Tristan si Isolda - Din marile legende ale lumii

Tristan si Isolda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

obilii mei ascultători, mi-ați poruncit să vă cint, astăzi, legenda lui Tristan și a Isoldei cea bălaie,^[i] zise poetul cîntăreț, în după-amiaza următoare.

Pe fruntea lui cădeau pieziș raze de soare purpurii, făcîndu-i parcă o cunună. Iar degetele-i lungi și slabe îi lunecau ușor pe harpă. Și, de sub degetele sale, se-mprăștiau sunete-n stoluri ca niște păsări cîntătoare, dar nevăzute de ceilalți.

Departe, o corabie își fîlfîia pînzele-n vînt, asemeni unui pescăruș cu aripile legănate de undele văzduhului.

— Spre-acele zări este Cornwalul, arătă el spre Anglia. De-acolo ne-au venit strămoșii după ce-a fost înfrînt Artur, cîndva, sub ghearele trădării, lăsînd în urma lui durere.

Dar mai-nainte, cînd Artur stătea încă pe tronul lui, în Cornwal stăpînea un rege al cărui nume era Marc.

Din Tintagil — castelul său — regele Marc veghea și el ma­rea și coastele britone, să nu le calce vreun dușman. Și la nevoie se-nsoțea cu alți buni prieteni, ca Rivalen, regele de la Loonois.

Tocmai fusese-o bătălie, înverșunată, de curînd. Marc se aflase-n bătălie într-o primejdie de moarte. Rivalen nu precupețise sîngele lui ca să-l salveze. Fără de sabia lui Rivalen, Marc s-ar fi dus lîngă strămoși, în cripta de la Tintagil.

Și de vărsase atîta sînge, Rivalen — pe lîngă dorința de-a fi alături de-un bun prieten, de-a-mpiedica pe anglo-saxoni să năvă­lească în Cornwal — mai avusese un motiv.

Acesta era dragostea. Rivalen o iubea pe sora lui Marc din Cornwal, pe Blanchefleur.

Socotind că-i prea tînără și nu a sosit încă vremea să fie soață unui rege, Marc amîna căsătoria, deși fata era și ea îndrăgostită de Rivalen.

După această bătălie, Marc hotărî ca, drept răsplată, Blan­chefleur să poată face nunta cu regele din Loonois.

Cine erau mai fericiți decît Rivalen și Blanchefleur în timp ce urcau împreună, la sărbătoarea nunții lor, pe drumul presărat cu flori și în uralele mulțimii, de la capelă spre castel?

Însă în ziua următoare — pe cînd Blanchefleur cînta la geam, hrănindu-și păsărelele, un emisar din Loonois vesti pe regele Riva­len că țara lui e cotropită, în întregime, de dușmani.

Un duce trădător, Morgan, un prieten al saxonilor, năvălise în Loonois, arzînd casele și prădînd.

Rivalen trebuia să plece degrabă spre ținutul său, să-l apere, mai înainte de-a fi cu totul ruinat.

Luîndu-și dar tînăra soție și cavalerii, se porni cu o corabie spre țară.

Cu grijă, își ascunse-ntîi soția sa la Kanoël, în cel mai întărit castel, dînd-o în paza lui Rohalt, un vasal bun și credincios. Apoi, strîngîndu-și toți baronii, începu lupta cu Morgan.

La început îl birui. Porni în urmărirea lui. Dar luptele nu se sfîrșiră.

Timpul trecea chinuitor pentru Blanchefleur, ce-și dădea sea­ma că va fi mamă în curînd.

Așa se scurseră pe-ncetul nouă luni de-așteptare grea. În cea de-a noua se văzu un călăreț venind în goană către castelul Kanoël.

Călărețul își purta lancea înfășurată în mătase. Însă măta­sea era neagră, neagră — așa cum e durerea.

Numaidecît se lăsă puntea.

Abia atunci se dumiriră că solul aducea cu sine scutul și lancea lui Rivalen, însîngerate amîndouă.

Blanchefleur îl aștepta pe tron.

Cavalerul îngenunche și îi rosti vestea cea rea.

Morgan, învins și umilit, îl atrăsese într-o cursă pe regele din Loonois, și prin trădare-l ucisese.

Mormîntul regelui Rivalen se-afla acum pe coasta mă­rii, în scobitura unei stînci, deasupra căreia erau o cască și o sabie.

Regina, fără nici o vorbă, se-ntoarse în odaia ei. Ochii se­cați nu-i lăcrămau. Doar buzele îi erau albe, și dinții-i clănță­neau ușor.

În dimineața ce urmă, regina născu un băiat cu părul cum e spicul copt. Îl sărută, și-și dete duhul.

Jalea domnea în tot castelul.

Consiliul cavalerilor se întruni numaidecît și îl alese pe Rohalt ca să conducă Loonois-ul pînă ce fiul lui Rivalen va putea să primească tronul.

Și fiindcă pruncul n-avea nume, și trebuia să i-l aleagă, Rohalt rosti în acest fel:

— Alt nume nu-i mai nimerit pentru feciorul lui Rivalen, venit pe lume într-o vreme cînd suferința ne-nconjoară, decît Tristan — fiul tristeții.

— Morgan și cavalerii săi, dacă vor ști că a rămas din spița regelui un prunc, vor încerca să ni-l ucidă, mai spuseră alți ca­valeri. Tristan va trebui ascuns.

— Nu vor afla, zise Rohalt. Despre Tristan vom spune toți că-i al meu și-al soției mele. Vă învoiți?

— Ne învoim!

— Jurați deci că vom păstra taina!

— Jurăm! au glăsuit baronii.

Tristan a rămas pentru toți fiul baronului Rohalt.

Șapte ani au trecut apoi. Șapte ani grei, fiindcă Morgan era acum stăpînul țării. La șapte ani, cum se cuvine, Tristan a fost încredințat unui bărbat, ca să-l învățe să mînuiască armele.

Bărbatul era Gorvenal, fostul scutier al lui Rivalen. Și Gorvenal la învățat, plin de răbdare, cîte toate, pe lîngă arta de-a lupta.

Tristan domesticea și fiare. Imita graiul păsărilor. Era un cîntăreț la harpă neîntrecut în Loonois. Știa să compună și versuri.

Avea doar cincisprezece ani, însă părea de optsprezece. Era voinic și cînd trecea călare-ntre ceilalți scutieri, mulți îl asemuiau cu Borvo, zeul poeziei și cîntării la celții de odinioară. Iar tinerele baronese se prăpădeau de dorul lui, și-și fluturau batis­tele, și încercau în fel și chip să-l fure cu privirile.

El rămînea nepăsător. Le răspundea curtenitor, dar rece ca un sloi de gheață.

— Fiul baronului Rohalt, își șopteau nobilele doamne, nu știe ce e dragostea. Este frumos, la fel ca Borvo, dar inimă n-are de loc. E înghețat ca tatăl său, ce nu cunoaște altceva decît calul și luptele.

Însă baronul se mîndrea și se uita cu bucurie cum fiul re­gelui Rivalen se făcuse, prin îngrijirea lui Gorvenal, un tînăr vrednic, puternic, îndrăzneț, serios, ai cărui ochi nu se lăsau furați de fiecare doamnă ce îi zîmbea de la balcon.

„Va fi un rege drept și bun, își spunea-n taină, deseori. Tris­tan ne va scăpa ținutul de regele Morgan cel Rău”.

Numai că toate visurile, toate speranțele — pe care și le făcuseră Rohalt și prietenii lui de credință, că fiul regelui Riva­len o să domnească-n Loonois, spre spaima trădătorilor — s-au risipit, așa cum zboară petalele de trandafir, cînd se pornește vîntul rece.

Tristan sta într-o zi pe țărm.

Cînta un lais compus atunci, visînd cu ochii-n depărtări.

Iar glasul lui umplea văzduhul. Delfinii se săltau din apă și pescărușii se lăsau, din zbor, alăturea de el, ca să-i asculte cîntecul.

Dar, spre nefericirea lui, niște pirați din miazănoapte se coborîseră pe țărm, în timpul nopții, și pîndeau din dosul unor stînci înalte.

Văzînd că pînă și delfinii stau să-i asculte cîntecele, pirații s-au mirat nespus.

— Vom lua pe un astfel de tînăr comori întregi, dacă-l vom vinde, și-au spus pirații între ei...

Și, făurindu-și iute-un plan, pirații s-au zvîrlit asupra fiului regelui Rivalen, l-au cetluit în ștreanguri tari, i-au pus în gură un căluș, l-au dus pe o corabie, și au pornit spre miazănoapte, unde domneau regii normanzi, cu gîndul să li-l vîndă lor.

Tristan, deși legat în ștreanguri, nu încetase să se zbată.

Brațele tari i se-ncordau, slăbind mereu frînghiile. Și cine îndrăznea să se-apropie, să strîngă iarăși nodurile, primea cum­plite lovituri, cu capul și picioarele.

Cu cît se zbătea el mai tare, pe mare se iscau furtuni. Fur­tunile se întețeau la strigătele lui Tristan.

Corabia era purtată ca o sărmană țandără peste întinsul apelor și trosnea din încheieturi.

Puntea era mereu spălată de valurile înălțate pînă la cerul plumburiu.

Și cînd a vrut să se apropie maimarele piraților de Tristan, fiul lui Rivalen, un val mare la răsturnat, și-abia de a scăpat cu viață, cu ajutorul alor săi.

De trei zile pluteau pe mare, și nici o clipă nu-ncetase vîntul turbat, ce întețea din ce în ce mai mult furtuna.

— Se pare, zise un pirat, că acest tînăr cîntăreț e îndrăgit de zeul mării. De cînd l-am cetluit în ștreanguri furtunile nu se opresc.

— Așa e, spuseră și alții. Să-l azvîrlim, legat, în mare, să se-nece.

— Nu, nu! se-mpotrivi pe dată maimarele piraților. Dacă se-neacă, s-ar putea să pătimim și alte rele. Mai bine-l aruncăm în apă, dezlegat, și ducă-se unde-o pofti. Să se înece sau să scape, cum o fi voia zeului.

Furtuna răscolea adîncul, săpînd asemenea prăpăstii în fața corăbierilor, încît îi prindea amețeala, numai uitîndu-se în jos.

— Să-i dăm dar drumul? întrebară cîțiva pirați, cuprinși de frică, pe cel care îi conducea.

— Dați-i! răcni el prin furtună.

Tristan, auzind ce vorbeau, stătu o clipă locului.

Unul veni cu-o sabie și-i tăie toate ștreangurile. Iară Tris­tan, cînd se văzu eliberat din legături, ca un leu tînăr se-azvîrli peste bordul corăbiei, pe coama-naltă a unui val.

Și valul îl purtă deasupra, peste întinsu-acelei mări, pînă cînd se zări un țărm.

Valul atunci îl aruncă pe-o plajă largă, aurie; porni cu zgo­mot înapoi și se topi-n adîncul mării.

Furtuna încetă pe loc.

Ud tot, Tristan de Loonois se ridică și o porni pe țărmul unde tatăl său debarcase cu ani în urmă, ca să-i dea ajutor lui Marc. Tot de aici plecaseră el și Blanchefleur spre Loonois, feri­ciți, însă și mîhniți de știrea care le sosise că ducele Morgan, vicleanul, le jefuia ținuturile, arzînd ce nu putea răpi.

Tristan trecu printr-o pădure, și-ntîlni niște vînători.

Aceștia hăcuiau un cerb pe care îl vînaseră, și-l despicau simplu, în patru, după-obiceiul locului.

Însă prințul din Loonois îi învăță să-i scoată pielea, să-l curețe de măruntaie și să aleagă pentru rege și pentru cavalerii săi coapsele, mușchii și ficatul.

De altă parte așeză capul, picioarele, spinarea, bucata moale de la pîntec — bune de fript pentru scutieri, paji, vînători și alți slujbași.

Apoi orîndui și ceata. Și spuse vînătorilor să sune în anume fel cînd se apropie de castel, așa ca regele să știe că poartă-n furci, cu ei, un cerb.

Astfel făcură vînătorii, și regele se minună, aflînd aceste noi deprinderi aduse de la Loonois.^[ii]

Ținuta prințului Tristan, chipul de-o mare frumusețe și felul de-a vorbi ales, însă modest, curtenitor, îi minunară pe baroni.

