiile se-nroșiseră, parcă erau vîrîte-n foc. Nici dintr-o parte, nici dintr-alta, nu dădea nimeni înapoi. Ba, parcă se-ndîrjeau mai mult.

În acest timp veni și noaptea.

Jerbele de scîntei țîșneau din săbiile înroșite pe țărmul mării-n Wolpensand, ca-n fierăria unde Surt, gigantul înfrico­șător,[xiii] își pregătește armele să lupte cu zeii germani și să-i doboare din înalt. Totuși scînteile acestea nu puteau risipi întreaga întunecime ce cădea ca un lințoliu peste zi. Pe cer nu se vedeau nici luna, nici stelele strălucitoare.

Iară în noaptea tot mai neagră, nimeni nu mai era în stare să deslușească-n vălmășag cine era, sau nu, dușman. Prietenii îi loveau pe prieteni. Și sîngele curgea-n zadar.

Încît măcelul a-ncetat.

Abia se potolise lupta, și cavalerii se găteau pentru odihnă, desfăcîndu-și armele lor zăngănitoare, alții legîndu-și rănile, cînd peste locurile luptei s-a auzit un glas puternic:

• Hei, rege Ludwig, te-am căutat întreaga zi în bătălie. Dar te-ai ascuns ca un mișel. Te temi să dai ochii cu mine? Jefuitor, tîlhar de rînd, care ataci femeile cînd nu-s acasă luptătorii! Vino, de-ai cît de cît obraz față de cavalerii tăi... Vino să ne-nfruntăm în săbii!...

Strigase Hetel spre normanzi.

Un murmur viu s-a înălțat din tabăra dușmanilor. Cu astfel de cuvinte grele nu mai fusese înfruntat nicicînd vreun alt rege normand.

Ludwig a și luat sabia și a răspuns din cortul său:

• Viu, rege Hetel, nu ai teamă. Viu ca să-ți sap aici mormînt...

Și, la lumina focurilor din cele două tabere, s-au arătat Ludwig și Hetel purtîndu-și săbiile-n mîini.

Hetel avea pe cap un coif, împodobit cu-aripi de-oțel. Lui Ludwig îi lucea pe frunte coroana de rege normand.

S-au repezit ca niște lupi.

Furtuna se mai potolise. Marea gemea încetișor, ca fiara după ce-i rănită, și lingea țărmul nisipos. Și aerul era ca plumbul. Atîrna greu și mohorît peste tărîmul nordului.

Nici la un pas n-ar fi zărit Ludwig pe Hetel, hegelingul, de n-ar fi fost aprinse focuri în taberele oștilor.

Și săbiile s-au izbit. Din ele-au izbucnit scîntei. Și după-o luptă de trei ceasuri, unul pe altul s-au rănit. Hetel a căzut jos, pe pietre. Armura lui era cam grea. S-a ridicat însă gemînd și iar s-a repezit spre Ludwig.

Pînă la urmă însă Ludwig a izbutit să îi înfigă lui Hetel lancea sub bărbie.

Bătrînul rege-al Matelanei a-ngenunchiat și, horcăind, și-a plecat capul spre pămînt. Wate a și sărit atuncea, cercînd să-l sprijine pe rege. Dar Hetel i-a șoptit o dată cu ultimul suspin al său:

• Wate, aștept să mă răzbuni!...

Lui Wate i s-a scurs pe chip o lacrimă pînă în barbă. Nu lăcrămase niciodată acest puternic luptător.

• Fii sigur, rege, c-am s-o fac. Închide ochii liniștit. Wate își va păstra cuvîntul. Ludwig o să-și sfîrșească viața sub mîna și sabia mea... i-a rostit el cu glas adînc.

Apoi l-a ridicat pe Hetel și l-a purtat domol, în brațe, spre focul hegelingilor.

Toți cavalerii îl urmau, alături de Ortwin și Herwig, cîntînd un cîntec vitejesc, rămas din timpurile vechi.

Dincolo-n tabăra vrăjmașă, Gudrun și cu soațele ei ascultau cîntecul acela în care se vorbea de Odin, cel ce-i primește pe războinici. Iară walkiriile sale le-ntind cupe cu hidromel.

Știa că-i cîntec pentru morți.

Auzise și bătălia, și clinchetele armelor.

Dar nu putea de loc să creadă că cel răpus e tatăl său.

Sta-n cortul ei și asculta, strînsă-ntre fetele răpite din Matelana, de normanzi. Un fior rece-o scutura.

Iară inima i se strînsese ca sub o volbură de gheață.

Sta-n cortul ei și tremura.

Și regele normanzilor era destul de greu rănit. Sîngele îi curgea din braț. Dar fiul său îl ajută să se întoarcă pînă-n cort, unde îl obloji cu grijă.

• Hartmut, îi spuse regele, după ce rana se închise. Pe cît mă pricep eu la lupte, mîine în zori vom fi învinși. În tabăra lor este Wate. De el mă tem eu cel mai mult... Furtuna s-a cam potolit. Sînt de părere să plecăm acum cît ei sînt tulburați și nu au timp să privegheze corăbiile de la țărm.
• Va fi așa cum poruncești, a răspuns Hartmut tatălui.
• Ai grijă ca pe nesimțite... să ne urcăm și să pornim. Lasă aicea corturile, să nu se știe c-am plecat...
• Dar Gudrun s-ar putea să strige, și să-i vestească pe ai săi...
• Ameninț-o că de-o să strige le omorîm pe Hildeburg, ca și pe celelalte fete... De mila lor ea va tăcea...

Cum a cerut regele Ludwig, așa a poruncit și Hartmut. Și spre norocul lor bătea vîntul spre Țara Nordului.

Încet, încet, s-au strecurat, s-au urcat iute pe corăbii, au întins toate pînzele, și au plutit către Nordlanda.

Spre dimineață, hegelingii au ridicat un rug uriaș. L-au așezat, pe rug, pe Hetel, cîntîndu-i cîntece de jale.

Și Ortwin, cu o faclă-n mîini și cu durerea strînsă-n piept, a aprins crengile de pin.

Focul a izbucnit ușor, licăritor și cu scîntei, învăluind trupul lui Hetel. Cenușa lui au așezat-o într-o urnă scobită-n piatră, clădind deasupră-i o movilă, în care au înfipt o lance.

Apoi, neîncetînd să cînte, cavalerii și-au pus din nou căștile lor grele, de fier, și s-au întors către dușman. Dar pas de unde să-l mai ia.

Mai erau corturile-n zare, însă normanzii nicăieri.

Au cercetat loc după loc, prin Wolpensand, și n-au găsit nici rămășiță de normand.

Plecaseră, neîndoielnic.

Herwig era cel mai furios. Fusese-acolo, lîngă Gudrun, și-acuma iarăși o pierdea.

• S-o luăm îndată după ei și să-i ajungem, să-i lovim! își îndemna el cavalerii. Ortwin, tu ne vei însoți?...
• Sigur că da, glăsuia Ortwin. Ludwig și Hartmut vor plăti crimele ce le-au săvîrșit... Wate, să ne gătim de drum!...

