Locul unde nu s-a întamplat nimic

Locul unde nu s-a întamplat nimic de Mihail Sadoveanu

La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieșit cu docarașul său pe cîmp, la vînat. Cunoscuții l-au văzut toți, cînd a trecut pe ulița mare, și l-au salutat cu grabă și cu gesturi largi, apoi s-au uitat fericiți unii spre alții.

Domnul Neculai Cantacuzino, doctor în drept de la Paris, urmaș al împăraților de la Bizanț, avea această slăbăciune: să iasă la vînat în împrejurimile destul de pitorești ale orașului nostru de reședință, să ia aer, cum spunea domnia sa, și să mînuiască o pușcă scumpă. Însă nu împușca niciodată nimic. Flăcăuașul care dormita pe capră la o umbră de salcie, lîngă un izvor, auzea din cînd în cînd focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălța capul decît cînd se apropia țăhnitul unui prepelicar corcit, care, desigur, – ce oroare! — nu era al stăpînului său. Atuncea vedea iepurele fugind în lungul unul ogor, spre zare. Vedea cîteodată și pe boier stînd cu mîna streșină la ochi și admirînd de departe iuțeala sălbătaciunii. Calul pufnea; el recădea în somnul lui, iar Cantacuzin pornea iar în preajma tufărișurilor de porumbrei și-n lungul haturilor, își trecea pușca în spate, își aduna la piept pelerina de postav de Loden și, cu fruntea plecată, pășind domol prin singurătate, avea viziunea unui tren care-l întorcea în capitala Franței, în locul unde-și cheltuise tinereța fericită și averea moștenită de la babaca, vel vornic Iordache, și de la neneaca, vorniceasa Smaranda, născută Ruset. Într-adevăr, fuga iepurelui avea ceva din alura unui accelerat. Cuconu Lai îi recunoștea acest merit, zîmbea și-l ierta că nu consimțise să se deie peste cap și să se destindă sîngerat și cu ochii ficși lîngă o tufă de boz. După un alt răstimp de umblet, tresărea cu spaimă. Un stol de potîr– nichi făcea explozie într-un capăt de porumbiște. Nici n-avea cînd pune mîna pe armă. Sultan, perfect dresat, se tupila din poziția dearret, executînd aceldown, fără de care nu se poate spune că un prepelicar e bine dresat, și aștepta focul de armă. Nici un prepelicar din regiune nu ajunsese la această disciplină savantă; toți se repezeau după vînat c-o pasiune scandaloasă, împiedicînd de multe ori focurile vînătorilor; dar vînătorii izbuteau să tragă și greșeau destul de rar, de și aveau cîni vrednici de dispreț și niște puști fără valoare. Cuconu Lai își admira cînele, îi mîngîia fruntea proeminentă și rîdea singur de spaima sa. Într-adevăr, un stol de șaisprezece potîrnichi poate înfricoșa pe omul cel mai brav. Cine s-ar fi putut îndoi de curajul lui Lai Cantacuzin? Însă tocmai în clipa cînd sălbaticele îi simțeau și-i pîndeau apropierea, el avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. El își avea părerile lui, destul de ciudate, asupra multor chestii privitoare la lumea care-l înconjura. Consimțise să se înmormînteze în această capitală de județ din nordul Moldovei, în locul copilăriei și-n casele părintești; accepta, ca o diversiune, situația de prefect, cînd se întorcea la putere, totdeauna pentru scurtă vreme, partidul conservator; se resemna să-și vadă în oglindă părul din zi în zi tot mai cărunt fără a se hotărî să răspundă marilor speranțe pe care și le pusese în el generația lui, cu care studiase la Paris. Calitățile lui cu totul excepționale le rezerva pentru o muncă obscură, de observație minuțioasă a unui exemplar de aglomerație urbană, care trebuia neapărat fixat într-un manuscript și-ntr-un argument. Acest exemplar de aglomerație urbană era însuși tîrgul în care locuia, capitală de județ, centru negustoresc al vieții rurale a ținutului. Ce este un asemenea tîrg moldovenesc e necesar neapărat să se, știe, căci mîni nu va mai fi; în orice caz nu va mai fi ce este astăzi. Trebuie deci fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mîne. Acest istoric de mîne își va pune multe întrebări și la unele poate va fi în stare să dea răspuns, după ce Lai Cantacuzin îi va fi sugerat să considere pe autohtoni ca pe niște copii ai propriului lor pămînt, iar târgurile de azi să le asocieze fenomenelor vechi de invazie. Autohtonii și-au spus odinioară traci, își spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, și la marginea acestei lumi stau tîrgurile heteroclite, cum stăteau odinioară campamentele de barbari. Toate aceste observații interesante așteptau de ani să fie traduse în cuvinte scrise. Cuconu Lai schimba din cînd în cînd teancurile de foi albe, se aproviziona cu peniți fine și cu condeie îndămînoase, însă nu izbutea decît să iasă la vînat în zile line de toamnă. În aceste zile mai ales, sub zborul funigeilor, își relua visurile și ideile lui. Astfel treceau nu numai toamnele ci și primăverile, și raporturile sale cu acea lucrare întru totul remarcabilă aveau o ciudată asemănare cu expedițiile-i cinegetice.

Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spuneajurnal intim. În el nota fraze pe care avea slăbăeiunea să le recitească și să le socoată poetice. Le cugeta și le scria în franțuzește. Multe din asemenea notații erau ecouri ale tristeții lui, adică ale vîrstei. Încercînd să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori, mijloacelor triviale, vorba. «Cu vorbe și cu imaginație, notase el cîndva, poți muri mai ușor.»

În această zi de 27 septemvrie, Cantacuzin urma să vîneze cu tovarăși. Le dăduse întîlnire în Țarna Mare. A oprit deci docarașul într-o vălcică, la umbră potrivită, a dat calul în sama lui Costache, băitanașul lui cu șapcă și tunică, și-a potrivit pe el halaturile și a chemat pe Sultan.

- Vină aici, la datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Unde-i locul tău?

Sultan îi răspunse privindu-l cu ochi inteligenți și, îndată ce vînătorul porni, el se așeză în urmă.

- Foarte bine, îl aprobă cuconu Lai.

Se auzi un foc de pușcă. Prepelicarul tresări, abătându-se într-o lăture.

• Stăi pe loc, îi porunci stăpînul său.

Sultan își luă locul, scheunînd încetinel, cu oarecare nervozitate.

• Ai răbdare, îl sfătui vînătorul; toate vin la vremea lor. Să vedem unde sînt oamenii noștri. Dumnealor sînt ca și tine de impacienți. N-au catadixit să m-aștepte. Parcă nu-i destul vînat în Țarna Mare și aveam să le împușc eu toți iepurii. Dacă ar consulta amintirile lor și ale mele, și-ar găsi temerile cu totul nejustificate.

Sultan suspină iar.

Vînătorul ieși pe un dîmb și văzu miriști de orz, alternînd cu porumbiști. Într-o vălcea, se resfira o dumbrăvioară. Din desimea de la capătul din vale porneau tufărișuri, în terenuri mlăștinoase. În fund, pe culme, cătră zarea răsăritului, înegreau arături de grîu; pe urmă se desfăceau pîrloage nalte, în care ar fi putut hălădui și lupii. Vînătorii cu care avea a face partida în tovărășie coborau cătră tufărișurile mlăștinoase. Erau aproape de el; abia începuseră. Erau doi. Cuconul Lai văzu cu mirare iepurele asupra căruia se trăsese focul de pușcă. Nu-l văzu proiectat pe orizont, cu urechile înălțate, ci la șoldul unuia dintre tovarășii săi.

• Ciudat! Vra să zică l-a împușcat, zise el cătră Sultan,

Tovarășii îi făcură semne, cu pălăriile pleoștite, fără însă a da glas. Lai Cantacuzin le răspunse politicos.