Îl întrebară cine e și cu ce rost a venit în Cornwal, iar el răspunse că e fiul unui neguțător breton, plecat în lume, s-o cunoască.

Seara, în timp ce cînta bardul regelui Marc, Tristan luă harpa și îl acompanie încet.

Sunetul harpei întrecu tot ce știau regele Marc, baronii lui și bardul însuși despre acest fel de-a cînta. Căci de pe coardele subțiri și-armonioase se-auzi, la început, susurul ploii de primă­vară, prin frunziș, apoi cum ploaia înceta, și sturzii, grangurii moțați și celelalte păsărele porniră iar să ciripească. Un căprior boncăni tare, chemîndu-și soața în desiș. Albinele sălbatice zumzăiau parcă de-undeva, atît de-aproape, că mesenii priviră toți în jurul lor.

Și, la sfîrșit, Tristan sună din harpa lui, ca dintr-un bucium, îndemnînd la petrecere, la veselie și la danț.

Regele Marc luă-n mînă cornul prins în verigă de aramă, care-i ținea loc de potir, și închină către baroni:

— Fiți veseli, strigă el, seniori, cum ne îndeamnă acest tînăr.

Și dete vinul peste cap.

Prin barba-i roșie, vîrstată cu firișoare argintii, un pîrîiaș gălbui de vin se strecură pînă pe haină.

— Tinere oaspete, grăi. Te facem bard la curtea noastră, și, de ești vrednic, precum pari, și-n meșteșugul armelor, te vom arma și cavaler.

Tristan se ridică atunci și mulțumi regelui Marc de cinstea ce i se făcea.

Un simțămînt nelămurit îl îndemna spre acest om, ce-i era unchi, fără ca el să știe încă acest lucru.

Așa a început Tristan șederea sa în Tintagil.

A luat parte la multe lupte și întreceri cavalerești. Și el în toate era primul, fie că purta armele — pe mare, ca și pe uscat, — fie la marile ospețe, cînd le cînta baronilor.

Se spune că nu se afla nici o copilă în Cornwal să nu fi fost îndrăgostită de tînărul din Loonois. Dar, tot ca și în țara sa, nici uneia nu îi spusese vreun cuvînt de dragoste.

Inima-i nu știa să mintă.

El se gîndea numai la ziua cînd se va-ntoarce-n țara sa și-l va goni din Loonois pe ucigașul lui Rivalen.

Astfel de gînduri nutrea el. Nu avea timp de dragoste.

Și s-a-ntîmplat că tot atunci, Rohalt, cu o corabie, colinda dintr-o țară-ntr-alta, să îl găsească pe Tristan.

Cutreierînd, de la o vreme, Rohalt a poposit și-n Cornwal.

Vă-nchipuiți ce bucurie a fost pe Rohalt, credinciosul, cînd la aflat în Tintagil pe cel atîta de căutat.

Și-au povestit unul și celălalt cîte trăiseră-ntre timp.

Rohalt a spus că-n Loonois oamenii nu mai pot să-ndure asprimea regelui Morgan. Și toți nutresc încă nădejdea că fiul nobilei Blanchefleur și-al lui Rivalen se găsește încă în viață, și-o să vie, să-l izgonească pe tiran.

Cu-acest prilej, bunul Rohalt destăinui și lui Tristan, și re­gelui din Tintagil, că erau rude apropiate, Tristan fiind lui Marc nepot.

Regele Marc îl sărută și apoi îi mărturisi:

— Fără de tatăl tău, nepoate, astăzi nu mai eram în viață. Și Cornwalul era pierdut în ghearele saxonilor. Venind însă aici, la mine, el și-a primejduit regatul. Morgan i-a atacat ținutul, cît timp Rivalen a lipsit. Și de-aici li s-a tras și moartea, întîi lui, apoi mamei tale. Încît, Tristan, sînt vinovat pentru că îți lipsesc părinții, și n-ai nici țară, și nici tron.

— Țara mi-o voi recuceri, se hotărî pe loc Tristan. Și îmi voi răzbuna părinții.

— Iar loc de tată, dacă vrei, am să-ți țiu eu, glăsui Marc.

Se-mbrățișară amîndoi, ca rude bune, și Tristan, fiind prinț de sînge fu armat numaidecît de unchiul său.

Apoi feciorul lui Rivalen se pregăti să se întoarcă în țara sa, în Loonois.

La despărțire, Marc îi spuse că nu mai este-atît de tînăr, că voinicia i-a scăzut, și tare i-ar fi trebuit un braț și-o minte iscu­sită cum le avea numai Tristan. Ce se va face fără el?

Tristan zîmbi, dar nu promise că se va-ntoarce-n Tintagil. Se urcă pe corabie, și marinarii ridicară pînzele-n vînt. Și ea porni.

— Prea multe amănunte nu știm asupra felului în care s-au dat luptele-n Loonois, contra cotropitorilor, zise poețul cîntăreț.

Pesemne, însă, cavalerii și tot poporul s-au unit, aflînd că s-a înapoiat prințul Tristan, moștenitorul drept legiuit al lui Rivalen. El a luptat cu vitejie, avînd alături pe Rohalt, și Mor­gan a fost biruit.

Dar cînd au vrut să-i dea coroana, prințul Tristan și-a amin­tit cum Marc din Cornwal îi spusese că se socoate tatăl său, că-i singur, cam slăbit de vreme, și-are nevoie de-un braț tînăr. Pe de-altă parte se simțea îndatorat și lui Rohalt, ce îl ferise-n vre­muri grele de dușmănia lui Morgan, și apărase Loonois-ul.

Și-așa, în timp ce-l îmbiau să ia coroana și să urce pe tronul regelui Rivalen, prințul Tristan le-a cuvîntat:

— E drept ca tatăl să domnească înaintea fiului său. Și pînă astăzi eu am fost moștenitorul lui Rohalt. Și-așa voi fi și de-azi-nainte. Îl rog deci să primească tronul. Cît mă privește, voi răspunde dorinței unchiului meu Marc, și mă voi duce în Cornwal.

Rohalt nici nu gîndea să urce pe tronul regelui Rivalen. Însă Tristan a stăruit.

— Cel puțin dacă n-ați pleca, a dat atunci răspuns Rohalt, la stăruința lui Tristan. Tot așa l-am rugat cîndva pe tatăl vos­tru, pe Rivalen, fie-i slăvită amintirea, să nu se ducă în Corn­wal. Din prietenie pentru Marc, Rivalen a plecat. De-aici s-a tras nenorocirea. Mi-e teamă pentru voi, Tristan.

Auzind vorbele acestea, Tristan zîmbi încrezător:

— Seniore, rege, spuse el, Marc mă iubește ca pe-un fiu. Și nu-nseamnă că nenorocul, dacă la urmărit pe tata, o să mă bată și pe mine. Eu voi pleca. Am hotărît...

Dar cînd se-napoia în Cornwal, află, de cum atinse țărmul, că Marc e tare supărat.

Tristan încălecă pe calul ce era gata pregătit și-l aștepta de mult în port, și porni iute spre castel.

Acolo, în sala cea mare, Marc adunase toți baronii. În fața tronului stătea un uriaș cam de patru metri, într-o armură de oțel. Uriașul se numea Morholt. Era cumnatul regelui ce stăpînea țara Irlandei. Lîngă el mai erau, de-asemeni, alți doisprezece cavaleri, avînd toți armele în mîini.

Uriașul tocmai cuvînta:

— Cornwalul a plătit tribut Irlandei patruzeci de ani. De cincisprezece ani încoace însă nu vreți să-l mai plătiți. Tributul se socotea astfel: în primul an ne dăruiați aramă — trei sute de livre; în cel de-al doilea, argint; aur în cel de-al treilea — mereu aceeași cantitate. În cel de-al patrulea, ei bine! rîse Mor­holt, lărgindu-și gura, de îi ajunse la urechi — dădeați trei sute de băieți, pe care noi vi-i făceam robi, și încă trei sute de fete, cu care să ne desfătăm, cînd ne întoarcem din război. Regele nos­tru vă întreabă: Vreți să plătiți ce datorați? Corabia noastră e-n port. De nu, avem oștirea gata. Și sîntem gata de război...

Marc nu privea către Morholt.

Dar Morholt întrebă din nou:

— Vreți să plătiți, sau vă răpunem?... Deși — rîse din nou Morholt, lovind cu lancea de podea, de zgudui întreaga sală și s-auzi pînă în port — s-ar mai găsi un mijloc ca să scăpați de datorie, și asta pentru totdeauna...

Regele Marc ridică fruntea, baronii se neliniștiră, și Morholt batjocoritor, urmă cuvîntul început:

— Puteți scăpa, precum v-am spus, doar dacă unul dintre voi cutează să îmi stea în față. Să ne luptăm cu armele...

Morholt rîdea clocotitor, izbindu-și palma de genunchi. La fel rîdeau și cavalerii care erau lîngă uriaș, în sala tronului lui Marc.

— De e vreunul, eu sînt gata să ne luptăm cum o vrea el. Luăm cîte-o barcă și plecăm pe-o insulă în largul mării, căci nu doresc să fiți de față cînd îl voi hăcui-n bucăți, ca pe un iepure sau cerb. Și-acolo o să ne-nfruntăm...

Marc își plecase iarăși capul.

Baronii se-ascundeau pe rînd, în spatele coloanelor, căci se temeau toți de Morholt.

— Atunci, de nu vreți să luptați, înseamnă că plătiți tribu­tul, întinse mîna către rege uriașul Morholt din Irlanda.

Marc era gata să rostească: „Plătesc tributul”, cînd, deo­dată, din cealaltă parte a sălii, o voce spuse răspicat:

— Mă voi lupta eu cu uriașul, pentru poporul din Cornwal.

Oricît era de greu, Morholt se răsuci ca o sfîrlează.

Întotdeauna el fusese trimis de regele Irlandei să ceară altor țări tribut. Și nicăieri nu-i răspunsese încă nimeni în acest fel.

Se-ntoarse deci și îl văzu pe tînărul Tristan pășind cu pasul sigur către Marc.

— Rege, vă rog îngăduiți-mi să dau eu lupta cu uriașul. Mi-ați cerut brațul. Îl aveți. Azi m-am întors din Loonois, unde nu am primit coroana, ca să vă stau în ajutor. De ce să piară Cornwalul?

În sala mare-a tronului era tăcere ca de moarte.

— Unchiule Marc, îngăduiți să ne-nfruntăm cu armele! rosti iar tînărul Tristan.

— Pe Morholt nu la învins nimeni! răspunse rar rege­le Marc.

— Așa e. Nimeni nu la-nvins, șoptiră-nspăimîntați baro­nii. Altfel ne-am fi luptat și noi.

Iar cavalerii lui Morholt își zăngăniră armele și rîseră, strigînd așa:

— Și nimeni nu-l va birui...

Morholt privea triumfător spre rege și baronii săi.

— Poate că eu îl voi învinge! zise Tristan, neșovăind.

Regele Marc se ridică:

— Tristan, sînteți nepotul meu și cavalerul cel mai brav. Vă-ncredințez onoarea mea, soarta ținutului Cornwal și viața celor șase sute de tineri, ce ne sînt ceruți astăzi de regele Irlan­dei. Morholt, cînd vreți să vă luptați?

— Mîine în zori, răspunse el, izbind iar lancea de podea, nedumerit de ceea ce se petrecuse pe negîndite-n Tintagil.

A doua zi de dimineață, Morholt și Tristan se urcară în cîte-o barcăfiecare.

Marc și baronii adunați pe țărmul mării se uitau cum pleacă bărcile în larg. Iar tinerii și fetele, pe care îi cerea Morholt, erau de-asemenea pe mal, cu părinții și rudele.

Fetele și femeile plîngeau pe tînărul Tristan, știind că nu se va întoarce.

Barca uriașului Morholt avea pînzele purpurii, și-a lui Tris­tan pînzele albe.

Morholt acostă cel dintîi. El își legă cu grijă barca de un copac, de lîngă mal. Dar Tristan, după ce ajunse, împinse cu piciorul barca în care se aflase el.

— De ce faci asta? întrebă uriașul Morholt pe Tristan.

— Pentru că unul dintre noi nu se va-ntoarce-n Tintagil, răspunse tînărul Tristan.