Sigfrid, regele din Morlanda, era gata, de-asemenea, să-i însoțească pe regele din Niderlanda și pe Ortwin de Matelana.

Bătrînul Wate-și înălțase flamura spre oștenii săi, cînd iarăși Horand, cîntărețul, s-a dus în fața regilor, spunîndu-le în acest fel:

• V-am sfătuit și-n Niderlanda ca să nu faceți nedreptatea ele a răpi corabia acelor bieți oameni fugari. N-ați ascultat, și iată, Hetel e sub movila de pe țărm. Gîndiți-vă că-n vremea asta normanzii s-au depărtat mult. Și vîntul, care-a bătut ieri spre miazănoapte, s-a-ntors. Astăzi ne este împotrivă. Pînă s-ajungem în Nordlanda, Ludwig va fi la adăpost. Castelul va fi apărat. N-o să putem să debarcăm. Oștenii ne sînt osteniți. Să ne întoarcem. Și să-ncepem să construim o nouă flotă. Să pregătim alți cavaleri. Și astfel vom putea-ntr-o zi să debarcăm noi în Nordlanda. Pe Ludwig să-l urcăm în lănci...

Cei trei regi au rămas pe gînduri. Cîntărețul știa ce spune. Drumul nu le era cu spor. Pierdeau zadarnic alți oșteni.

Sigfrid a rostit cel dintîi:

• Horand a spus doar adevărul...

Ortwin a întărit și el:

• Cred că Horand are dreptate...

Și Herwig, cel mai îndîrjit, a trebuit să se supună părerii celorlalți doi regi, pentru că singur n-avea cum să mai ajungă pînă-n nord.

Plini de mîhnire, cei trei tineri, cu cavalerii ce-i aveau, s-au dus către corabie.

Au plecat — Sigfrid în Morlanda, Ortwin spre Matelana lui, și Herwig către Niderlanda.

Nu au rămas în Wolpensand decît cîteva corturi goale și o movilă de pămînt, avînd o lance-nfiptă-n ea.

La despărțire, cei doi tineri, Ortwin și Herwig și-au jurat că orice-ar fi să se întîmple, să se întoarcă într-o zi și să-și scape iubitele din ghearele dușmanilor.

• Cunoscînd dar acestea toate, spuseră minesengerii, să ne întoarcem iar la Gudrun, la Hildeburg și celelalte copile de la Matelana.

Aflaseră pe drum că Hetel fusese doborît de Ludwig. Gudrun plînsese disperată.

Ajunse apoi în Nordlanda, la țărm au fost întîmpinate de Gerlind, soția lui Ludwig, și de Ortrun, copila ei.

• În sfîrșit, a rostit regina, fiica lui Hetel cel trufaș bine­voiește să coboare pe țărmul unui prinț normand... Și, izbucnind în rîs sălbatic, mîndra Gerlind a mai urmat: Ce zicea tatăl tău, fetițo? Că Ludwig e vasalul său, și Hartmut, viteazul meu fiu, nu este demn de mîna ta? Ei bine, a sosit și vremea ca să te rogi tu singură de Hartmut să-ți fie bărbat.

Gudrun abia se coborîse pe țărmul aspru din Nordlanda. Durerea pentru tatăl ei o mistuia pînă-n adînc. Nu știa ce-i aduce soarta aici, în Țara Nordului, și totuși s-a întors spre Gerlind și a privit-o drept în ochi:

• Vă înșelați! i-a spus reginei. Eu sînt logodnica lui Herwig! Și am să fiu soția lui. Herwig nu este un războinic din cei ce jefuiesc cetăți, cînd sînt plecați apărătorii. Nu luptă cu femeile, nu lasă pruncii-nfometați, și mamele jelind amar. Și totuși, nu mă așteptam din partea voastră, doamnă Gerlind, să insultați pe o prințesă, în loc să-i urați „bun venit”, cum este datina la noi...

Gerlind a pus mîna pe spadă. Și capul blond al dulcei Gudrun ar fi căzut atunci în mare, de nu ar fi oprit-o Hartmut.

• Mamă, a glăsuit reginei. Eu am făcut, e drept, o crimă, doar ca s-o dobîndesc pe fata regelui hegelingilor! Și nu doresc s-o pierd acum, prin vorbele necugetate pe care le-ați schimbat voi două... Ortrun!... a grăit sorei sale, te rog, ai grijă tu de ea. Cu vremea se va îmblînzi și va primi să-mi fie soață. Du-te, Gudrun, du-te cu Ortrun. Poți să o iei pe Hildeburg și poți să iei și alte fete din cele-aduse în corăbii să te slujească, să te simți, la noi, la fel ca și în Matelana...

Așa a-nceput, în Nordlanda, captivitatea-ndelungată, în care Gudrun a zăcut vreme de treisprezece ani.

La început, Gudrun a fost tratată ca un oaspete. Lîngă ea ședeau Hildeburg și toate celelalte fete. Ba, după cît se poves­tește, se-mprietenise și cu Ortrun, sora cea mică-a prințului. Ortrun era gingașă, bună. Se-nduioșa pînă la lacrimi de soarta fetelor răpite. Iară Gudrun îi era dragă și încerca s-o mîngîie. Cînta ca să-i aline dorul de mamă, frate și logodnic.

— O să vă-ntoarceți într-o zi, spunea Ortrun către Gudrun. Fratele meu va înțelege că tu nu poți să-l îndrăgești. Și am să-i mai vorbesc și eu. El nu-i atît de rău cum pare. Luptele l-au asprit prea mult. Mai greu va fi cu mama noastră. Regina Gerlind e prea mîndră, și s-a simțit greu insultată, cînd tatăl tău, regele Hetel, l-a izgonit din Matelana pe Hartmut care te pețea... Dar o să treacă toate astea. Sînt sigură că o să treacă... Haide acum să ne plimbăm cu toate fetele pe țărm și să privim mînia mării...

Ortrun o lua de gît pe Gudrun, o-mbrățișa cu dragoste și-i dezmierda părul de aur, ce-i luneca-n cosițe lungi și mătăsoase, pîn' la glezne.

Uneori însă, venea Hartmut. Ce-i drept, era politicos, însă întunecat la față, și ochii-i scînteiau sub frunte, ca două flăcări albăstrii.

• Gudrun, de ce nu te-nvoiești să-mi fii soție, și, curînd — cînd se va stinge tatăl meu — regina mea peste Nordlanda. Tu știi că luptătorii noștri stăpînesc toate apele. Iar eu voi fi stăpînul lor. Vei fi regină peste regi. Uită-l pe Herwig. E departe. Din Niderlanda nu mai vine nimeni aicea să te scape. Tu, Tran­dafir al Nordului, ești cea mai potrivită soață pentru un luptător ca mine. Fii înțeleaptă, te supune... Și am să-ți fac o nuntă mare, cum nu s-a mai văzut pe lume. Iară la nuntă am să-ți dau un munte-ntreg de nestemate. Îl am ascuns în tainițe pentru aceea ce va fi soția și stăpîna mea. Nici o regină n-o să aibă veșminte mai costisitoare, din catifele și mătăsuri, podoabe de argint și aur, sute de cai negri ca noaptea, cu care poți călători pe nesfîrșitele-mi întinderi, sub cețurile nordului. Ba îți voi face și-un castel mai-nalt decît oricare altul, și-l voi podi cu mozaic, ca regii de la miazăzi; pe-acoperiș voi pune aur și îți voi face o gră­dină chiar în castel, cum am aflat că ar avea regii mauri. Pri­mește doar să-mi fii soție, și nu mă umili prea mult.