Dintrodată înțelesese planul lor strategic. Întăi coboară la vale, ca să răscolească tufărișurile și stuful, cu cînii. La asta mai ales Sultan e meșter Cum i-a porunci, cum se duce. Dar dacă nu-i poruncește, stă lîngă picioarele stăpînului său. Pe cînd prepelicarii celor doi tovarăși umblă cu, totul nedisciplinați și la întîmplare. După ce se vor cerceta aceste locuri joase, de unde s-ar putea să sară sitarii, o iau tustrei spre culme, căutînd vrîstat cînd miriști, cînd porumbiști, pînă ce ajung la arătură și la pîrloagă. Acolo fără nici o îndoială au să găsească iepuri.

• Mergem întăi cătră vale, și după aceea suim la pîrloagă, își umflă el glasul, pe care-i plăcea să-l facă să cînte în limpezimea aerului de toamnă.

Cei doi îi făcură semne de potolire. Afirmară din capete, îndesat: da! da! — fără a slobozi cuvînt.

• Ciudat! zise a doua oară Cantacuzin și porni cătră ei.

Chiar în acea clipă observă că Sultan a căzut înarret, neclintit, ca un bloc de piatră. Nici n-avu vreme să-l admire, căci iepurele sări de pe pămîntul gol de la cinci pași, și-o tuli la deal. Cuconu Lai își dădu la o parte pulpanele pelerinii și frînse arma, căutînd la centură cartușe. În preajma lui se iscă mare scandal. Prepelicarii prost educați ai tovarășilor se întinseră și ei la deal în fugă disperată, hotărîți dintrodată să vîneze pe cont propriu. Stăpînii lor prinseră a urla și a le adresa sudălmi, chemîndu-i îndărăt. Ei se duceau țăhnind ca niște adevărați copoi, absolut insensibili la orice retorică, pe cînd cuconu Lai mai aprecia o dată, cu vorbe blînde și mîngîieri, pe Sultan, așezat cu botul pe labe, într-undown executat după cele mai precise canoane englezești. «Dîrlăii» ceilalți, cum îi batjocoreau vînătorii, se întoarseră gîfîind și cu limbile atîrnînd de un cot. Primiră lovituri de călcăie și de harapnic, se rostogoliră chelălăind în țărînă, apoi porniră iar să caute, adulmecînd cu nasuri aprige.

Unul din vînători, cel care avea voce de bas și înjurătura mai pitorească, era un bărbat cărunt, simpatic la înfățișare, de și cam prea lat în spate și pornit spre obezitate. Acesta își bătuse cînele cu cizma și Cantacuzin își făgăduia să-i facă observația cuvenită pentru asemenea accese de brutalitate. Celălalt era subțire și nalt. Prea nalt, observa în sine cuconu Lai. Cum intră într-un ogor de păpușoi, pare a umbla călare. Are un harapnic lung, pe care-l ridică pînă în cer și-l ajunge pe bietul prepelicar cine știe de unde.

Spătosul era Irimia Ortac, proprietar al acelor locuri, maior în rezervă, erou din vremea războiului cu turcii. Cel mai simpatic om din tîrg și cel mai bun tovarăș de petrecere.

— Vînător... hm! Așa și așa... îl aprecia, cu simpatie, Cantacuzin.

Pe cînd celălalt, căpitanul Cataramă, «era pușca cea mai eminentă», din ținut. Era un om cu mișcări leneșe. Aducea ca de după deal arma la ochi, părea că adresează o invectivă specială iepurelui înainte de a se hotărî să apese pe trăgaci. Toate erau numai o părere. Iepure, prepeliță, sitar, potîrniche, orice fel de vînat cădea negreșit, în timpul cuvenit, în spațiul permis de bătaia armei lui. Nu făcea aprecieri, nu spunea povești; asculta c-o față melancolică ce spuneau alții, mirîndu-se și ștergându-și de abur chelia, și mai ales avea buna cuviință și bunul gust să găsească explicații foarte potrivite la toate loviturile greșite ale prințului. Pentru el, fecior de țăran, Cantacuzin rămăsese prinț, iar titulatura cuconu Lai o primea nu cu displăcere, de și foarte des afirma că nu recunoaște altă nobleță decît a caracterului și a inteligenței. După ce-i spunea prinț și-i expunea respectuos motivele pentru care iepurele a izbutit să treacă dealul, Cataramă își mai aducea aminte și de trei întîmplări aidoma ale lui, cînd scăpase vînatul.