Și bătălia începu.

Toți cei care erau pe mal au stat trei zile ascultînd.Niciunuia nu i-a fost foame, nu i-a fost sete, și nici somn.

Ciocniri de arme se-auzeau, și gemete cîteodată. Dar nici o barcă nu sosea în portul de la Tintagil.

În cea de-a treia zi, deodată, se auzi un răcnet groaznic.

— Tristan al nostru a murit! strigară cei din Tintagil. Pen­tru ce l-am lăsat să plece?

Într-adevăr, la puțin timp, barca uriașului Morholt, cu pînzele ei purpurii, se apropie de Tintagil.

— Trăiască neînvinsul Morholt! urară tare cavalerii tri­miși de regele Irlandei. Iată-l, din nou a biruit! Ucis este Tris­tan al vostru.

Numai că de la prora bărcii se zări, făcînd semn cu mîna, Tristan, și nu uriașul Morholt.

— Cum? Cum? țipară irlandezii. Morholt e mort? Nu... nu se poate. Ce o să spună regele, dar mai ales regina noastră, care-i e soră lui Morholt?

Însă poporul din Cornwal îl luă pe umeri pe Tristan, îi cîntă imnuri ce-n vechime li se cîntau eroilor, îi azvîrli cununi de flori și îl slăvi ca pe un zeu.

— Tristan al nostru ne-a scăpat copiii și orașul nostru! Slavă și cinste lui Tristan! Cum l-ai învins? Hai, povestește!

— Morholt m-a încolțit cumplit, răspunse tînărul erou. Era gata să mă răpună. L-am doborît însă cu lancea. Cu ghioaga i-am sfărîmat coiful. Și l-am lovit cu sabia. Însă acuma... și eu simt că mă pierd... cad... o, rege Marc...

Atunci abia văzură Marc, baronii lui și tot poporul, că de sub coasta lui Tristan, din partea dreaptă izvora un pîrîiaș de sînge negru. Sîngele mirosea urît.

Baronii se îndepărtară, neputînd îndura mirosul. Trimiseră însă un vraci. Acesta, după ce privi sîngele care izvora din rana prințului Tristan, îi spuse regelui că rana e făcută de-o suliță al cărui vîrf a fost muiat, mai înainte, în otravă. Și nici un leac nu se cunoaște contra otrăvii folosite... Doar irlandezii de-ar putea... Numai că ei n-or să-l ajute nicicînd pe un duș­man al lor.

Purtat pe-o targă de mulțime, Tristan fu dus pîn-la castel. Dar nu rămase lîngă el decît scutierul Gorvenal, care atunci îl însoțise din Loonois în Tintagil.

Și Gorvenal îl străjuia, fără să țină socoteală că Tristan era otrăvit, și-i oblojea rana deschisă, din care sîngele curgea.

Dar cînd Tristan își reveni, ceru să fie dus, pe targă, într-o colibă lîngă țărm.

Apoi rugă pe Gorvenal să-i afle-o barcă fără vîsle. Să-i pună-n barcă numai apă, într-un burduf, să-și ude gura. Și să-i dea harpa de argint, pe care a-nvățat să cînte de cînd era de șapte ani.

Tristan nu mai avea putere să mînuiască sabia. Și vîsla îi era prea grea, doar coardele subțiri și lungi de mai putea să le mîngîie.

Iar marea... marea îl chema cu necuprinsul ei albastru, cu valurile-i înspumate și cu singurătatea ei.

Privea în larg fără puteri și îl ruga pe Gorvenal:

— Grăbește-te, grăbește-te!...

Căci Gorvenal întîrzia dinadins și nu pregătea cele cerute de Tristan.

— Și unde oare te vei duce, nefericitul meu copil? întrebă, întristat, scutierul. Și cine te va îngriji? Cine-o să-ți spele rănile?...

Tristan încercă să zîmbească:

— Marea cu stropii ei de spumă o să mă spele, Gorvenal, vîntul o să mă răcorească. Și alinare-mi va aduce harpa, cu cîntecele ei. Fii fără grijă, Gorvenal. Nu știu, dar am o presimțire că noi doi ne vom revedea. Du-mă cu barca pînă-n larg, și-apoi întoarce-te acasă...

Plîngînd, scutierul Gorvenal îl urcă-n barcă pe Tristan. Vîsli pînă în largul mării. Acolo-l sărută pe frunte, și lăsînd barca-n voia ei, sări în apă și porni, înotînd, către Tintagil.

Iar cînd ajunse el pe țărm, barca nici nu se mai zărea.

Tristan plutea, purtat de valuri, spre depărtatul necuprins.

Marea-l spăla cu stropi de spumă, și vînturile-l răcoreau. Buzele și le umezea cu apa dulce din burduf.

Drept alinare avea harpa.

Îl îngîna marea cea largă cu șoaptele adîncurilor. Și luna noaptea presăra păienjenișul ei de raze pe rănile prin care viața i se scurgea încetișor.

Cînta și se uita la cer.

Bolta era ca de cristal. Visa că e pe-o pajiște, lîngă castelul părintesc, într-un turnir, și doamnele îl aclamau din răsputeri.

În ochi îi licări, o clipă, numai umbra unui surîs. Mîna cu care mîngîia coardele harpei lunecă...

Capul i se lăsă pe spate, pe partea dinapoi a bărcii.

Doar coardele, pe care mîna lipsea acum, mai fremătau.

În jur i se făcu-ntuneric.

„A venit noaptea?” se gîndi.

Apoi nu mai știu nimic.

Moartea venise, pe furiș, lîngă Tristan, și îl privea.

Trecu timp cît o fi trecut...

Lui Tristan îi părea acum că-i pe nisip la Tintagil, întors după înot, din larg. Și mama sa, doamna Blanchefleur — pe care nici n-o cunoscuse — venise-alături și-i punea mîna ei albă, răcoroasă, pe fruntea lui înfierbîntată de soarele toro­pitor.

Și mîna ei era ușoară; și se simțea atît de bine.

Vru să sărute mîna mamei.

Întredeschise puțin ochii. Dar îi închise de îndată...

Unde era? Și ce văzuse?

Văzuse parcă o-ncăpere în care toate străluceau ca soarele-ntr-o zi de mai. Dar ce anume le făcea să aibă-această stră­lucire nu putea încă să-și dea seama.

Deasupra lui, ușor plecată, era o zînă, sau un înger, fiindcă o fată pămînteană nu putea fi așa frumoasă.

Părul i-era ca aurul. Și-i luneca moale pe umeri, în vălurele, ca mătasea. O mînă i-o ținea pe frunte, vrînd să-i alunge fierbințeala, și cu cealaltă încerca să-i picure ușor pe buze o băutură aromată, din buruieni întăritoare.

Numai o clipă-și cufundase Tristan privirea în azurul ochi­lor zînei, și simțise că îl cuprinde o amețeală.

„Ce-nseamnă asta? se gîndi. Și ce vrajă mă împresoară?”

Tristan cel îndrăzneț și mîndru, Tristan ce nu privea spre doamne cînd fluturau batistele și-aruncau flori în drumul său, acum nu-ndrăznea să-și deschidă ochii din nou și să se uite spre zîna cea cu păr de aur, de teamă ca ea să nu piară.

Îi simțea mîna, și pe buze picurul dulce-aromat al băuturii-ntăritoare.

Totuși, gîndi că trebuie să-ncerce iarăși s-o privească.

Deschise ochii cu curaj, și ea-i păru și mai frumoasă.

— De-aș avea harpa, să o cînt, cît timp mai este lîngă mine, șopti Tristan pe negîndite.

Ea-l auzi.

Se ridică.

— Cine sînteți? îl întrebă.

— Un cîntăreț, zise Tristan, în urechi încă ascultînd ecoul glasului copilei. Nu... nu plecați! o rugă el. Sînteți o zînă, sau un înger?...

Dar fata rîse cristalin, cum sună niște clopoței:

— Sînt fata regelui Irlandei. Numele meu este Isolda.

— Isolda... repetă Tristan numele fetei, ușurel. Isolda cea cu păr de aur... Isolda,... sună ca un cîntec...

Și fata regelui Irlandei îi povesti că într-o seară, niște pes­cari — ce se-ntorceau cu bărcile pline de pește, către portul din Weisefort, castelul regelui Irlandei — au auzit sunînd pe mare o muzică fără pereche.

— „Cine să fie?” se-ntrebau. „A-nviat bardul Ossian? Sau e vreo muzică zeiască?”

Tot cercetînd, au găsit barca în care se afla Tristan. Plutea în voia valurilor.

Cînd l-au găsit, Tristan zăcea aproape fără răsuflare. Mîinile îi căzuseră cu cîteva clipe-nainte de pe coardele de metal. Dar coardele mai fremătau.

Văzînd că e un cîntăreț, și e-n primejdie de moarte, pes­carii n-au mai pregetat. Un cîntăreț e ca și-un zeu, căci muzica este cerească. L-au luat îndată-n barca lor. L-au dus în portul Weisefort.

Femeile pescarilor au încercat să-l lecuiască pe tînărul gă­sit în barcă, de soții lor, cu harpa-n brațe. Dar văzînd că nu reușesc, ele-au vestit-o pe regină.

— Regina este mama mea, zise Isolda lui Tristan. Și se pricepe cel mai bine să lecuiască un bolnav. Știe să facă bău­turi cu fel de fel de vrăji și taine, din buruieni, frunze și flori. Multe le-am învățat și eu. Atîta i-a-ntrebat regina pe cei ce te-au găsit pe mare: Dacă nu ești cumva din Cornwal. Pe oricine-ar fi ajutat, însă nu și pe-un cornwalez. Pentru că unchiul meu, Morholt, cel mai de seamă luptător pe care îl avea Irlanda, a fost ucis de-un prinț, Tristan. Și acest prinț este din Cornwal. Tu, bardule, de unde ești?

— Eu... m-am născut în Loonois, spuse Tristan, fără să mintă. Dar... nu-ncetați... mai povestiți!... o rugă el, dornic s-audă și mai departe glasul fetei... Pe mine cine m-a-ngrijit?... Cine m-a scos din gheara morții, dîndu-mi a doua oară viața?

Isolda își înclină capul.

— Regina, fiind încă în doliu, după Morholt, fratele său, v-a dat în seama mea — șopti. V-am îngrijit cum am putut. Sînt fericită că-n sfîrșit v-ați vindecat... și, în curînd, o să puteți pleca acasă...

„Mai bine nu mă deșteptam, gîndi Tristan, închizînd ochii. Așa, va trebui să plec... Isolda, sufletul mi-e plin de chipul, de făptura ta!...”

Zilele verii au trecut. Și toamna iar și-a trimis solii, vîntul hain și ploile.

Tristan era gata de drum.

Nu mai putuse amîna nici un minut înapoierea. Acuma, sănătos fiind, nu mai putea să stea ascuns, și ar fi fost recu­noscut de cavalerii irlandezi, care fuseseră în Cornwal.

Barca se zbuciuma la țărm, legată cu un lanț de fier.

Tristan se avîntă în barcă. Începu să ridice pînza.

Isolda era la ponton. Vîntul sufla și-i lipea rochia de trupul-nalt și subțirel. Îi răvășea părul de aur. În ochii ei se răsfrîngeau tristețea zilelor de toamnă și negurile de pe mări...

Vîntul bătu în pînza bărcii. Barca zvîcni. Și se porni — cal nărăvaș — săltînd pe valurile mării.

Și, curînd, nu se mai văzu.

În castelul din Tintagil, Tristan, pentru a zecea oară, îi povestea regelui Marc cîte se petrecuseră pe drum, ca și la Weisefort.

Se re-ntorsese primăvara. Printr-o fereastră se zăreau ma­rea, cu valurile-albastre, bătînd asemeni unei inimi, cocorii lunecînd pe cer și bărcile pescarilor, ieșind întîia oară-n larg, după vifornițele iernii. Într-o livadă de pe țărm își desfăceau merii, pe ramuri, florile mici, roz-sîngerii.

Parfumul lor se risipea cu dărnicie în văzduh și ajungea pînă la Marc.

Regele sta pe-un jilț de lemn, lîngă fereastră, și-asculta cîte îi povestea nepotul.

Chipul său aspru, împodobit de barba roșie-argintie, i-era ușor brăzdat de timp.