Gudrun îi asculta cuvîntul. Ochii i se uscau de plîns și fața i se împietrea. Își strîngea pletele la sîn, se ridica, și, cu mîndrie, îi răspundea prințului Hartmut:

• Nu eu te umilesc pe tine, deși ai merita s-o fac. Cuvîntu-mi ar putea să fie ca piatra sură, colțuroasă, să te lovească în obraz, chiar dac-ar fi să-mi aflu moartea, după aceea, de la voi... M-ai luat din casa părintească, pe care-ai jefuit-o toată. Și, mai ales, m-ai dspărțit de Herwig, logodnicul meu, căruia eu îi voi rămîne credincioasă pînă la moarte. De ce nu vrei să îndrepți răul pe care tu mi l-ai făcut? Să ne lași să plecăm acasă, și-apoi să se încheie pace? Tu nu poți înțelege, Hartmut, că răul ne-ndreptat aduce întotdeauna un alt rău? Nădejdea voastră stă-n aceea că Herwig nu va îndrăzni să vină-n întăritul Nordland! Credeți că el nu va-nfrunta pe aprigii oșteni normanzi, fiindcă voi știți că n-are flotă, că e un rege prea sărac. Dar nu vă legă­nați în vise nici tu, nici mama ta, Gerlind. Chiar dacă nu sînt lîngă Herwig, chiar dacă nici nu voi mai fi, mă simt a lui cu sufletul. Lanțul cel dulce-al dragostei ne-a legat strîns pe amîndoi. Ș-așa va fi pe veșnicie. Te rog acum însă să pleci, să mă lași iară singură, să nu mă întristezi mai mult.

Și Hartmut, Hartmut îndrăznețul, lovit de vorbe-atît de grele — recunoscînd că-i adevăr în tot ce-i spusese copila smulsă de el din Matelana — își aplecă pe dată fruntea, ieșind afară din odaie.

Regina Gerlind îl văzu și crunt se mînie în sine.

Era nespus de rea regina. Ochii îi erau ca de șarpe, și gura, cu buze subțiri, scotea doar cuvinte de hulă.

Toți luptătorii din Nordlanda, cît erau ei de îndrăzneți, sim­țeau o teamă-n inimă, numai cînd o vedeau pe Gerlind. Căci ea se supăra prea lesne, și-atunci pe nimeni nu ierta. Pe Ludwig ea-l făcuse crud. Ea îl silea pe prințul Hartmut să fie neîndurător. Ea-i trimisese-n Matelana, să o răpească pe Gudrun. Și-acum, văzînd pe fiul ei izgonit iarăși de copilă, se mîniase și mai rău.

Prin vorbele-i meșteșugite, îl îndemnă pe prințul Hartmut să plece la un nou război, cu oștile, pe-ntinsul mării.

— Pleacă, și lasă-mă pe mine să o înduplec între timp, îi glăsui regina Gerlind. Cînd ai să te întorci acasă, ea singură se va ruga... Da, în genunchi se va ruga, să te-nvoiești a-i fi tu mire...

Hartmut a plecat la război, precum îl îndemnase Gerlind și cum încuviințase Ludwig. Corăbiile-i au umplut marea. Și în corăbii, luptătorii, înarmați, dîrji și fioroși, cîntau cu glasuri groase astfel:

— O! Halala! Pe lumea asta

Noi sîntem regii mărilor,

Săbii de aur vrem s-avem,

Și cele mai frumoase fete

Să ne danțeze-n danț vioi,

In timp ce vom sorbi din cupe

Licoarea dulce: hidromel.

O! Halala! Pornim la luptă.

Coastele s-or împurpura,

Curînd, de focurile noastre

Și sîngele care va curge...

O! Halala! Pornim la luptă

Noi sîntem regii mărilor...

Dar abia dispărură-n zare corăbiile, avînd la proră capete mari, verzi, de balaur, abia de se topiră-n cețuri lucirile de lănci și săbii, și glasurile aspre, groase, se mistuiră-n depărtări, că Gerlind se și repezi în încăperile Gudrunei.

• Nu ai primit să fii regină... ei, bine, vei fi slujnică! îi strigă fetei, cu mînie.
• Mamă! se ridică Ortrun numaidecît în apărare. Nu este drept... Ce vrei să faci?
• Tu, Ortrun, îi mai rosti Gerlind, ai dovedit o slăbiciune ne-ngăduită pentru Gudrun, ce ne jignește pe noi toți... Vei sta de astăzi înainte închisă în odaia ta. Cu Gudrun nu mai poți vorbi. Pieri dinainte-mi chiar acum!...

Și apoi Gerlind porunci ca fetele din Matelana să-și schimbe-ndată toate rochiile cu haine proaste, peticite.

• De-azi-nainte o s-aveți grijă de păsări și de porci. Veți locui cu slugile! țipă regina mai departe. Iară Gudrun va spăla rufe, și va dormi, nu-n încăpere, ci jos, în grajdul vitelor, pe paie umede, murdare!
• Dacă îi hotărîți Gudrunei această nemiloasă soartă, vreau s-o împărtășesc și eu! zise și Hildeburg, daneza. Fratele ei, Ortwin, acela ce stăpînește Matelana, îmi este drag, iar eu, cu Gudrun, de mici am crescut împreună, nedespărțite niciodată.
• Bine, de ții atît la ea, și nu vreți să vă despărțiți, dormi și tu, Hildeburg, în grajd! Dar veți spăla-mpreună rufe. Și nu uita că în curînd vine toamna cu ploile. Apoi și iarna, cînd pe-afară va ninge și va îngheța. Ce zici? Acum mai dormi cu Gudrun?
• Adevărata prietenie nu se-nspăimîntă nici la greu, i-a dat răspuns trufașei Gerlind, prințesa Hildeburg, daneza.

Și, precum a hotărît Gerlind, toate fecioarele răpite au fost îndată coborîte în încăperea slugilor, iar Gudrun și cu Hilde­burg într-un grajd vechi, dărăpănat.

Venise toamna cea vrăjmașă. Marea vuia și se izbea, ca un balaur negru-vînăt, de stîncile Țării de Nord. Și, printre stînci, în haine rupte, desculțe și mai mult flămînde, Gudrun și Hilde­burg spălau, zi după zi, rufele-n mare. Mîinile le-nghețau în apă. Vîntul le biciuia obrajii. Și-adeseori cădeau pe cale, cînd se-ntorceau către castel, împovărate tot mai mult, cu muncă, de regina Gerlind.