Boierul îi era recunoscător pentru această delicateță și-i plăcea să-l poftească la el acasă, la unele petreceri, de altfel destul de rare și cu foarte puțini invitați.

După ce se înșirară cătră dumbrăvioară, la vale, soarele scăpătă la chindie și, din tîrgul revărsat pe costișa cealaltă peste apa Coștilei și peste iaz, veniră sunete moi de clopot de la cele patru biserici. Cantacuzin privi visător spre acea neînsemnată și cenușie aglomerație urbană, cum îi zicea el, fără stil, fără plan și fără caracter, și o disprețui pentru a suta oară tocmai cînd se ridica sitarul fîlfîind din marginea arinilor.

• Trage, prințule! îi strigă căpitanul Agapie Cataramă.

Cantacuzin începu a rîde, apreciind că paserea și-a luat o distanță prea mare. Chiar făcea cu mîna un gest nobil de renunțare, cînd lunganul se înălță deasupra porumburilor și, cu mișcări blînd rotunzite, duse pușca la ochi.

• Fii bun, prințule, îngînă după aceea Agapie, cu modestie, fii bun și dă ordin lui Sultan s-aducă sitarul căzut. Era al domniei tale. Îmi datorești un cartuș.
• Atunci, căpitane, vei fi amabil să vii de astăzi în opt zile la dejun la mine, ca să-l mîncăm tovărășie, răspunse Cantacuzin. Bucătăreasa mea îți cunoaște gustul și se pricepe cum să-l prepare. Ne mai trebuie unul, ca să-l putem pofti și pe maiorul Irimia Ortac.
• Dumnezeu are grijă de noi ca și de sitarii săi... îngînă căpitanul Cataramă cu vocea-i melancolică. Îți mărturisesc, prințule, că n-am văzut în viața mea un cîne mai perfect. Privește cum aduce vînatul. Îl ține numai de-o aripă, abia îl ține ca să nu-l strice, și parcă zîmbește la noi.
• Lasă jos!

Sultan depuse vînatul la picioarele lui Cantacuzin, care-și însușea cu bunăvoință laudele pline de admirație ale tovarășilor săi, ca și cum i se ,cuveneau lui, personal. Deodată prepelicarul întoarse botul în laturi și rămase într-o poziție împietrită, puțintel comică.

Cuconu Lai întrebă nedumerit:

• Ce este?
• Trebuie să fie părechea... îi atrase atenția, cu glas scăzut, Cataramă.

Sitarul al doilea se și ridicase și zbura tupiluș pe sub dumbravă. Ortac îl scăpă cu două focuri repezi. Cînd Agapie Cataramă înțelese că prințul are intenția să renunțe iar, puse el punct episodului c-un singur foc și Cantacuzin trimese pe Sultan să aporteze și a doua piesă.

• Am plăcerea să invit și pe maiorul Ortac la dejunul hotărît... adaose el, afabil.

Salută pe ambii tovarăși, făcîndu-le semn amical cu mîna, trecu și a doua pasere la torbă și scoase tabacherea ca să-și răsucească o țigară. Agapie și Irimia se simțiră și ei îndemnați să fumeze din acel tutun parfumat, care venea numai pentru prietinul lor, de la București, în cutii speciale.

După ce aprinseră, boierul așteptă laudele cele de cuviință. Apoi decretă îndeplinirea planului de bătaie pe care el îl pricepuse și-l aprobase din prima clipă.

• Aici am făcut ce s-a putut, explică el. Iepurii probabil că avem să-i găsim la pîrloaga din deal.
• Cu iepurele îi lucru ciudat, bolborosi Cataramă.
• De ce-i lucru ciudat? întrebă zîmbind cuconu Lai.

Privea încă cu admirație la statura nemăsurată a tovarășului. Cataramă era un om încă tînăr, cu toate acestea umbla pleșuv și gîrbovit sub pălăria lui pleoștită. Pe cînd cuconu Lai avea sprinteneală de criță, cu toți cei patruzeci și opt de ani ai săi și între buclele cărunte ale tîmplelor, niște ochi de o mare agerime. Erau totuși niște ochi care căutau mai mult în lăuntrul său, călăuziți de altceva decît de contingențele brutale ale vieții.