— Este atîta de frumoasă copila regelui Irlandei? îl în­treabă el pe Tristan.

— Nici visele nu pot să-ți spună, zise Tristan înflăcărat. Nici zînele nu pot să aibă un păr de aur ca al ei.

Regele Marc zîmbi ușor, băgînd de seamă-nflăcărarea fiului sorei lui, Blanchefleur.

Privindu-l, regele văzu cît de frumos era Tristan.

Ochi-i erau învăpăiați, cînd arăta către Irlanda, acolo unde se afla neasemuita lui Isolda.

Ce bine s-ar fi potrivit! (Căci Marc parcă vedea și el aievea fata din Irlanda, atît de bine zugrăvită în povestirea lui Tristan.)

„Dar Tristan este încă tînăr, își spuse-atunci regele Marc, și-n viață o să întîlnească și alte fete, negreșit. Eu nu am iubit niciodată, veșnic prins numai cu războiul. Și sînt puțin trecut cu vîrsta. Nu mai am vreme să aștept”.

În timpul cît regele Marc se frămînta cu-aceste gînduri, s-au anunțat cîțiva baroni.

De mult, aceștia îl rugau să-și ia, în sfîrșit, o soție.

Mulți dintre ei se mai temeau că Marc, fără moștenitori, va lăsa tronul lui Tristan. Asta nu le era pe plac. Invidia era de vină. Fiindcă Tristan îi biruise în orice joc cavaleresc, și la turnire, și-n întreceri. Iar doamnele prea-l admirau și îi făceau toate ochi dulci, și la petreceri fiecare ar fi danțat numai cu el.

Cavalerii îl pizmuiau, și tare n-ar mai fi dorit să-l vadă pe la Tintagil, necum urmaș la tronul țării.

Îl întrebară deci pe rege de s-a gîndit la vreo soție. Și cam pe cînd căsătoria? Altminteri ei îl părăsesc. Se-ntorc în caste­lele lor și îi rămîn lui Marc dușmani.

Pe cînd îi glăsuiau astfel, în încăpere au pătruns două gin­gașe rîndunele, ținînd în ciocuri două fire de păr ca aurul curat.

Rîndunelele-au coborît și-au pus în fața lui Tristan acele fire de păr blond.

Tristan s-a-nveselit atunci:

— Acestea-s fire din cosița Isoldei cea cu păr de aur, unchiule Marc, a rostit el. Prin ce vrajă le-or fi adus rîndunelele pîn-la noi?

Regele Marc s-a hotărît.

— Seniori, baroni, a rostit el, m-ați întrebat cine-i mirea­sa. E fata din al cărui păr au fost smulse aceste fire... Cine por­nește s-o aducă?

— Dar asta e o viclenie, au spus baronii, mîniați. Tristan o fi pus-o la cale. Cine cutează să se ducă pe pămîntul duș­manilor?

— Cine? a zîmbit regele, și s-a întors către nepot.

Tristan se ridică îndată de pe jilțul pe care sta alături de regele Marc.

Afară sunau clopotele cu dangătul lor cel mai trist. Poate murise cineva.

— Tristan! a spus regele Marc. Eu te-am armat. Îmi ești vasal.

— Vasalul, au grăit baronii — sperînd că Tristan va pieri, dacă va merge în Irlanda — nu trebuie să șovăie cînd e vorba de suzeran.

— Eu mă voi duce în Irlanda, a spus Tristan baronilor.

Și fața-i era palidă.^[iii]

S-a-mbarcat pe-o corabie, cu o ceată de cavaleri, îmbrăcați ca neguțători. Și au plutit către Irlanda.

Pe de-o parte, Tristan voia s-ajungă cît mai repede și s-o revadă pe Isolda, și pe de alta ar fi vrut să nu ajungă niciodată s-o ia și s-o ducă lui Marc.

Cînd au sosit la Weisefort, locuitorii din oraș umblau de colo pînă colo, înfricoșați și tremurînd.

Tristan și cavalerii lui și-au întins întîi mărfurile pe cheiul de la Weisefort, ca să nu iște bănuieli, apoi au întrebat ce este și ce se-ntîmplă în oraș.

O femeie le-a povestit că un balaur se-așezase la marginea orașului, și-n fiecare zi cerea să i se dăruiască-o fată.

Muriseră atîtea fete, încît peste puțină vreme n-ar fi rămas decît Isolda. Și monstrul înfricoșător ar fi cerut-o și pe ea.

De-aceea, regele Irlandei a dat de veste-n toată lumea că cine va putea ucide balaurul o să primească mîna frumoasei lui Isolda.

— Și azi, le-a povestit femeia, s-au dus din nou cîțiva ba­roni, în frunte cu Aguyngueran, intedentul castelului, să lupte cu balaurul. De altfel, nu e zi în care să nu încerce cîțiva tineri. Dar, care cum îl văd în față se-ntorc și fug de rup pămîntul... altminteri sînt ei sfîșiați.

Tristan, aflînd toate acestea, se-ntoarse la corabie, își luă un cal și armele, și, fiindcă oamenii fugeau, se întoarse neobser­vat, să-ntîmpine balaurul.

Acesta avea un corp lung de patru stînjeni și mai bine, acoperit cu solzi lucioși. Din țeastă îi creșteau trei coarne, ca niște sulițe de fier. Urechile îi atîrnau pînă aproape de pămînt, și botul cu colți ascuțiți era mai larg ca un butoi. Iară din bot, ca tuturor balaurilor de pe lume, îi curgeau flăcările-n valuri.

Tristan se avîntă cu calul înaintea balaurului și îl izbi întîi cu lancea. Lancea se frînse-n solzii lui.

Balaurul se răsuci, își roti coada și izbi cu coarnele groase, de fier, mugi și apucă în gheare scutul cel mare al lui Tristan, sfărîmîndu-l ca pe-un nimic.

Tristan lovi cu sabia.

Dar sabia nu-l pătrundea.

Deodată, fierul îi străpunse o parte moale de la gît. Tristan o trase. Lovi iar. Și așa îi sfîrtecă gîtlejul. Din acel loc țîșniră-afară valuri de foc și de miasme.

Tristan lovi, lovi, lovi...

Monstrul se prăbuși în bot, vărsînd cele din urmă flăcări. Apoi se răsturnă, zvîcnindu-și coada și ghearele de fier, iar ochii i se stinseră.

Atunci prințul de Loonois îi tăie limba, s-o păstreze ca măr­turie-a faptei sale.

Vru să pornească spre castel. Merse puțin, și dintr-o dată simți în cap o amețeală.

Începu să se clatine. Se tîrî totuși mai departe, și-acolo, lîngă-o mlaștină, căzu cu fața la pămînt.

Miasmele ce le vărsase monstrul încornorat, din gît, îl otră­viseră pe prinț.

În acel timp, atras de zgomot, s-a ivit, cum se povestește, Aguyngueran, de undeva.

Văzîndu-l pe Tristan zăcînd și-nțelegînd că va să moară, îl trase pînă-ntr-un desiș, și-acolo-l înveli cu frunze. Tăie apoi cu sabia capul dihăniei răpuse, și se întoarse la castel, spunînd c-a dat o luptă grea, însă este învingător și c-o va cere pe Isolda, dreaptă răsplată pentru el.

Isolda însă, bănuind că-i la mijloc o-nșelăciune, știindu-l pe Aguyngueran că-i un fricos fără pereche, se hotărî să cerceteze, la fața locului, ea însăși, să vadă ce s-a petrecut.

Și chemînd-o pe Brangien, slujitoarea ei de credință, și în­soțite de un cîine, se duseră în locul unde zăcea balaurul răpus.

Se-ntunecase, cînd ogarul, adulmecînd totul în preajmă, descoperi ascuns sub frunze pe-adevăratu-nvingător.

— Acesta este cîntărețul pe care ni la adus marea din Loonois, tresări fata. Pe care noi l-am vindecat. S-o fi întors să mă salveze și să mă ceară de nevastă. O, zei, dar este-aproape mort! Aguyngueran a vrut să-l piardă, și la tîrît aci-n tufiș. Să-l ducem iute la castel. Să-i salvăm viața... Repede... El pentru mine s-a întors... Pentru mine putea să moară...

Isolda și cu slujitoarea îl ridicară pe Tristan și îl suiră pe un cal, ducîndu-l pînă la castel. Aci-l urcară pe furiș pînă în camera Isoldei.

Îi scoaseră îndată-armura. Și-alt slujitor îl dezbrăcă.

Corpul aproape înghețat i-l adînciră într-o baie, pregătită cu buruieni care cresc numai în Irlanda. Dar dezbrăcîndu-l slu­jitorul găsi și limba de balaur, ascunsă în armura lui, dovada netăgăduită a vitejiei lui Tristan.

Îi deteră și-o băutură făcută tot din buruieni. Și-n timp ce el își revenea, Isolda și cu Brangien începură să-i curețe sabia, hainele și-armura.

Sabia lui o luă Isolda.

Era îngustă, mlădioasă. Cu ea lovise pe balaur.

Și, încercînd s-o curețe, descoperi o știrbitură.

Isoldei inima-i stătu.

În craniul unchiului Morholt, cînd el fusese-adus din Cornwal, se găsise o bucățică ruptă din sabia dușmană, care-i scur­tase zilele.

Bucata de oțel aflată în capul unchiului Morholt era aici, într-o cutie. O scoase și o așeză în știrbitură săbiei. Într-adevăr, se potrivea.

Tristan tocmai își revenise. Se ridicase și-o privea.

— Știu cine ești! îi spuse ea. Iar noi cu toții am jurat, cînd te găsim, să te ucidem, și astfel să îți răsplătim moartea vitea­zului Morholt. Eu îmi voi face datoria...

— Ucide-mă, zise Tristan. Sabia e în mîna ta. Dar vreau să-ți amintesc, Isolda, că nu eu am venit aici ca să-l lovesc pe unchiul tău. Ci el ne-a provocat la luptă, cu silă și batjocură. Lupta s-a dat cinstit, pe față, așa cum a poftit Morholt. De scă­pa el, eram eu mort. Acuma poți să mă lovești...

— De ce?... De ce, strigă Isolda, mi-a fost sortit să fiu sal­vată de ucigașul lui Morholt? Știu... știu ce vrei acum, Tristan. La fel ca și uriașul Morholt, care își alegea din Cornwal pe cele mai frumoase fete, ai venit să mă cucerești și să mă duci în țara ta, și-așa să te răzbuni pe noi...

— Așa gîndești? zise Tristan. Cată atunci în haina mea și vei găsi un medalion. Îți va vorbi el pentru mine...

— Brangien, caută medalionul, zise Isolda slujitoarei.

Și-n medalion, cînd îl deschise, găsiră cele două fire de păr, ca aurul curat, aduse-n cioc de rîndunele, pînă-n castelul Tintagil.

Isolda se împurpură.

— Tristan, rosti ea prințului. Mă iartă pentru-nvinuiri.

În două zile trebuia ca preaviteazul cavaler ce-l doborîse pe balaur să vie-n fața regelui și să o ceară pe Isolda, aducînd mărturiile.

Aguyngueran orînduise ca-n sala tronului să fie așezat capul de balaur, pe cîțiva bolovani de piatră.

Pe cînd rîdea el bucuros cu prietenii și aștepta să se iveas­că regele, începură să intre-n sală și cavalerii lui Tristan.

Aceștia lepădaseră hainele de neguțători și îmbrăcaseră veșminte bogate și strălucitoare.

— Cine sînt cavalerii-aceștia? îi întreba Aguyngueran pe cei mai apropiați baroni. Cum au sosit tocmai în ziua cînd eu o pețesc pe Isolda, pe fiica regelui Irlandei?

Dar nimeni nu știa să spună.

Și Aguyngueran își începu o cuvîntare încărcată cu fel de fel de lingușiri față de regele Irlandei, arătînd capul de balaur. Că-i retezat, zicea, de el, și c-a scăpat-o pe Isolda de un sfîrșit îngrozi­tor. Deci, cucerind-o pe prințesă, ea trebuie să fie-alui.

După ce își sfîrși cuvîntul, se ridică blonda Isolda.