Noaptea, cînd se culcau trudite, n-aveau cu ce se înveli, și tremurau ca două frunze, pînă în ziua următoare, cînd, nedor­mite, se sculau, luau legăturile cu rufe și se porneau iar către mare.

• Gudrun, grăia cîteodată cu deznădejde Hildeburg, pri­vește c-a trecut și toamna. A venit iarna cea geroasă. Pămîntul tot e înghețat. Și primăvara se apropie. Curînd apoi va fi și vara, cînd bărcile normanzilor or să se-ntoarcă de la pradă. Hartmut, sătul de așteptare, te va sili atunci la nuntă. Și pe noi ne va mărita cu luptătorii lui sălbatici. Ce-o fi cu Herwig și cu Ortwin? Poate că nu vor mai sosi!

Și Hildeburg o lua pe Gudrun de gît și începea să plîngă.

• Nu trebuie să ne lăsăm pradă tristeței, Hildeburg. Her­wig, desigur, va veni! Și cu el va sosi și Ortwin, fratele meu, iubitul tău, îi spunea Gudrun prietenei. Fii tare, draga mea, fii tare! Mai e puțin și vom scăpa...

Și cîntăreții povesteau, în vremurile de demult, că-n acest fel a trecut vara.

Și-au mai trecut și alte veri. Hartmut s-a-ntors cu luptătorii. Au adus iarăși pradă multă și fete — care mai de care mai mîndre, mai încîntătoare. Dar Hartmut nu voia să știe decît de Gudrun cea frumoasă, de Trandafirul Nordului, cea prefăcută-n slujnică de mama lui, de cruda Gerlind.

Și ea îl înfrunta mereu.

• Va veni Herwig, îi spunea. Și mă va lua-ntr-o bună zi. Sînt sigură că va veni. Decît să fiu soția ta, mai bine mor pe țărmul mării!
• Atunci să moară, zicea Gerlind, aflînd ce-i răspunsese Gudrun fiului său, prințului Hartmut. Și o punea la munci mai grele, s-o nimicească mai curînd.

Și au trecut și alte toamne. Au venit alte ierni la rînd.

Și treisprezece ani s-au scurs, parcă s-ar fi tîrît pe drum.

Gerlind se făcea tot mai aspră și chinuia nespus pe fete.

Cînd viscolul sufla turbat și îngheța totul în jur, cînd fiarele se ascundeau, de spaimă, în bîrlogul lor, Gerlind le trimitea pe Gudrun și Hildeburg la țărmul mării, cerîndu-le ca rufele să-ntreacă-n albul lor zăpada.

Nu le ținea pe-acestea-n viață decît dorul de-a-și revedea iarăși căminul părăsit și pe logodnicii iubiți.

Gudrun îi arăta atunci prietenei sale Hildeburg inelul scump, micuț, de aur, pe care i-l dăduse Herwig în seara cînd s-au logodit. Și Hildeburg, roșindu-se, scotea și ea din sîn inelul pe care îl primise-n dar de la îndrăgostitul Ortwin.

Și-așa doar se mai mîngîiau, în toiul nopților de iarnă, cînd valurile se izbeau de stîncile din țărm, urlînd, și viscolul se strecura și-n adăpostul lor de lemn, întunecos și înghețat.

Acuma trebuie să spunem că în castelul Matelanei, la fel ca și în Niderlanda, se făcuseră pregătiri.

Herwig nu mai avea răbdare. Era sărac, și cu greutate putuse să adune aur, ca să își facă noi corăbii.

Nopțile, toate nopțile, nu se gîndea decît la Gudrun. Se zvîrcolea și făcea planuri cum o s-ajungă în Nordlanda și cum o s-o îmbrățișeze pe credincioasa sa iubită.

Oamenii lui, trimiși anume să cerceteze ce se-ntîmplă în ținutul normanzilor, aflaseră că draga lui îndura chinuri peste chinuri, fiindcă nu se-nvoia să fie noră lui Ludwig și Gerlindei.

Ortwin și Wate, de asemeni, pregăteau o oștire nouă. Puțini mai rămăseseră dintre bătrînii cavaleri care fuseseră cu Hetel, regele mort în Wolpensand.

— Oastea pierdută-ntr-un război se-nlocuiește anevoie, glăsuia cîntărețul Horand. La fel este cînd tai pădurea. Copacii se doboară lesne, dar alții se ridică greu.

Numai că Wate se-ngrijise să pregătească noi războinici, chiar din clipa cînd se-ntorsese din lupta de la Wolpensand. El strînsese pe toți băieții mai mari de șase-șapte ani și-i învățase să se lupte cu sabia, lancea și arcul. Să călărească, să vîslească, să înoate în apa rece, să ia cu asalt zidurile.

Și-acuma, după-atîția ani, în Matelana se găsea o oaste mult mai pregătită decît o avusese Hetel.

Primiseră și ajutoare: corăbii noi și cavaleri de la regele din Morlanda.

Ceasul cel mare se-apropia.

Veștile alergau mai iute, din Niderlanda în Morlanda, și de-acolo la hegelingi. Și prin răvașe se vorbea numai de Gudrun, Hildeburg, de celelalte prizoniere, ca și de Hartmut și de Lud­wig, și, mai ales despre Gerlind, „cățeaua cu părul cărunt și cu colții înveninați”, cum o numea într-una Wate.

Ceasul cel mare se-apropia!...

Venise iarăși primăvara. Era pe la-nceputul ei. Sloiuri, ce-i drept, se mai vedeau în mare aproape peste tot. Însă șuvoaiele din munți curgeau cu coame pe spinare. Și păsările se-ntorceau la cuiburile părăsite. Soarele ridicase capul său lucitor, de după nori, cătînd cu ochii mari spre oameni.

Gudrun cu Hildeburg erau, într-una din aceste zile, pe țăr­mul mării și spălau.

Picioarele le sîngerau pe sloiurile de la țărm. În acea zi nin­sese iar. Vîntul sufla din miazăzi. Ele spălau cu hărnicie.

Deodată au văzut zburînd o lebădă deasupra lor.

Lebădă, în acele zile, cînd soarele și-arată chipul, dar vîntul încă șuieră, nu mai văzuseră nicicînd.

Fetele și-au înălțat capul. Cosițele le fluturau.

Și lebăda le glăsui:

• Dragele mele chinuite, Gudrun și Hildeburg, să știți că vremea rea se depărtează, și vor veni zile senine... Astfel le spuse lebăda, și-ntinzîndu-și aripile, se depărtă din nou spre larg.

Ele tot nu se dumireau și nu puteau să înțeleagă că lebăda care vorbise nu era pasăre de rînd, ci era zîna mărilor, care voia să le vestească despre sfîrșitul suferinții pe care o-nduraseră.

• Lebădă!... Lebădă!... mai stai, strigară după ea, în cor, și Hildeburg, și blonda Gudrun.

Dar pasărea nu se întoarse, și dispăru cît ai clipi.

Noaptea aceea fetele se frămîntară necurmat, gîndind la ce-avea să se-ntîmple.