• De ce-i lucru ciudat cu iepurele?
• E ciudat, prințule, pentru că niciodată nu știi de unde sare.
• Se poate, acceptă Cantacuzino. Însă aici sîntem trei oameni care judecăm; precum și trei cîni care adulmecă. Am răsucit țigări, le-am aprins și le fumăm. Am stat de vorbă. Cînii ne-au dat ocol. A mai pretinde că stă iepurele într-un fotoliu și se amuzează ca să se uite la noi prin ochelari, mi se pare întrucîtva hazardat. Dumnitale nu ți se pare hazardat?
• Ba mi se pare hazardat, acceptă cu indiferență căpitanul Agapie. Ca să dau dovadă de sinceritate, am să-mi trec cureaua puștei pe umăr. Însă pe dumneata am să te rog să fii atent, căci îți sare dihania de la picior.

Acest anunț cu totul extraordinar, Cataramă îl lepădă cu lene, cum îi era obiceiul; dar Cantacuzin, de uimire, avu o clipă impresia că trebuie să-și lepede pușca și să puie la ochi țigara. Dar se stăpîni și lepădă țigara. Iepurele fugea în lungul unui hat.

• Întăi trebuie să-l sudui în gînd... îl sfătuia Agapie, după aceea să-i pui țelul înaintea botului.

Cantacuzin se veseli de aceste vorbe înțelepte, însă înlătură procedeul violenței verbale, ca nedemn de un nume cu blazon și de un doctor în drept de la Paris; și cu toate că hotărî în sine să fie liniștit și extrem de atent, maiorul Ortac n-avu cînd să lepede țigara și să tragă de pe umăr pușca. Minunata armă engleză a lui cuconu Lai își făcu efectul la o distanță enormă.

Maiorul și căpitanul rămaseră cu gura căscată.

• Așa pușcă mai zic și eu... îngînă Agapie. Și ce lovitură de maistru! Iepurele și-a executat tumba și s-a așezat sub boz.

Într-adevăr, făcuse tumba și se așezase sub boz, întocmai ca-n visurile vînătorești pe care Cantacuzin le purta de atîția ani, în zile de toamnă, în lungul ogoarelor și miriștilor. Pînă acuma le purtase în el ca o plăcere; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Dintrodată se simți sigur de sine, mutat pe un alt plan al vieții.

Desigur, instrumentul fragil pe care-l purta în mînă conținuse totdeauna această forță, dar era nevoie de împrejurări speciale ca s-o elibereze. Abia acum se armonizase cu el și cu natura înconjurătoare, realizînd minunea. Abia acum se dovedea a fi un Boswel adevărat și-și plătise dintrodată toți banii.

• Înțelegeți dumneavoastră? se adresa el tovarășilor săi; înțelegeți dumneavoastră că asta e ceva ca o nouă tinereță? Pînă acum mă îndoiam de mine însumi. Acuma nu mă mai îndoiesc. Între mine și armă abia acum s-a încheiat alianța.

Încerca să le explice cu vorbe și exclamații ceea ce nu se poate explica. Simțea născînd în el rezerve și posibilități. Agapie Cataramă și Ortac îl ascultau cu atenție prea încordată și din cînd în cînd își aruncau priviri de înțelegere, constatînd ambii, fără cuvinte, că prințului îi lipsește un șurub. Îi lipsește un șurub la partea cea mai frumoasă a ființii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar îi lipsește șurubul. Nu face nimic. În schimb are tutun bun.

• Poftim, domnilor, răsuciți-vă țigări. De ce să spun că nu sînt vesel de această întîmplare? Vă mărturisesc că sînt foarte vesel. E al treilea iepure al meu, la o distanță, după cum vedeți, cu totul neobișnuită. La dreptul vorbind, e al doilea.

Agapie se mira încă: într-adevăr, o distanță nemaipomenită!

Indiferent de distanță, adăogea el în sine, Sultan trebuie să fie cu mult mai mirat decît noi toți.