— Rege! îi spuse tatălui. Este-un bărbat aici în sală care îți poate dovedi că baronul Aguyngueran este și laș, și mincinos. Însă trebuie să-mi jurați, întîi de toate, că-i iertați greșelile sale mai vechi, oricît ar fi ele de mari.

— Îți jur, surîse regele.

Atunci Tristan se arătă. Și regele se minună văzîndu-l cît era de mîndru, în hainele-i de purpură, și-avînd o sabie la șold bătută în mărgăritare.

Însă baronii irlandezi care fuseseră în Cornwal îl cunoscură pe Tristan.

— El e Tristan, strigară ei. E ucigașul lui Morholt...

— Dar regele i-a dat iertare! le opri strigătul Isolda. Și el a scăpat Weisefortul, și pe copilele Irlandei, și chiar pe mine, spuse ea.

Tristan ceru baronului Aguyngueran s-arate limba balaurului doborît. Acesta nu avea de unde. Tristan, în schimb, făcu dovada.

— Îl numesc, glăsui Tristan, pe-acest baron, Aguyngueran, și mincinos, și ucigaș, căci a voit ca eu să mor, și, dacă el nu recunoaște, îi cer să ne luptăm chiar azi cu săbiile-n fața voastră.

Aguyngueran, înspăimîntat, recunoscu învinuirea.

Isolda era fericită.

Regele spuse hotărît:

— Tristan! Ai dovedit deplin în ce măsură-ai meritat-o pe fata mea, blonda Isolda. Îți ascultăm acum cuvîntul...

Tristan, înfierbîntat de luptă, uitase că venise-acolo, nu pentru el, ci pentru Marc.

Acuma se dezmetici.

O cîștigase pe Isolda și o pierdea-n același timp.

Și-a dus ușor mîna la piept, și a privit-o pe Isolda pînă-n străfundul ochilor, de parcă i-ar fi spus adio!

Apoi a glăsuit astfel, deși simțea în inimă durerea care-l străpungea:

— O cer în fața tuturor pe fiica voastră, ca soție și ca re­gină pentru Marc, unchiul meu, regele din Cornwal, al cărui sol sînt în Irlanda.

Isoldei nu-i venea să creadă.

Așadar, totul nu fusese decît minciuni și amăgire? Vorbele lui și medalionul... și firele de păr, pe care prin vrăji, ea i le trimisese în ciocul rîndunelelor?...

— V-o dau, a rostit regele. Prin luptă dreaptă ați cucerit-o. Și este-o cinste pentru noi — ca și un semn de prietenie — că fata mea va deveni regină, de-astăzi, în Cornwal...

Tristan se apropie de fată. Și regele îi uni mîna cu-a fetei lui, blonda Isolda.

Fecioara a înclinat capul. Iar părul ei cel mătăsos i-a curs pe piept în rîu de aur, cum lacrimi îi curgeau din ochi.

— Mai bine nu te-aducea vîntul, Tristan, pe coastele Ir­landei, a spus încet de tot Isolda. Acum mi-ai furat dragostea. M-ai amăgit și mă azvîrli în brațele unchiului tău. Simt că prin tine am să pier...

Dar cine-a stat să ia aminte la lacrimile unei fete? Și nunta s-a făcut îndată, chiar în castelul Weisefort.

La nuntă, locul regelui din Cornwalul îndepărtat la ținut solul lui, Tristan, cum era datina pe-atunci.

El i-a dat dragei lui inelul.

I-a ținut mîna albă, mică, și i-a jurat să o iubească, plin de credință, pîn-la moarte.

Se petrecea la fel ca-n visul ce și-l țesuseră amîndoi. Se-aflau la nuntă împreună. Își jurau vorbe de credință. Cu toate astea, era altfel. Soțul Isoldei se numea — nu cum sperase ea, Tristan — ci Marc, un om necunoscut.

Tristan salvase viața fetei, și ea pe-a lui, de două ori.

Trăiau, de fapt, unul prin altul. Și totuși viața-i despărțea.

Legea cea aspră îi răpise lui Tristan sufletul din piept.

— De-acum-nainte merg spre moarte, își murmura sieși Tristan. Mi-am împlinit îndatorirea de sol, curtean și cavaler. Dar cum aș mai putea trăi, știind că ea-i soața lui Marc și că eu singur i-am adus-o? Nu. Înțeleg că s-a sfîrșit.

După ceremonia nunții, s-au urcat în corabia care îi aștepta la țărm.

Mama Isoldei, pricepută la vrăji și băuturi de leac, mai îna­inte de plecare a pregătit o băutură pe care-a dat-o Brangienei.

— Copila mea, i-a spus regina. Și tu ai să te duci în Corn­wal. Ai crescut cu Isolda mea, aveți aproape aceeași vîrstă. Și ai slujit-o cu credință. Îți dau această băutură. E o licoare ferme­cată. E un filtru de dragoste...

Și regina i-a arătat un șip plin cu un vin roșcat.

Băutura era făcută din niște flori și buruieni, care cresc numai în Irlanda. Și ea avea puteri vrăjite. Dacă doi tineri îl sorbeau, ei se legau pe veșnicie cu-o dragoste nemărginită. Nici moartea nu-i mai despărțea.

— Vinul acesta ai să-l dai Isoldei mele și lui Marc, cînd va fi ziua cununiei, i-a spus regina Brangienei.

Slujitoarea a luat licoarea și a ascuns-o-ntr-o lădiță, unde erau și alte șipuri. Însă pe-acest șip de la urmă la însem­nat cu-o panglicuță, ca nu cumva să se încurce cu celelalte dinainte.

Cu bucurie și tristețe călătorea din nou Tristan spre țara unchiului său Marc. Cu bucurie, fiindcă ea era alăturea, pe pun­te. Și cu tristețe, căci Isolda urma să fie-a altuia.

Călătoreau de patru zile. Isolda, într-un cort, pe punte, cu slujitoarea Brangien, ședea ascunsă și plîngea. Lui Tristan nici nu-i răspundea, dacă-i punea vreo întrebare.

Se întîmplase ca atunci să fie niște zile calde. Cerul era de-un roșu stins, cum e nisipul din Cornwal. Și vîntul, ca o pa­săre ce-a ostenit deasupra mării, își închisese aripile.

Iar pînzele corăbiei se-asemănau cu un cimpoi din care aeru-a ieșit. Atîrnau moi și dezumflate.

Căldura îi înăbușea.

Și cavalerii îl rugară pe comandantul lor, Tristan, să-ngăduie să se oprească pe-un țărm unde creșteau copaci, ca să mănînce niște fructe și să bea apă proaspătă, să stea o clipă la răcoare, să prindă astfel noi puteri.

Tristan le-ndeplini dorința.

Și-așa se coborîră toți.

Pe punte nu se mai găseau decît Isolda și cu el.

Isolda a ieșit din cort și, sprijinită de un stîlp, privea ca oarbă peste mare. Nici n-auzea din depărtare vocile celor debar­cați, strînși laolaltă, bucuroși, lîngă izvorul răcoros.

Tristan se apropie de ea. Obrazul fetei se roșise, încins de-atîta fierbințeală cîtă aveau văzduhurile. Și-o milă mare îl cuprinse, căci o vedea cît suferă.

Nenorocirile Isoldei de la Tristan i se trăgeau. De nu sosea el în Irlanda, n-ar fi văzut-o și nici Marc n-avea de unde s-o cunoască, n-ar fi ajuns soția lui.

Voind să-i domolească setea, Tristan intră iute sub cort, unde știa că Brangien are șipuri cu băuturi.

De-o parte era o lădiță. Și în lădiță se găseau mai multe sticle și sticluțe. Una avea o panglicuță prinsă la gît cu un semn roșu.

„Pesemne asta-i băutura ce-i place cel mai mult Isoldei, gîndi Tristan numaidecât, și Brangien a însemnat-o”.

Tristan luă șipul și fugi, pe punte, unde sta Isolda. Fără o vorbă, i-l întinse.

Isolda, negîndind nimic, pe cît era de încălzită, luă șipul și sorbi cu sete.

Mai rămăsese jumătate din vinul roșu, pregătit cu-atîta grijă de regină. Dar fetei îi era destul.

Și-napoindu-i lui Tristan sticla cu vinul fermecat, el bău ce mai rămăsese.

În acea clipă se-ntorceau cavalerii de pe uscat. Cu ei venea și Brangien.

Ea îi văzu pe cei doi tineri privindu-se, parcă ei înșiși s-ar fi sorbit atunci cu sete. Văzu și sticla însemnată cu panglicuță roșie. Era însă golită toată. Și înțelese că acolo o întîmplare-ngrozitoare se petrecuse-n lipsa ei, fiindcă Isolda și Tristan sorbiseră vinul cel roșu, dat la plecare de regină, acel filtru de dragoste, a cărui vrajă nu putea să o mai risipească nimeni.

Brangien începu să plîngă.

Înțelegea că-i vina ei, căci nu veghease-ndeajuns.

— O! Nici nu pot să povestesc ce s-a mai întîmplat atunci, grăi poetul cîntăreț. În inimă ei au simțit un foc aprins și un vîrtej, pe care nu știu să le cînt. Știu însă că s-au sărutat, în timp ce Brangien plîngea.^[iv]

— Am încercat să mă-nfrînez, a spus Tristan. Am vrut să fiu bun cavaler, și bun nepot, și am făcut tot ce-am putut, deși am suferit că Marc ne-a silit să ne despărțim. Dar inima nu vrea s-asculte. Eu nu știu ce s-a petrecut...

Și-ntr-adevăr, pînă atunci nu aflaseră de licoare, căci Bran­gien ținuse taina. Și amîndoi nu pricepeau de ce — oricît se străduiau să-și stăpînească inima — ea-i îndemna unul spre altul, fără s-o poată înfrîna.

— Corabia zboară prea iute către Cornwal, șoptea Isolda spre dragul ei Tristan, oftînd. Aș vrea s-o pot ține pe loc. Sau s-o scufund în apa mării. Cu tine să rămîn mereu...

Însă corabia plutea...

Și-oricît de-ncet a plutit ea, tot a ajuns pînă-n Cornwal.

Străjerii-au trîmbițat de sus, de pe creneluri, cu putere.

Regele-a coborît pe țărm, cu cavalerii-n urma lui.

Și el a prins-o pe Isolda de mîna albă și subțire — luînd-o din mîna lui Tristan — s-o ducă în castelul său.

Era nespus de fericit, văzînd-o pe blonda Isolda atît de dul­ce, de gingașă, de tînără și proaspătă.

„Ea o să-mi dea iar tinerețea”, se bucura regele Marc.

Fața lui aspră, înconjurată de barbă scurtă, roșie, însă vîrstată cu argint, se luminase și zîmbea.

Iară Tristan plîngea pe țărm, singur, uitat de toată lumea, în genunchi, la debarcader — în timp ce marea îl stropea cu va­lurile sale reci — gîndind la părul ei de aur, la buzele ca de coral și la privirea ei din urmă, de căprioară înjunghiată, cînd Marc a tras-o spre castel.

Îi venea să ia sabia și să alerge după Marc. Și să i-o smulgă pe Isolda, pe draga lui, fără de care știa că nu poate trăi.

Dar legile erau mai tari decît pornirea lui nebună. Și toate-nvățăturile, ce le primise de copil, îl țintuiau și îi dădeau puterea de-a lupta cu el, de a-și înfrînge, la sfîrșit, dragostea cea mis­tuitoare.

Și anii-au început să curgă.

Isolda era, lîngă Marc, regină în ținutul Cornwal. Iară Tris­tan numai baron.

De cîte ori se întîlneau, Tristan i se pleca supus, Isolda se uita la el cu o privire-ndurerată. Apoi se întorcea spre ceilalți și le zîmbea, însă silit.

Tristan se stăpînea cu greu.

Amîndoi sufereau cumplit.

Iată însă că un alt nepot al lui Marc, ducele Andret, dușman de moarte-al lui Tristan — și numai din invidie — le pîndea fiecare pas.

Iar din privirile schimbate de cei doi tineri, și-a dat seama că ei încă se mai iubeau.

Și-mpreună cu alți baroni, s-a furișat pe lîngă rege strecurîndu-i, pe nesimțite, otrava bănuielilor.