Vestiră și pe celelalte tovarășe de suferință despre ciudata lebădă venită pînă în Nordlanda, să le aducă bucurie, și care — lucru minunat — le cunoștea și numele.

A doua zi se începu altă viforniță pe mare. Soarele-și ascun­sese fața sub niște nori întunecoși. Un vînt tăios le mușca trupul celor două sărmane fete, plecate cu mormane grele de rufe, să le spele-n mare.

Din larg, valuri se năpusteau pe țărm, cu spumă în torente. Și valurile le-nghețau mîinile și picioarele. Iar prin veșmintele subțiri vîntul trecea în voia lui.

Pe cînd spălau cu-atîta trudă rufele celor din castel, Gudrun auzi, dintr-o dată, un plescăit în apa mării.

Ridică fruntea puțintel, și într-o barcă ea zări doi tineri ca­valeri vîslind.

• Hildeburg! Vin doi cavaleri, apucă Gudrun s-o vesteas­că. Privește... Vin spre noi cu-o barcă...
• Hai să fugim și să ne-ascundem, răspunse fata rușinată. Căci avem rochii peticite, sîntem ca roabele, desculțe, și cavale­rii au să rîdă sau au să ne disprețuiască.

Fetele se și pregătiră s-o ia la fugă, după stînci. Gudrunei insă îi scăpă din mînă o cămașă scumpă, care era chiar a reginei. Marea o luase și-o ducea. Dar unul dintre cavaleri prinse cu vîsla rufa albă.

Vîntul sufla și-i răvășea Gudrunei părul peste ochi. Fața abia i se vedea. Și cavalerul întrebă:

• Vă rugăm, nu vreți să ne spuneți al cui este acest castel?
• Al regelui Ludwig, normandul, răspunse Hildeburg, da­neza. Dă-ne cămașa, să plecăm...
• Așadar, e adevărat, se bucurară cavalerii, sărind numaidecît pe țărm. Ne-a îndrumat bine pescarul cu care am vorbit în larg...
• Dar de-o prințesă n-ați aflat — pe nume Gudrun? Nu-i pe-aici? mai spune unul dintre ei.

Gudrun simți că-și pierde firea. Coșul pe care îl ținea îi lunecă, și rufele se risipiră toate-n valuri.

• Gudrun? șopti încet copila, Gudrun? Ea a murit de mult...

Atunci tînărul nou sosit își puse mîinile pe ochi și începu să hohotească.

• Gudrun?... Gudrun s-a prăpădit?... Nu pot să cred!... Nu pot să cred!... Noi am întîrziat prea mult...
• Dar Hildeburg, altă prințesă? mai întrebă și celălalt tînăr. De soarta sa nu știți nimic?
• Hildeburg? A murit și ea, spuse, la rîndul său, daneza. Ortwin — căci el era acesta — se făcu galben ca un mort.

Văzînd însă prințesa Gudrun că dragii ei — iubit și frate — se află-atît de zguduiți, n-a vrut să-i mai îndurereze. Și-a dat cosițele de-o parte, ținîndu-le cu mîna dreaptă, și apropiindu-se de Herwig, i-a spus:

• Atîta m-am schimbat că nu mă mai poți recunoaște, tu, rege Herwig și logodnic?
• Nici tu pe mine? a rostit și Hildeburg dragului său, chi­peșul prinț al Matelanei.
• Voi sînteți? au strigat cei doi, și amețiți de bucurie, nu știau cum să le privească, ce să le-ntrebe mai întîi, și ei înșiși ce să le spună.

Pînă la urmă, fără vorbe, tuspatru s-au cuprins în brațe.

Și amîndoi și-au sărutat iubitele cu mîini asprite, aproape goale-n vîntul rece și sub ninsoarea cenușie, din cerul trist al nordului.

• Haideți, veniți cu noi în barcă, glăsui Herwig, mai întîi, strîngînd-o pe Gudrun la piept. Nu pot să te mai las aici...
• Nu, Herwig... și nu, dragă Ortwin, spuneau Gudrun și Hildeburg. Noi nu putem veni cu voi. Mai sînt și celelalte fete.

Herwig și Ortwin au zîmbit:

• Poate credeați că le-am uitat? Nu. Anii-aceștia n-au trecut, dragele noastre, în zadar. În Niderlanda, Matelana și în Morlanda s-a făcut o flotă nouă, și acum venim să vă scăpăm pe toate. Și mai dorim să pedepsim întreaga crimă săvîrșită de Lud­wig, regele normand. În largul mării se găsesc corăbiile și cava­lerii, care așteaptă doar un semn, ca să pornească la atac... Acum plecăm să vestim flota.

Și-amîndoi au sărit în barcă și s-au îndepărtat de țărm, fluturînd mîinile spre fete.

Ele-au mai stat încă puțin, și Gudrun i-a spus prietenei:

• Haide acuma la castel!
• Dar rufele? s-a-ngrozit fata. Stăpîna ne va biciui.
• Robia ni s-a terminat, a grăit Gudrun. Lasă-le! De mîine vom fi libere.

Și Gudrun a-nceput să rîdă, întîia oară de cînd Hartmut o adusese în Nordlanda.

Apoi au plecat amîndouă pe calea-ntoarsă, spre castel.

Regina le-a văzut venind.

• Unde sînt rufele, răspundeți, slujnice leneșe? Răspun­deți!... De nu, pun să vă biciuiască...

Gudrun i-a dat răspuns reginei, ca-ntotdeauna, liniștită, și neplecîndu-se de fel:

• Ar trebui să vă gîndiți, cel puțin azi, cum vă purtați cu noi, prințese-n ospeție. Și aș putea să vă vestesc că mîine, poate, eu voi fi stăpînă în castelul vostru...

Gerlind a încremenit.

• Vei fi stăpînă? a zis ea. Atunci... dacă-nțeleg eu bine... te învoiești a fi lui Hartmut soție, începînd de mîine.

Și nemaiașteptînd regina nici un răspuns de la Gudrun, s-a îndreptat spre sala unde sta Hartmut — încruntat — pe-un jilț și asculta un cîntăreț spunînd povestea despre Tyr, steaua noro­cului în viață, steaua care-i călăuzea pe oamenii din nord, pe mări.[xiv]

• Feciorul meu, i-a spus lui Hartmut. Cu biciul și cu sufe­rința am îmblînzit-o pe fecoiara regelui omorît de Ludwig. Du-te și o ia în stăpînire. Va asculta porunca ta...

Hartmut s-a ridicat din jilț.

• Gudrun? Mi se supune mie, acum, după atîția ani?

Și, alergînd, s-a dus spre locul unde era Gudrun, în zdrențe, și-l aștepta. Știa că Hartmut o să vină.

• Mi-a spus regina că de mîine dorești a fi aici stăpînă... a grăit Hartmut răgușit.
• Doresc, și cred că am să fiu, i-a dat răspuns fiica lui Hetel.

Regina se grăbise-n urma prințului Hartmut, fiul său.