Sultan însă nu părea mai mirat decît altă dată. Aduse iepurele la picioarele stăpînului său, încredințat că lui i se datorește totul și pușca n-are nici un rol. Dînd voie tovarășilor să admire pe Sultan cît vor voi, cuconu Lai se întoarse spre soare și-l văzu risipind o ceață de aur deasupra tîrgului. Nu adia nici cel mai ușor vînt. În oglinda neclintită a iazului, departe, se răsfrîngea un cer azuriu, deschizînd ca un orizont nou unui ostrov fermecat, pe alt tărîm. Cantacuzin bănui că se află într-un ceas unic al vieții lui, clipă întru totul delicată, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înțeleagă bine de ce, dori pe cineva lîngă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise fără pasiune, într-o tinereță destul de lîncedă. Nu era nici ultima lui prietinie: inteligenta, caprițioasa și puțintel ridicola doamnă Argintar, soția generalului. Era o ființă destul de interesantă, căreia parcă nu îndrăznea să-i înlăture vălul. O voia încă necunoscută, pentru multe motive. Curios i se părea însuși faptul că ființa lui interioară declanșase acea umbră vagă și vană.

• Dumneavoastră, domnilor, vă mai duceți pînă la pîrloaga din deal? întrebă el c-o voce dintrodată obosită.

— Cum, prințule? nu mergi cu noi?

Cantacuzin oftă.

— Trebuie să mă întorc mai devreme în tîrg.

Ceilalți doi vînători se priviră.

• Însă numaidecît se cuvine să sărbătorim acest mare eveniment, adăogi el, rîzînd cu bunătate; căci să vă mărturisesc adevărul adevărat: e întăiul.
• Nu se poate! strigă cu spaimă maiorul Ortac.
• Ba se poate, încuviință Agapie. De ce să nu se poată? E cel dintăi, însă nu-i cel din urmă.

Cantacuzin privi cu nobleță și recunoștință pe omul cel mai înalt din lume. Ajunsese cu capul pînă în cer în dreptul soarelui.

• Deci, domnii mei, sfîrși el, vă aștept acasă la mine, îndată ce vă întoarceți de pe cîmp.

Scoase cartușele, își trecu pușca pe umăr și se gătea să se îndrepte înspre vălcica popasului, cînd auzi tușind, în urmă, pe Agapie Cataramă. Cei doi se adunaseră o clipă la sfat: maiorul cu fruntea lîngă umărul lui Agapie și Agapie cu fruntea aplecată spre maior.

• Mai este ceva? întrebă cuconu Lai.
• Mai este... răspunse căpitanul. Noi mai întăi și mai întăi ne-am opri la o binecuvîntată crîșmă. Cu voia dumnitale, prințule, căci ne întoarcem însetați și colbăiți. Să nu te superi, te rog. La domnia ta ne simțim cam jenați... Avem noi un local de mîna întăi, ș-o odăiță unde sîntem singuri...
• Aveți așa ceva? rîse Cantacuzin. Mi se pare că am și eu cunoștință de acel loc celebru.

— Da, prințule, locul se chiamă «La șapte fete». Vinu-i bun; fleica la grătar și mai bună, iar domnișoara Țipra ar fi în stare de mare suferință dacă nu l-ar vedea pe domnu maior Ortac. Între dînșii se tratează un amor nemaipomenit.

Cantacuzin rîdea. Rîdea cu plăcere, căci toate în acel ceas erau bune. Știa de locul de petrecere al elitei masculine a tîrgului, avea cunoștință nu numai de domnișoara Țipra, ci și de celelalte surori ale ei în număr de șase, toate sprîncenate, toate cu ochi negri și cu părul ca pana corbului. Erau surori nu numai prin asemănare, ci și prin același puternic parfum de musc în care se distingea vag miros de petrol. Negreșit că în alte împrejurări ar fi ridicat puțin din nasu-i subțire la o atare propunere; însă de cîteva minute intrase definitiv în tagma vînătorilor și fu obligat să accepte locul lor de adunare.

— Bine, poate am să vin și eu, declară el; în orice caz, cafeaua îmi veți face plăcere s-o luați la mine.