— Reginei încă-i este drag Tristan, prințul de Loonois, care pe ea a cucerit-o, cu armele, precum se știe, și v-a adus-o pîn-aici numai fiindcă era vasal, și trebuia să se supună. Se vede asta din priviri. Mai bine-i ca Tristan să plece. Numele vostru ne e sfînt! Să nu se-ntmîmple ceva rău... au glăsuit lingușitorii.

Regele Marc s-a încrunat. L-a chemat pe Tristan la sine, și i-a cerut să părăsească, pentru o vreme, Cornwalul. Să plece chiar a doua zi.

Tristan a vrut să se supună. Și era gata să pornească.

Însă l-a săgetat un gînd: Cum ar putea pleca din Corn­wal, fără să-i spună rămas bun Isoldei lui cu păr de aur? Dar dacă nu se mai revăd? Dacă el moare între timp de dorul care-l chinuie?

Sufletul îi ardea în piept.

Și-așa s-a hotărît s-o vadă întîi de toate pe Isolda, orice-ar fi fost să se-ntîmple, și să îi spună rămas bun.

Luîndu-l pe Gorvenal cu sine, Tristan s-a dus într-o căsuță din Tintagil și s-a ascuns.

Cu ajutorul Brangienei, multcredincioasa slujitoare, i-a dat Isoldei întîlnire la poalele unui copac, a unui pin, într-o livadă, lîngă un lac, la marginea castelului.

Isolda s-a cutremurat.

Dacă venea, făcea o faptă prin care-l supăra pe Marc. Dar, dacă nu voia să vie, nu era oare și mai rău? Tristan nu deznădăjduia? Și-n deznădejde nu putea — el, ce era vijelios! — să își reteze firul vieții?

Isolda deci s-a hotărît să-l întîlnească pe Tristan.

Dar la castel se mai afla și-un pitic cocoșat: Frocin. Frocin era și vrăjitor. El se aliase cu Andret, fiindcă Tristan era frumos, era iubit, îi ajuta pe cei sărmani și lupta-n apărarea lor, cum se-ntîmplase cînd Morholt venise să ia tinerii, cu ani în urmă, în Irlanda.

Acum, prin vrăji, Frocin aflase de întîlnirea lui Tristan cu multiubita lui Isolda, sub acel pin de lîngă lac. Îl înștiințase pe Andret, și-acesta pe regele Marc.

Regele, auzind aceasta și dorind să se-ncredințeze, cu ochii lui, de ce se-ntîmplă, s-a urcat seara în copac, luîndu-și și arcul cu săgeți.

Peste puțin, într-adevăr, veni Tristan lîngă copac.

„Așadar, nu este minciună, își spuse Marc. Am să-l ucid” — și-și puse o săgeată-n arc.

Insă Tristan, cum sta pe țărm, și privea visător, în lac, îi văzu umbra regelui care-și punea săgeata-n arc.

Cum s-o vestească pe Isolda, și cum să nu se dea de gol? Teamă-i era doar pentru ea.

Își muncea mintea ce să facă, se frămînta... dar prea tîrziu...

Isolda lui se și ivi, albă, subțire, diafană, plutind parcă prin­tre copaci.

— Tristan, rosti ea, unde ești?

În acea clipă, cum șoptea, apropiindu-se de copac, luna se arătă senină și lucitoare printre crengi.

Ca și Tristan, văzu și ea umbra lui Marc cu arcu-n mîini.

„Nu e nimic, gîndi Isolda. Regele are ce-auzi.”

Și-i spuse tare lui Tristan:

— Tristan, deși am fost a ta, și tu m-ai dat regelui Marc, cum altul nu ar fi făcut-o, dușmanii nu se potolesc. Și totul din invidie. În jurul nostru s-a țesut un des păienjeniș de intrigi. De-aceea eu te sfătuiesc să pleci din Cornwal chiar acum și să nu te mai înapoiezi, chiar dacă ai să fii rugat. Regele și-a plecat urechea la glasul clevetirilor. Și nu doresc să-ți afli moartea, fiindcă ai fost preacredincios cuvîntului ce i l-ai dat...

— Același lucru-l socoteam și eu, preanobilă Isolda. Vreau să v-asigur c-am să plec, și încă pentru totdeauna, dar țin să vă spun rămas bun, ca uneia ce-i datorez viața mea toată, spuse el.

Regele atunci se rușină de bănuielile avute. Coborîndu-se din copac, luă pe Isolda și Tristan, și îi întoarse la castel.

Dar le ceru ca niciodată blonda Isolda și Tristan să nu-și vorbească între ei, decît doar în prezența sa.

Dușmanii nu se liniștiră nici după această întîmplare.

Andret, Frocin și cu ceilalți stăteau, neobservați, de veghe: doar-doar vor dibui ceva... să-i poată spune regelui, și să-l răpună pe Tristan.

Iar el n-avea altă dorință, decît să schimbe un cuvînt cu cea mai dragă decît viața, sau cel mult să-i atingă mîna, mîna ei aibă și micuță, luată de Marc din mîna lui.

Însă-și da seama că pîndeau dușmani la fiecare colț, că ea era-n primejdie, că însuși Marc încuraja această goană-n urma lor.

Pe vremea-aceea, regele dormea cu rudele-apropiate în una și aceeași sală.

Numai că iată, într-o seară, cînd ceilalți se culcaseră, regele Marc îi porunci nepotului Tristan să plece în zori de zi la Camelot_r la curtea regelui Artur, cu o scrisoare de la el.

Apoi, cam către dimineață, regele Marc se ridică, urmat și de ceilalți baroni, ieșind afară din castel.

Tristan nu se mai stăpîni.

„Este prilejul, se gîndi, să schimb o vorbă cu Isolda, mai ales fiindcă am să plec, astăzi, la regele Artur, și nu știu dacă-n calea mea nu mi s-a-ntins cumva vreo cursă, și dacă n-am să pier pe drum.”

Se ridică din pat, cu grabă.

Era în revărsat de zori.

Și între patul regelui și cel al său văzu, pe jos, un strat sub­țire de făină.

Își dete seama deîndată. Frocin făcuse acest lucru. Și regele era-nțeles și cu Frocin, și cu Andret.

Totuși dorința de-a vorbi cu fiica regelui Irlandei birui pre­vederile. Ca să nu calce prin făină, dar să ajungă la Isolda, se încordă, făcu un salt, și-ajunse alăturea de ea.

În clipa cînd sări Tristan, intrară-n sală regele, baronii lui și vrăjitorul.

Regele porunci să-i lege și pe Isolda, și pe el. Să nu se facă judecată. Dar să se pregătească rugul. Și cei ce se iubeau să ardă, să fie prefăcuți în scrum.

Ziua veni însîngerată, în sunete de trîmbițe.

Crainicii regelui chemară pe cornwalezi să se adune, să vadă execuția.

— Nu vrem să moară nici Tristan, acela care ne-a scăpat, prin lupta lui, de irlandezi, și nici regina cea frumoasă, buna Isolda, nu... nu vrem, striga mulțimea-nfuriată.

Dar regele nu ținu seamă. Și cînd rugul se ridică, trimise-ntîi după Tristan.

Pe cînd îl aduceau pe cale, în ștreanguri, ca pe un tîlhar, îi întîlni bunul Dinas, un baron prieten lui Tristan.

Și acesta, cu sabia, îi tăie legăturile.

— Nu se cuvine, zise el, ca un baron, cum e Tristan, să fie dus legat în ștreanguri. De fuge, aveți săbiile...

Porniră apoi mai departe, trecînd pe lîngă o capelă.

Oamenii se opreau aici să se închine uneori.

Capela se găsea pe-o stîncă, la marginea unei prăpăstii. Și-avea o scobitură-n piatră, pe unde iarna ieșea fumul.

— Mai înainte de-a muri, rosti Tristan baronilor care-l călă­uzeau spre rug, dați-mi voie să intru-aici și să îmi fac o rugăciune.

Și fiindcă îi îngăduiră, Tristan pătrunse în capelă. Dar cum era de subțirel și mlădios, se strecură prin coșul cel îngust de piatră, ieși afară și sări, de sus, în valurile mării.^[v]

Și marea clocotea acolo ca un balaur printre stînci.

— S-a înecat, spuse Dinas, văzîndu-l cum se prăbușise. S-a pedepsit singur Tristan. Vestiți-l pe regele Marc.

— Dacă-i așa, glăsui Marc, cînd auzi această știre, să mi-o aduceți pe regină.

Isolda fu și ea adusă. Însă mulțimea clocotea.

— Nu vrem s-o ardeți pe regină! Isolda e nevinovată! Altă pedeapsă-i puteți da...

Atunci... atunci se arătă, în fața regelui, un om respingător peste măsură, și care se numea Yvain. Trupul i-era tot plin de plăgi. Obrazul lui părea mîncat pe jumătate de un lup. Din nas n-avea decît un ciot. Și era îmbrăcat în zdrențe murdare și mi­rositoare.

Mulțimea toată-i făcu loc, fiindcă Yvain era lepros.

În urma lui Yvain mergea, tăcută și îngrozitoare, o ceată mare de leproși toți plini de răni putregăite și toți cu zdrențele curgînd, răspîndind o duhoare grea, ce-i îneca pe privitori.

Femeile-și acoperiră ochii, să nu-i vadă trecînd. Însă Yvain cu soții săi veniră la trei pași de rege.

— Măria voastră, îi zise el, cu-o voce spartă, ascuțită, vreți s-o ucideți pe Isolda, c-a stat de vorbă cu Tristan. Dar, ia gîndiți-vă că rugul o s-o prefacă prea curînd într-o grămadă de cenușă. Și suferința-i s-a sfîrșit. Noi sîntem ocoliți de oameni și arătați cu degetul. Neveste nu avem de mult. Dați-ne-o dară pe Isolda!... Isolda se va-mbolnăvi de lepră, ca și noi ceilalți. În loc de rochii foșnitoare și blănuri scumpe, de samur, o să-i atîrne zdrențele. Ce vreți pedeapsă mai grozavă? Trupul ei alb va putrezi, încă de vie, rege Marc!...

— Nu!... Nu mă dați leproșilor! plîngea pe rug blonda Isolda, cutremurîndu-și umerii de-nfiorare și de spaimă. Mai bine dați foc rugului.

Numai că regele rînji cu gura strîmbă spre Isolda. Mînia îl făcea nebun.

— Luați-o! strigă leproșilor. Să putrezească vie fiind. Și chipul ei frumos acum să facă silă tuturor...

Yvain se repezi ca fiara. Dezlegă legăturile.

Mulțimea se ruga în cor:

— Nu, rege Marc! Nu face asta! Căci cerul te va pedepsi...

— Luați-o! răcni încă o dată regele Marc către leproși.

Aceștia o înconjurară, și-n groaza celor ce priveau fapta cea crudă a lui Marc, și fără de asemănare cu nici o alta pe pămînt, Yvain o trase pe Isolda, de păr, către sălașul lor, săpat în stîncă, lîngă mare.

Oamenii se împrăștiară, și-și blestemară regele, afară numai de Andret, piticul blestemat Frocin, și alți cîțiva baroni vicleni...

Atîta doară că Tristan, sărind în mare, nu săvîrșise fapta asta pentru el, ci doar cu gîndul la Isolda, voind s-o scape de osîndă. Iar el putea apoi să moară.

Din fericire, chiar de mic făcuse-astfel de sărituri, pe coas­tele din Loonois, apoi, de-asemeni, în Cornwal. Avu noroc. Nu se lovi. Și, înotînd sub apa mării, se-ntoarse repede la țărm.

În vremea asta, Gorvenal, de ajuns de prevăzător, trăgînd nădejde că Tristan totuși scăpase, îl căuta.

Se întîlniră amîndoi pe-o plajă lîngă Tintagil, acum pustie, fiindcă toți fuseseră chemați de Marc, să vadă execuția.

Gorvenal îi aduse calul. Ba îi dădu și sabia, pe care el i-o tăinuise sub mantie, cînd îl legau din ordinul regelui Marc, în zorii zilei, la castel.

Tristan încălecă pe loc, și vru să plece către rug, să lupte iar pentru Isolda. Nu făcu însă zece pași, și un convoi se arătă.

Convoiul era de leproși.

În fruntea lor pășea Yvain, trăgînd de pletele-i de aur pe-o tînără fără puteri, care abia se mai zbătea.