• Aduceți preotul îndată ca să-i cunune-n seara asta pe Hartmut și prințesa Gudrun, porunci unor slujitori.

Hildeburg se uita uimită. Nu cunoștea planul Gudrunei, și tremura de frig și spaimă.

• Ce ai de gînd? o întrebă.
• Am să-ți răspund, dar mai tîrziu, îi murmură Gudrun zîmbind.

Apoi se-ntoarse spre regină: Gerlind, voi m-ați numit prin­țesă. Dar eu mă văd încă în zdrențe. Să mi se dea deci straiele cu care am venit aici, îi spuse ea, poruncitoare. Prințesa Hilde­burg, de-asemeni, vreau să-și primească hainele potrivite cu ran­gul său. Și toate celelalte fete să fie iar înveșmîntate, precum erau în acea zi, cînd prințul Hartmut le-a răpit. Nu azi, ci mîine am să fiu în brațele mirelui meu. Dar pîn-atuncea vreau să am suita ce mi se cuvine.

Voia i-a fost îndeplinită. Veșmintele le-au fost aduse tutu­ror fetelor, îndată. Și Gudrun a plecat spre sala unde se pregătise cina, urmată de-un măreț alai.

În capul mesei ședea Ludwig, și, lîngă el, de-o parte, Ger­lind, de cealaltă, prințesa Gudrun.

Pe chipul ei se întorsese lumina de odinioară, și strălucea de bucurie, nu fiindcă se găsea la masă cu regele și cu regina, ci pentru că-n curînd urma să fie lîngă dragu-i Herwig.

După ceremonia mesei, Gudrun s-a ridicat îndată, și-urmată de alaiul său s-a dus în încăperile unde dormiseră-nainte de a fi fost trimisă-n grajduri.

Acolo, ea și Hildeburg au povestit și celorlalte ce s-a-ntîmplat de dimineață, cum au venit Herwig și Ortwin, și cum le vor elibera, poate chiar în aceeași noapte.

S-au strîns apoi lîngă ferestre, privind cerul de plumb nor­mand, desigur, cea din urmă oară.

Spre dimineață, s-au văzut întîi niște catarge mici, apoi corăbiile de luptă. Pe punți se aflau hegelingii, cavalerii din Nider­landa și cei ai regelui Morlandei.

Pînzele erau vinete.

Trompetele au început să sune tare, de pe ziduri.

Ludwig și Hartmut au ieșit pe țărm, cu săbiile-n mîini, ur­mați de luptătorii lor.

Gerlind s-a înarmat și ea.

Și minesengerii cîntau că lupta care a urmat a fost atît de-ngrozitoare, cum nu se mai văzuse încă, în miazănoapte, pîn-atunci.

Wate, cu barba spulberată, și sabia în mîna dreaptă, căută în primul rînd pe Ludwig. Găsindu-l, l-a-ncolțit pe dată. Ludwig s-a tot dat înapoi — pînă se-mpiedică de-o stîncă, și acolo Wate-i tăie capul.

• Hetel!... așteaptă... Vine Ludwig, așa cum ți-am făgă­duit! a strigat Wate, cu glas gros, spre zările înnegurate, unde credea că e Walhala.

În vremea asta, prințul Hartmut lupta, la rîndul lui, cu Ortwin. Și fiind un luptător destoinic și mai puternic decît Ortwin, era mai gata să-l răstoarne, cu lancea, și să îl ucidă.

Dar chiar atunci fiul lui Ludwig ridică ochii spre castel. Și în dreptul unei ferestre văzu pe mama sa, Gerlind, dîndu-i unui oștean o armă, și înțelese că regina trimisese pe-un ucigaș ca să îi ia viața Gudrunei. Își dete seama totodată că ceea ce voia Ger­lind întrecea orișice măsură, față de-o fată chinuită vreme de treisprezece ani.

Și neținînd seama de sine că se afla-n primejdie, Hartmut îi porunci de jos normandului care pleca să o lovească pe Gu­drun:

• Mișelule, n-o asculta pe mama mea, regina Gerlind! Să nu-i faci nici un rău prințesei, altminteri vei avea de-a face cu mine însumi, mai tîrziu.

Normandul s-a înspăimîntat de-amenințările lui Hartmut. N-a ascultat-o pe regină. Și Gudrun a rămas în viață.

Această faptă l-a salvat, după aceea, și pe el, precum se va vedea îndată. Căci Herwig a băgat de seamă că Ortwin e ame­nințat de Hartmut, prințul din Nordlanda. Și-a sărit iute-n aju­torul fratelui preaiubitei sale, lovindu-l pe Hartmut cu lancea. Era chiar gata să-l răpună. Și poate îl și răpunea, dar Ortwin l-a rugat să-l ierte, spunîndu-i că Hartmut oprise mîna oștea­nului normand, trimis la Gudrun, s-o ucidă.

Astfel l-au luat doar prizonier.

La porțile-nalte, de fier, pe care le-ncuiase Gerlind, Wate, cu hegelingii lui, loveau cu-atîta-nverșunare, încît părea că însuși Tor se coborîse din Walhala și izbea tare cu ciocanul, dorind să intre în castel.[xv]

Porțile au fost sfărîmate. Și Gerlind, prea înfricoșată, aflînd că Ludwig a căzut și că normanzii sînt învinși, și-a pus haine de slujnică, și a fugit pînă la Gudrun. Căzîndu-i înainte, îi să­ruta picioarele și o ruga, plîngînd, s-o ierte, să o scape de he- gelingi.

Gudrun, cu inimă miloasă, văzînd-o în nenorocire, și-a uitat toată supărarea și a ascuns-o în încăpere, după o draperie largă. Tocmai atunci intra și Wate. Necruțător, războinicul a întrebat-o unde-i Gerlind. Și cum Gudrun n-a vrut să-i spună, Wate și-a pus oștenii săi să scotocească peste tot, pînă-au aflat-o pe regină. Degeaba Gudrun l-a rugat să mai amîne pedepsirea. Wate nu s-a înduplecat. El a tîrît-o pe Gerlind, de sub ochii fecioarei Gu­drun, pe scările de la intrare, și-acolo, dintr-o lovitură i-a des­părțit capul de trup.

Voia s-o taie și pe Ortrun, ca fiind din neamul ucigaș. Abia a apărat-o Gudrun, povestindu-i despre copilă că, încă de la în­ceput, îi dovedise dragoste și îi fusese ca o soră în vremurile de restriște. Pînă în ultimele zile nu încetase să o roage pe mama ei să se-mblînzească și să nu le mai chinuie pe Gudrun și pe Hildeburg.

Dintre oștenii nordului prea puțini au scăpat cu zile. Caste­lul a fost ars și el. Și toate-ntăriturile au fost sfărmate, nimicite, și pietrele zvîrlite-n valuri.

Wate voia să-i pedepsească și mai departe pe normanzi. Și Herwig, Ortwin și oștenii regelui Sigfrid din Morlanda erau chiar gata pregătiți să intre în afundul țării, să jefuiască și să ardă.