Ceilalți țipau de bucurie, și ca maimuțele săreau, fiindcă cea mai frumoasă fată din cîte se găseau pe lume era acuma prada lor.

În timp ce ei țipau bezmetici, îl și văzură pe Tristan.

Convoiul stătu locului.

Numai Yvain o mai ținea de plete pe blonda Isolda.

— Isolda! o chemă Tristan, Isolda, iată, sînt aici! și s-avîntă către leproși.

Cînd leproșii se risipiră, și nu rămase decît ea, trîntită pe nisipul plajei, cu părul revărsat în valuri, oftînd ca un copil bol­nav, Tristan o ridică sfios.

— Tristan, îi șopti ea. Tristan, ți-am adus numai nenoroc...

Tristan o mîngîie pe păr. Urcă pe cal, cu ea în brațe.

Și, însoțiți de Gorvenal, se-ascunseră într-o pădure, să stea în ea cu fiarele, fiindcă la curte cu baronii și regele nu mai puteau.

Tristan de mic crescuse-un cîine, pe care îl chema Husdent. De cînd fusese luat Tristan de cavaleri și dus spre rug, Husdent nu mai mînca nimic. În schimb nu înceta o clipă să-și muște lanțul, să se zbată, scurmînd podelele de piatră.

Întreg castelul răsuna de lătrături și urlete. Regele Marc nu mai putea o clipă să închidă ochii.

Au hotărît deci să-i dea drumul, dar să vadă pe unde-o ia, poate că-i duce spre Tristan. Fiindcă Yvain îi înștiințase că nici Tristan nu era mort, și că le-o luase pe Isolda. Să afle unde s-au ascuns.

Cîinele, negru și voinic, scăpînd din lanț, o luă la fugă întîia oară spre capelă. Și o porni spre plaja mării. De-aici o luă către pădure.

Și-n pădure-i pierdură urma. Dar el ajunse la Tristan.

Pădurile creșteau pe-atunci atît de mari și încîlcite, încît era nespus de greu ca să-i mai afle pe fugari. Afară de-asta, prin hățișuri nu se putea merge în grup. Și nimeni nu avea curajul să-l întîlnească pe Tristan — decît dacă erau mai mulți. Căci Tristan i-ar fi pedepsit. Desigur, i-ar fi doborît. Săgeata lui nu dădea greș.

Și-așa, baronii hotărîră să se oprească deocamdată, dar să-l trimită pe Frocin, poate că el îi va găsi.

La început Tristan făcu iubitei sale, în pădure, o colibă din ramuri verzi, și-o presără toată cu flori. Dar iată că veni și toamna. Săpă atuncea un bordei.

Tristan dresase pe Husdent ca să-i ajute la vînat, fără să latre nicidecum. De cum afla unde-i vînatul, cîinele îi călăuzea, în liniște — sau pe Tristan, sau pe scutierul Gorvenal.

Husdent părea un cîine mut.

Numai cînd buna lui stăpînă, Isolda, îl mîngîia blajin, Hus­dent abia de mîrîia, închizînd ochii, bucuros.

Vara mîncaseră și fructe: mere și pere de pădure. Dar iarna aveau numai carne, bine-nțeles, cînd o găseau.

Hainele lor, subțiri, de vară, erau acum ferfenițite. Tristan și Gorvenal scutierul au trebuit să pregătească, în iarnă, blănuri de-nvelit.

Isolda nu era deprinsă cu greaua viață de pădure. Pe lîngă frig și umezeală, răbdau de foame deseori, sau mîncau numai rădăcini.

Dar ei nu vedeau toate astea. Căci dragostea le da puteri.

Tristan îi închina Isoldei versuri în fiecare zi. Seara se-așeza lîngă foc, cu harpa-n brațe, și-i cînta. Și-n versuri nu-i vorbea decît de ce simțea inima lui, văzînd-o cît e de frumoasă, și știind cît de dragă i-e.

Păcat că nu și-a scris Tristan aceste lais-uri de amor, și astfel nu ni s-au păstrat. Căci alte lais-uri mai frumoase nu s-au mai scris de cînd e lumea, și, sigur, nici nu s-or mai scrie...

Isolda era fericită, fiindcă Tristan era cu ea; și nu știau că, prin pădure, Frocin, piticul, îi căuta.

Și-acesta, pînă la sfîrșit, a putut să le dea de urmă, să le descopere sălașul, vestindu-l pe regele Marc.

Trecuse vitregia iernii. Și păsărelele cîntau. Pădurea înver­zise toată. Fiori răsăreau prin luminișuri.

Era o zi moleșitoare.

Tristan și cu blonda Isolda se întorseseră-n coliba de primă­vară, din bordei. Iară Tristan împrospătase coliba lor cu ramuri verzi și presărase în ea flori.

Gorvenal nu era acasă. Se dusese la vînătoare, luîndu-l cu el și pe Husdent.

Nefiind cîinele la colibă, regele și suita lui se apropiară de colibă, privind printr-o deschizătură.

Într-un colț se afla ulciorul, alături un arc cu săgeți, o suliță și două ghioage. De-o ramură, ca de-un cîrlig, spînzurau cîteva veșminte. Mai multe piei de animale erau azvîrlite într-un colț. Și-n mijloc se vedea un pat. Era un pat făcut din ierburi, și presărat apoi cu flori. Pe pat se-odihneau amîndoi. Dar între ei lucea, albastră, lama tăioasă-a unei săbii: semnul deplinei curății.

Regele Marc, care venise aprins de gînduri ucigașe, se-nveseli numaidecît.

După ce fără îndurare o dăduse leproșilor, în acea zi de neuitat, pe cea care-i era soție, regelui îi păruse rău. Fiindcă atunci cînd rămăsese fără de tinerețea ei, înțelesese că-i bătrîn. Și ar fi vrut s-o ia-napoi.

Acum se bucura din plin, văzînd lama strălucitoare pusă ca stavilă-ntre ei.

Plin de prudență, regele se aplecă, luă sabia, și o înlocui cu-a sa. Iară Isoldei îi schimbă inelul, cu inelul lui.

Aceasta trebuia să-nsemne că i-a găsit; este-ntre ei; și ar fi gata de iertare.

Cînd s-au trezit și au văzut sabia regelui în locul aceleia a lui Tristan, iară pe degetul Isoldei inelul său, au înțeles că îi pîndea primejdia. Nu mai aveau unde fugi.

Mai se găsea-n acele locuri, într-o chilie, de sub munte, și un călugăr pustnicit. Acesta se numea Ogrin.

Ogrin îi certa pe Tristan de cîte ori îl întîlnea, spunîndu-i că trebuie-ntoarsă Isolda stăpînului ei.

Aflînd de-această întîmplare, Ogrin îl certă și mai rău. Dar Tristan se împotrivi:

— Isolda nu-i a lui. I-a mea. Eu am văzut-o-întîia oară și m-am îndrăgostit de ea. Și ea pe mine m-a ales...

Bătrînul pustnic se-ncruntă:

— Regele Marc ți-a arătat întotdeauna dragoste. Și tu îi datorezi la fel...

— Eu, pentru el, am părăsit regatul de la Loonois. Și cu credință l-am slujit, înfruntînd moartea și luptînd și cu uriașul irlandez. Iară Marc cum m-a răsplătit? Prin vorbe, da, el mă iubea ca pe o rudă apropiată. Dar cu fapta m-a osîndit, folosind drepturile sale, de rege și de suzeran, să-i dau pe draga mea Isolda, pe care nici n-o cunoștea.^[vi]

— Noi de aceea ne-am născut... Sîntem făcuți de Dumnezeu să suferim pe-acest pămînt! hotărî pustnicul, lovind cu cîrja într-un copac.

— Nu cred, îi răspunse Tristan. Ne-am născut să fim feri­ciți, și nu să trăim în dureri. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sînt lipsiți de suflet. Afară de-asta, vreau să știi că am murit de două ori: și de otrava lui Morholt, ca și de a balaurului. Și Dumnezeu m-a părăsit. De-asemeni și regele Marc. Iară Isolda mi-a dat viața...

— Regele Marc îi este soț...

— Da. Însă eu am cucerit-o, prin jertfa mea, luptîndu-mă...

— Sfînta biserică romană i-a unit printr-o legătură ce nu poate fi desfăcută...

— Pe noi ne-a unit dragostea. Amîndoi am băut licoarea, a cărei vrajă nici un preot nu poate să o risipească.

— Lui Marc i-a jurat ea credință...

— Dar eu i-am ținut mîna-n mînă, atunci, în ziua cununiei. Isolda nu la vrut pe Marc. Pe ea n-a întrebat-o nimeni! Iar regele, ca suzeran, cu sprijinul bisericii, în numele lui Dumnezeu, mi-a luat-o pe Isolda mea.^[vii]

— Tristan, glăsui pustnicul, amenințînd cu semnul crucii. Și în fața lui Dumnezeu, ca și în fața legilor, Isolda însă a rămas soața lui Marc, regele tău...

— Regele Marc a azvîrlit-o leproșilor, și a sortit-o unei pieiri chinuitoare. Arunci ceva, și-i tot al tău, fiindcă ești tare și-așa vrei? Eu am scăpat-o, e a mea...

— Dar nu uita c-o chinuiești, ținînd-o în mizerie, de-atîta vreme, de doi ani. Oamenii toți o vor huli. Acuma-i încă tînără. Dar nu gîndești la bătrînețe? Dacă nici tu nu vei mai fi, va ajunge o cerșetoare, așteptînd mila tuturor. Iar după moarte, lîngă tine, în iad își va găsi sălaș...

Tristan se prăbuși-n genunchi.

— Nu pentru mine, pentru ea, te roagă să nu sufere...

— Numai un drum e, fiule, rosti pustnicul la sfîrșit. Marc este gata să vă ierte. Dă-o-napoi soțului său, cruț-o, Tristan, și de rușine, și de osînda veșnică. Iar tu însuți pornește-n lume, cît mai departe de Cornwal, și uit-o... uit-o pe Isolda. Căiește-te cît mai e timp. Numai așa poți împăca și legea, și biserica...

Și, ca s-o cruțe pe Isolda de alte multe suferințe, Tristan atunci s-a-nduplecat.

Cu moartea-n suflet s-a întors Isolda la stăpînul ei. Tot astfel a plecat Tristan.

Mai înainte de-a pleca, în sala tronului, a spus:

— Cine cutează să arunce vreo vorbă rea despre Isolda să își susțină-nvinuirea, luptîndu-se cu armele!

Nici un baron nu i-a răspuns. Cine-ndrăznea să îl înfrunte pe preaputernicul Tristan, ce-l doborîse pe Morholt?

La despărțire, el i-a dat Isoldei sale pe Husdent. Dacă Isolda-i poruncea, cîinele sfîșia pe-oricine. Și ea i-a dăruit inelul pe care îl purta în deget, în ziua cînd la întîlnit întîia oară pe Tristan — un inel mic, făcut din jasp.

Și anii iar au început să treacă unul după altul...

Feciorul regelui Rivalen s-a reîntors în Loonois, primit cu cinste de Rohalt, care a vrut iar să-i dea tronul. Însă Tristan nu la primit.

De-aici s-a dus în Galia, la nobilul duce Gilain.

Și ducelui i-a cîștigat, la șah, un cățeluș vrăjit, adus din insula Morganei, din Avalonul depărtat. La gît acest cățel vrăjit — cu blana în zece culori — purta un clopoțel de aur. Și cine-asculta sunetul acestui clopoțel de aur își uita suferințele.

Tristan i la trimis Isoldei, printr-un poet al ducelui, ca ea să-și uite dragostea și să îl uite și pe el.

Însă Isolda n-a primit ca doar Tristan să sufere, iar ea să își aline dorul.

„În bucurie, și-n dureri, eu sînt legată de Tristan”, și-a spus încet blonda Isolda, și-a zvîrlit într-un lac adînc vrăjitul clopoțel de aur.

Dar nici Isolda și nici Tristan nu mai puteau să viețuiască departe unul de cellalt.

Tristan își petrecea tot timpul doar în războaie, socotind că armele îl vor lovi, și astfel o să se sfîrșească.

Mult timp la slujit pe Artur, pe regele Britaniei, fiind soț cu cavalerii săi în luptele din Frizia, Spania și Germania. Dar moartea-l ocolea mereu, poate anume ca să-i lase întreagă, mare, suferința.

— Pe cînd lupta prin Spania, a auzit că pe la noi, prin ținu­tul Bretaniei, zise poetul cîntăreț, pustia contele Riol, stăpîn al domeniului Nantes.

Iar ducele Bretaniei — Hoël era numele lui — se retrăsese la Carhaix, castelul de pe țărmul mării, în care locuim azi noi.

Și în castel se închisese cu Kaherdin, feciorul său, și cu iubita lui copilă, ce se chema, printr-o-ntîmplare, Isolda cu mîinile albe. Riol voia să ia cu sila pe fiica ducelui Hoël.

Cavalerii Mesei Rotunde — dintre care prințul Tristan făcea de multă vreme parte — aveau întîia datorie de-a-i ajuta pe cei mai slabi, de-a-nfrunta pe năvălitori.

Pornindu-se către Carhaix, Tristan îi ajută în luptă pe duce și pe fiul său. El însuși îl luă prizonier pe contele Riol de Nantes, și-acesta fu zvîrlit curînd într-o temniță cu guzgani.

Isolda cu mîinile albe era scăpată de Riol. Și tatăl, ducele Hoël, și fratele ei, Kaherdin, nu mai puteau de bucurie, căci con­tele Riol era un om de o cruzime rară. Șase neveste avusese, una mai mîndră decît alta. Și toate șase se găseau în cripta din caste­lul lui. Isolda cu mîinile albe ar fi avut aceeași soartă, dacă Riol n-ar fi ajuns înlănțuit în temniță.

Kaherdin, fiul lui Hoël, era un tînăr de ispravă, sincer și foarte inimos. Se-mprietenise cu Tristan, și-l socotea ca pe un frate. Îl prețuia, fiindcă Tristan nu cunoștea frica de moarte, ba dimpotrivă, se vîra acolo unde viețile erau cosite cel mai des.

Tristan, cu firea lui deschisă — deși atîta de mîhnit — îi devenea, drag orișicui, prin chipul său încîntător, prin zîmbetul curat și bun, prin cîntecele lui la harpă.

Ducele nu mai contenea cu laudele și să-l cinstească. Iară Isolda, fiica lui, îl privea doar și suspina.

— Un astfel de viteaz e bine să fie înrudit cu noi! a rostit ducele Hoël.

Și-mpreună cu Kaherdin s-au înțeles să facă astfel, încît Tristan s-ajungă soțul Isoldei cu mîinile albe.

Tristan iarăși nădăjduia că draga lui cu păr de aur, avînd micuțul clopoțel al zînelor din Avalon, și ascultîndu-i sunetul, o fi-nceput poate să-l uite, să-și liniștească sufletul.

„Dar dacă eu, gîndea Tristan, nu pot să mă mai stăpînesc, și plec la ea, și iar o tulbur, și-o fac din nou să sufere? Primind această cununie, aș așeza o stavilă în calea nebuniei mele și a dorinței arzătoare pe care-o am să o revăd, și-abia de pot s-o mai înfrîn...”

Și-astfel, Tristan s-a învoit să facă nunta cu Isolda, copila ducelui Hoël.

Nunta a fost însă ciudată.

Corul cînta, și ducele a unit mîna lui Tristan cu-a fiicei sale preaiubite.

Isolda cu mîinile albe i-a jurat lui Tristan credință.

Dar el, parcă plutea în vis. Privea spre duce, spre mireasă, asculta glasul preoților, însă în minte nu vedea decît un păr moale, de aur, și auzea doar glasul celei care era în Tintagil.

— Blondă Isolda! șoptea el. Blondă Isolda, iartă-mă!...

Iar ducele, și oaspeții, și preoții nu-nțelegeau ce-i cu Tristan și de ce spune astfel de vorbe încîlcite, cînd nici mireasa nu e blondă — ci are părul castaniu — și nici n-are de ce-l ierta, ci este toată numai zîmbet, și fericire și-așteptare.

În sfîrșit, nunta s-a făcut. Și însoțiți ele Kaherdin, mirii s-au dus în încăperea unde urmau să locuiască.

Tristan a vrut să-și scoată haina. Atunci i-a lunecat din deget inelul cel verde de jasp.

În ochi i s-a ivit din nou Isolda cea cu păr de aur.

Și, surîzînd și mai mîhnit, Tristan și-a-ntins pe jos mantia, culcîndu-se chiar lîngă prag, lăsîndu-și singură mireasa.

Și cum asemenea-ntîmplări sînt anevoie-a le ascunde, ducele și feciorul său au aflat ce se petrecuse.

Kaherdin l-a întîmpinat, într-o zi, pe Tristan în prag.I-a spus că îi aflase taina. Și, în numele sorei sale, se socotește înjo­sit. Pentru ce o disprețuiește pe fiica ducelui Hoël, Isolda cu mîinile albe?

Atunci Tristan n-a mai putut să își ascundă gîndurile.

Fiindcă ținea la Kaherdin, Tristan l-a chemat în grădină să-i povestească viața lui. Și-apoi singur să judece.

Și, ascultîndu-l pe Tristan cît suferise cînd Isolda, de mînă cu regele Marc, s-a îndreptat către castel, iar el, rămas pe țărmul mării, îngenunchiase și plîngea, Kaherdin s-a simțit mișcat.

Și și-a dat seama că Tristan avea gîndul cel mai curat. Dar ori de cîte ori voia să o privească pe mireasă, în minte-i apărea cealaltă, Isolda lui cu păr de aur, cu ochii parcă-nlăcrimați — și sufletul îi îngheța.

Kaherdin însă l-a rugat să n-o lase pe sora sa. Să se retragă, dacă vrea, așa precum ceruse singur, într-o-ncăpere, sus, în turn.

Tristan s-a-nvoit bucuros.

Alți ani apoi de-atunci s-au scurs.

Dar nici Isolda, nici Tristan n-au încetat să sufere.

Cum au putut trăi, nu știm, unul departe de cellalt.^[viii] Ea era tot și tot mai pală, și mai slăbită, și mai tristă. Iar el lupta ne­contenit.

Barzii cei vechi mai povesteau că totuși, pe ascuns, Tristan, nemaiputindu-se opri, s-a dus s-o vadă pe Isolda. Întîi ca un neguțător, pe urmă ca un pelerin. Dar n-a putut nici să-i vor­bească. A treia oară s-a-mbrăcat în hainele unui nebun, pe cap cu părul tuns în cruce, cu hainele în cinci culori. Și, țopăind ca un bufon și făcînd zeci de strîmbături, pe buze cu rîs mincinos, a ajuns pînă la castel.

Regele Marc și toți curtenii au rîs în hohote văzîndu-l. Dra­ga lui nu la cunoscut sub haina asta de bufon. Și numai cîinele, Husdent, s-a repezit, cu labele, pe pieptul lui, lingîndu-i fața și mîinile stăpînului.^[ix]

Isolda se temea într-una de cursele baronilor. Însă atunci a înțeles, ceea ce inima-i spunea, că-n fața ei era Tristan.

Cîteva clipe și-au vorbit, singuri fiind într-o-ncăpere.

— Iubita mea, i-a spus Tristan. Acuma trebuie să plec. Și știu că n-am să te mai văd. Și fără tine am să mor.

— În sufletul meu n-ai să pieri, i-a șoptit stins blonda Isolda.

Se pare că și Marc aflase cine se-ascunsese atunci sub hainele împestrițate și sub tunsoarea caraghioasă, și hotărîse să-l vîneze ca pe un lup, ce da tîrcoale unei mioare în ocol.

Tristan s-a întors la Carhaix, luînd parte și la alte lupte și-ajutîndu-l pe Kaherdin.

Se povestește într-un cîntec că Marc ar fi trimis cîndva să i s-aducă, din Irlanda, otrava-n care se muiau săgețile și sabia.

Și, după-această întîmplare, Tristan a fost lovit în luptă, la poalele unui castel, pe care-abia îl cucerise, cu o săgeată otrăvită.

Cine-o fi tras nu s-a aflat; nu știm de Marc e vinovat.

Atîta știm despre Tristan c-a fost adus lungit pe scut.

— Urcați-mă sus, în castel, a glăsuit încet Tristan. Să pot vedea întinsul mării și zările către Cornwal. Și tu, i-a spus lui Kaherdin, te du degrabă la Isolda. Spune-i că i-am fost credin­cios pînă în ultima clipită. Marc nu se poate supăra. Eu l-am cinstit îndeajuns, și nu i-am înjosit onoarea, chiar dacă mi-a răpit iubita. Isoldei dă-i acest inel, pe care ea-l purta în deget în ziua cînd ne-am cunoscut. Roag-o să vină, dacă vrea, ca să ne spunem bun rămas. Și, dacă vine, să înalți pe catargul corăbiei o pînză albă; dacă nu, să ridici alta-ntunecată ca noaptea-n care mă cobor...

— Tristan, nu trebuie să mori, i-a dat răspunsul Kaherdin. Isolda cea cu păr de aur mă va urma, fără-ndoială. Și fericirea ta furată de Marc din Cornwal se va-ntoarce...

— Te du... degrabă, Kaherdin. Și nu întîrzia pe drum, căci clipele-mi sînt numărate... Aleargă la blonda Isolda...

Și Kaherdin s-a repezit cu o corabie ușoară, zburînd pînă la Tintagil.

Iară Isolda, auzind, s-a ridicat albă din jilț.

— Ți-am fost supusă, rege Marc. Te-am ascultat întotdea­una, și cînd mi-ai zdrobit inima, așa cum cereau datina și legile bisericii. Acuma însă vreau să plec. Să-i spun rămas bun lui Tristan. El m-a adus în țara asta. Și pentru tine s-a luptat. Și mă voi duce, rege Marc, să-i alin ultima clipită, de te-nvoiești tu sau de nu^[x]...

Marc a-nțeles că orice rău își are marginile sale. Și a încu­viințat Isoldei să-l urmeze pe Kaherdin.

Și a plutit corabia, pînă ce s-a zărit, departe, castelul duce­lui breton;.

Atunci feciorul ducelui și-a amintit să-nalțe pînza, cu veste bună, pe catarg.

Dar între marinarii-aceia cîțiva erau tocmiți de Marc, cum spun unele cîntece, sau de Isolda cu mîini albe, așa cum grăiesc altele. Pînza pe care-au înălțat-o nu a fost albă ca de nea, ci neagră cum este mormîntul. Kaherdin n-a băgat de seamă. Tris­tan privea de la fereastră. Cînd a văzut corabia, la început s-a-nveselit; dar, cînd a zărit pînza neagră, ochii i s-au încețoșat, inima i-a-ncetat să bată.

Corabia sosind la țărm, Isolda a sărit grăbită și a fugit către castel, cu mîinile împreunate, cu rochia albă fluturînd.

— Tristan! striga ea. Am venit... Tristan, așteaptă-mă, Tristan!...

Dar el dormea somnul cel lung, lîngă fereastra mititică, de unde se puteau privi zările largi, către Cornwal.

— Tristan, mai stai încă puțin! Așteaptă-mă să viu și eu!...

Dar clopotele mînăstirii de pe faleza din Penmarch și-ale capelei din Carhaix vesteau plecarea lui Tristan.

Cînd a intrat în încăpere, Isolda cu mîinile albe plîngea la căpătîiul lui.

— Doamnă, i-a glăsuit Isolda cu păr de aur, este vremea să îmi dați mie locul vostru. Lăsați-mă să mă apropii. Mi-am cîștigat, prin suferință, dreptul de-a fi în veci cu el.^[xi]

Barzii spuneau că după moarte au fost aduși la Tintagil, și amîndoi înmormîntați în cîte-o raclă de smarald.

Regele Marc nu s-a-nvoit ca să rămînă împreună.

Da'n noaptea cînd i-au îngropat, a răsărit un trandafir din racla prințului Tristan. Și trandafirul a crescut. A-mbrățișat racla Isoldei.

Marc a cerut să se reteze din rădăcină trandafirul. Dar în cealaltă dimineață crescuse iar, mai înflorit.^[xii]

Degeaba îl tăiau, căci noaptea creștea la loc, și-nvăluia lă­cașul somnului Isoldei.

Au fost siliți să-l lase-așa.

Dragostea lor a biruit^[xiii]...