Însă tot Gudrun i-a rugat să mai amîne hotărîrea, zicînd că îi este dor de Hilda, de mama ei ce o așteaptă de-atîția ani, cu-nfrigurare. Să nu mai întîrzie deci pe coastele normanzilor.

Numai la vorbele acestea, regii și cu bătrînul Wate s-au învoit să mai amîne, pentru o vreme, pustiirea pămînturilor de la nord.

Încet, încet s-a stins și focul. Și trîmbițele-au amuțit. Her­wig cu Ortwin și cu Wate, cu fetele eliberate, au pornit către Matelana.

În drum, au făcut un popas pe coastele Wolpsensand, unde-ntre timp se înălțase un monument regelui Hetel, alături de o mînăstire.

S-au plecat toți și-au pus coroane la capul celui ce pierise în luptă cu bătrînul Ludwig.

Ca prizonieri, aveau cu ei pe Hartmut și pe sora lui — pe care-o ocrotea Gudrun — și zece cavaleri normanzi.

Pe Hartmut a vrut să-l înjunghie de două ori bătrînul Wate, pe cînd călătoreau pe mare. Dar Herwig iar i-a amintit cum el a scăpat-o pe Gudrun, cînd mama lui, reaua regină dăduse ordin s-o ucidă. Și l-a rugat să mai amîne și-această pedepsire. A doua oară l-a scăpat, de-aceeași moarte, prințul Ortwin, spunînd că vrea să-l aibă rob.

Vă-nchipuiți, de bună seamă, cum i-au primit în Matelana pe-aceia care se-ntorceau — mai ales pe prințesa Gudrun și pe prințesa Hildeburg. Țărmul vuia de aclamații. Wate o însoțea pe Gudrun. Și fata a căzut la pieptul mult încercatei sale mame.

Mama și-a luat cu ea copila într-un iatac și-au stat de vor­bă. Și-au amintit de fostul rege, de zilele de multe trecute. Au plîns și s-au îmbrățișat.

Apoi s-a dat un ospăț mare, la care-a luat parte și Sigfrid, venit anume din Morlanda. Și, la acest ospăț de seamă, Wate, cu glasul răgușit, fiindcă sorbise multe cupe, a început să cînte tare gloria hegelingilor ce pier luptînd pe-ntinsul mării și-n insulele nisipoase, căci ei se urcă în Walhala și stau alăturea de Odin.

A luat apoi încă o cupă cu hidromel și a golit-o în cinstea celui îngropat în Wolpensand, sub o movilă, în care a înfipt o lance.

• Hetel! a glăsuit bătrînul, scoțîndu-și sabia din teacă, și stînd parcă în fața umbrei pe care-ar fi dorit s-o vadă. În nord am contenit măcelul, doar fiindcă Gudrun se grăbea să își îm­brățișeze mama. Și socotesc că am greșit. Căci setea mea de răz­bunare nu este încă potolită. Și cred, Hetel, că nici a ta. Voi face însă din feciorul, pe care l-ai adus pe lume, cel mai răz­boinic dintre regi. Eu îl voi însoți în lupte și îl voi sfătui pe Ort­win. Și nu voi avea liniște pînă ce ultimul normand nu va plăti, cu viața lui, moartea ta de la Wolpensand. Iar Ortwin va avea alături pe Herwig, ginerele tău, ca și pe Sigfrid din Morlanda. Îi voi sluji pe cîteștrei, și-i voi uni pentru război!...

Spunînd cuvintele acestea, Wate și-a ridicat spre slăvi sabia lată, de oțel, de-atîta ori însîngerată, și-a mai strigat din răs­puteri:

• În numele strămoșilor, care nu cunoșteau iertarea, îi voi uni pe tineri pentru război!...
• Unește-i, însă pentru pace! a glăsuit atunci Gudrun, ridicîndu-se de la masă și apropiindu-se de Wate. Sînge a curs, și prea destul. Castele-au ars, și au pierit atîția prunci nevinovați. Nu răzbunare, ci dreptate, iată ce doresc tinerii!
• I-adevărat ce spune Gudrun, a întărit și Hildeburg.

Și Hilda a rostit la fel.

• Tu, Wate, nu te supăra, a mai urmat prințesa Gudrun, lipindu-se de pieptul lui, ca-n vremea cînd era micuță și cînd Ortwin o necăjea. Tu ne-ai crescut cînd eram mici. Ne-ai fost asemeni unui tată. Dar suferință a fost destulă. Vrem pace, Wate, nu război...

Și tot atunci, se povestește că ar mai fi sosit acolo, pipăind lespedea cu bățul, și cîntărețul regilor, Horand, cu părul alb ca spuma de pe întinsul mărilor.

În urma luptelor purtate, bătrînul își pierduse văzul.

Și el a început să cînte cu glasul lin, tremurător:

• Gudrun a noastră-are dreptate. Ascultați!... O să vină ziua cînd oamenii vor azvîrli, ca niște lucruri rușinoase, săbiile, lăncile, torțele cu care aprind căminurile. Prea mult sînge a fost vărsat din voia asprilor războinici...

Wate privea descumpănit. Dar nu-și cobora sabia. Cu barba și părul vîlvoi, se-asemăna cu zeul Odin.

Deodată se-nroși la chip. O depărtă puțin pe Gudrun, și glăsui cu glas de tunet, privindu-l cu dispreț pe Horand:

• Vreți pace? Asta-i slăbiciune. Cît timp trăiește încă Hartmut, fiul lui Ludwig și-al Gerlindei, va nutri-n inima-i de fier ură față de Matelana și de noi, care l-am învins... Vreau răzbunare pîn-la capăt... Gudrun, tu nu te-amesteca în treburile regilor... Și tu, Horand, mai bine taci. Nu-i nici un drum spre prietenia cu cei din nord. Așa să știți!...

Gudrun privi întîi la Wate, apoi la Herwig și la Sigfrid, și spuse tuturor astfel:

• Întotdeauna e o cale ce duce către prietenie. Și datoria cea dintîi a unui rege ar trebui să fie tocmai de a afla această cale. Mă ierți că am vorbit și eu, amestecîndu-mă, nu, Wate? — în treburile regilor!...

Oaspeții s-au pornit să rîdă. Cupele iarăși s-au umplut. Prin­țesele au dănțuit. Dar vorbele ce s-au rostit nu le-a putut nimeni uita. Și tot mai mult își făceau drum, spre inimile tuturor, cuvin­tele prințesei Gudrun.

Mai toți doreau să fie pace, afară doar de-unii războinici, precum era bătrînul Wate!

Dar cum puteau să fie Hilda, Herwig și Sigfrid foarte siguri că Hartmut, dac-ar fi fost liber, n-ar fi pornit, un nou război? Astfel se întrebau cu toții. Și nimeni nu găsea răspuns.

Cu toate astea se-auzise că Hartmut era vizitat de-o altă principesă: Hergart.

Hergart era sora lui Herwig. Cît timp fuseseră plecate Gu­drun și Hildeburg în nord, doar Hergart de-o mai mîngîiase și îi ținuse de urît reginei hegelingilor. Și ei îi era tare milă de acest prinț rănit normand.

Hartmut fusese greu lovit în bătălia lui cu Herwig.

Cînd l-au adus în Matelana se afla în primejdie. Căci rănile-i erau deschise și avea mare fierbințeală. Vracii spuneau că va muri.

Ortrun primise-ncuviințarea să-și îngrijească fratele. Iar Hergart s-a împrietenit cu Ortrun, chiar de la-nceput.

Amîndouă l-au îngrijit pe Hartmut, prințul de la nord, pînă ce s-a făcut mai bine. Și azi așa, și mîine-așa, lui Hartmut i s-a făcut dragă copila ce îl îngrijea alăturea de sora lui.

Fără de ea nu mai putea să stea tihnit o zi întreagă. Inima lui, sălbăticită de ațîțările Gerlindei, se îmblînzea încetișor, și-n fie­care zi mai mult. Privirea i se înmuia, ca gheața într-o zi cu soare.

Sînt vinovat, mărturisea sorei lui Herwig prințul Hartmut. Mai drept era dacă muream. Aș vrea să-ndrept totul acum, să schimb firea normanzilor, dar am făcut atîta rău, încît le simt privirile celor din jur, ca niște lănci.

Ar mai fi vrut ca ea să știe că-i singura lui alinare pe care și-o mai poate-afla, dar nu-ndrăznea să glăsuiască. Gemea în sine, și tăcea.

Într-o zi, după vindecare, pe cînd ședea el în grădină, cu capu-n palme, pe o bancă, aude-o vorbă cunoscută.

Stăteau de vorbă, pe-altă bancă, regina Hilda și cu Hergart.

Era o seară minunată. Cerul părea bătut în ținte de aur și de pietre scumpe, ca mantia împărătească. Marea vuia încetișor, ca rotta bătrînului Horand.

• Începem să uităm mîhnirea, spunea regina, doamna Hil­da. În castelul din Matelana vezi numai tineri fericiți... Gudrun se va căsători cu Herwig. Ortwin cu Hildeburg, daneza. Sigfrid a cerut-o pe Ortrun... Ortrun e o copilă bună. Merită și ea fe­ricirea...
• Mai sînt unii nefericiți! a suspinat prințesa Hergart.
• De cine vrei să spui anume? s-a mirat mult regina Hil­da. Cine mai e nefericit?
• E Hartmut, prințul din Nordlanda. Suferă mult, o știu prea bine. Și se căiește preadestul...
• De unde știi, a zis regina, că suferă atît de mult? Și ce-i dori tu pentru el?
• Eu?... aș dori să fie liber. Nu cred că va mai face rău...
• Te-nșeli, a grăit iarăși Hilda. Așteaptă numai răzbunarea. Oameni ca el nu uită lesne înfrîngerile suferite. Urăsc prea mult pe-nvingători.

— Totuși, a stăruit copila... și-a mai rostit încă ceva; dar Hartmut n-a mai auzit cuvintele spuse la urmă.

Din acea zi, prințul Nordlandei s-a luminat puțin la față, și-o privea cu alți ochi pe Hergart. Și nu mai suferea știind că Gudrun va fi a lui Herwig, în vara ce se apropia.

Cînd s-a-ntîmplat, nu prea se știe. Nu știu nici vechii minesengeri. Însă regina i-a chemat pe toți sfetnicii Matelanei, pe ca­valeri, și i-a-ntrebat:

• Noi socotim că prințul Hartmut a suferit din plin, pierzîndu-și castelul, rudele apropiate și cavalerii cei mai buni. Și ar fi bine să-l iertăm. Ce ziceți? Sînteți de părere?
• Să nu-l iertăm, a strigat Wate. Fiul Gerlindei, al șer­poaicei, nu merită nici o iertare. Mai bine-i retezam eu capul.

A luat atunci cuvîntul Horand:

• Pe cît știu eu, a grăit el, prințul din nord e un viteaz. Mai bine să ni-l facem prieten. De-am mai găsi și vreun temei prin care să-l legăm de noi...
• Temeiul este și găsit... a spus, zîmbind, frumoa­sa Gudrun, privind către prințesa Hergart, care s-a-mpurpurat de tot.

A mai trecut puțină vreme. Hilda și-a-mpodobit castelul cu flori, covoare, stofe scumpe și-aurării scoase din lăzi.

Și-n fața cavalerilor, l-a chemat mai întîi pe Ortwin.

I-a așezat pe cap coroana de rege-al hegelingilor. Și Wate i-a dat sabia ce o purtase tatăl său. Iar Hilda i-a dăruit mîna prințesei Hildeburg, daneza, pe care Ortwin o iubea încă de cînd era copil.

Pe Herwig l-a unit cu Gudrun.

Uralele s-au auzit, spun unii, pînă în Nordlanda.

După aceea l-a chemat pe regele Sigfrid de Morlanda. Pe el l-a cununat cu Ortrun. Amîndoi se-ndrăgiseră. Și cel din urmă-a-ngenunchiat, în fața Hildei, însuși Hartmut. A cerut tuturor iertare, și-n primul rînd frumoasei Gudrun. Ea l-a iertat și i-a adus de mînă pe fecioara Hergart, sora lui Herwig, soțul ei. Și alte șaizeci de fecioare, care fuseseră cu Gudrun în Nordlanda cea friguroasă, și-au adus mirii-n fața Hildei.

Hilda le-a dat încuviințarea să facă nunta lîngă regi, și pe mirese le-a-nzestrat.

Nunta s-a început cu zgomot, șuvoi de băuturi și rîset.

În Matelana se vedeau pe străzi, pe case, numai flori. Tinerii-ndrăgostiți danțau.

Cît a durat, nunta, nu știm. Desigur, multă, multă vreme, însă ce știm e că la nuntă Gudrun a cerut mirilor să-și jure unul altuia că-și vor fi prieteni credincioși, că nu se vor certa nicicînd și vor păstra între ei pacea atîta cît vor viețui.[xvi]

Apoi Ortwin și Hildeburg au petrecut perechile care plecau spre țara lor, urîndu-le la toți drum bun.

Lacrimi au curs, bine-nțeles, mai ales Hildei, fiindcă Gu­drun se depărta din nou de ea. Dar și-au promis să se revadă cît de curînd și cît mai des.

Marea era strălucitoare, parcă-nvelită în argint. Și nici un vînt, din cele rele, nu bîntuia de nicăieri.

Pe mare-au plutit trei corăbii, cu trei perechi de-ndrăgostiți, către trei țări și trei castele din larga Mare a Nordului.

Și Horand sta pe țărm, cătînd spre depărtări necunoscute, pe care nu le pot privi decît acei fără de văz. Sta și cînta încetinel, mîngîind strunele de rottă:

— Eu știu că o să vie-o zi cînd strigătele de război vor tre­bui să se preschimbe, pe veci, în cîntece de pace!...

Și-aceia care-l ascultau, stînd, lîngă cîntăreț, pe țărm — mai ales oamenii de rînd — spuneau că el are dreptate și că zărește peste veacuri...