Morminte, Lacrimile ieromonahului Veniamin

Morminte

LACRIMILE IEROMONAHULUI VENIAMIN

1939

MORMINTE

ntre toate afacerile pe care le-am avut aceasta e remarcabilă prin finalul ei cu totul neașteptat.

S’ar fi părut, așa cum pornise, că mă va duce într’o serie de ședinți penibile sau, mai curînd, că va trece de la mine la un confrate mai iscusit în sinuozități juridice.

Ei bine, în puține termene și în puține zile, procesul meu era pierdut.

Mai bine zis, era cîștigat.

Pierdut și cîștigat înainte de a fi început.

Pierdut de noi cei vii, deși unii din noi sînt departe de a găsi în asta pricină de supărare.

Cîștigat de mort.

În dimineața de 18 Aprilie, mă chiamă cineva la telefon:

― Hello! acolo domnul advocat Emanoil Modru?

Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără puțin acest „hello” americănesc. Dar ce are a face? Un client nu trebuie să pară niciodată nesimpatic.

Răspund:

― Da. El este. Cine întreabă?

― Hello! Aici doctor Constantin Ionescu.

― Da. Ce poftiți?

― Am impresia, reia vocea, că nu sînteți bine fixat asupra interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin Ionescu, și precizez: director al revistei „Progresul Social”. Vă amintesc că ne-am întîlnit acum două săptămîni în cabinetul unui prieten comun, înalt demnitar la Finanțe.

― A, da! am făcut eu.

În receptor a sunat un rîs scurt, sau o tușă: ha-ha! Apoi vocea:

― V’ați fixat?

― A, da, desigur, m’am întors eu, îmi aduc foarte bine aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu dumneata o discuție pe care atunci am întrerupt-o. Sînt la dispoziția dumnitale.

― Mulțumesc, domnule Modru. Ași veni la dumneata nu pentru discuția la care te referi și de care îmi amintesc vag; ci pentru o afacere urgentă și importantă. Îmi închipui că e mai importantă decît toate cîte ai avut dumneata în cariera dumnitale.

― Mă rog…

― Se poate să vin?

― De sigur; v’aștept.

― Îmi trebuie o jumătate de oră. Ași dori să nu ne deranjeze nimeni.

― Poftiți.

Am auzit în aparat „țac!“ A depus receptorul.

Unii confrați ai mei s’ar bucura: afacere importantă, afacere grasă.

Ce poate să fie? Să cugetăm puțin, pe cînd facem toaleta biroului. Să împrăștiem mapele; aducem în colțul acesta un tom de jurisprudențe ale Casației și două casete cu volume de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit și au început să lucreze în camera alăturată. Se aude mașina de scris clănțănind cu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu Pompilian dictează.

Da. Mi-am adunat cîteva elemente asupra omului meu.

Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; ține și cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. „Prietenul comun” mi-a vorbit despre cariera lui în etape scurte: după ce s’a întors din Germania doctor în științe sociale, a fost director de minister, secretar general, apoi deputat în primele rînduri ale unui partid puternic. Ar fi astăzi un personagiu bine stabilit, cu relații întinse și tari. Revista lui și-a crescut importanța fără a-și spori tirajul. Publicația aceasta pe hîrtie velină a făcut bună operă, împingîndu-l la președinția a felurite societăți și asociații în care dezvoltă o activitate neobosită. ― Oamenii blînzi și delicați pot zîmbi; energia acestui om brun, cu ochii bulbucați și violenți, a dărîmat pînă acuma toate obstacolele. În ultimul timp un patriotism vehement, bine pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira — gîndeam eu în sine-mi — că un bărbat atît de activ a izbutit să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după informații competente, n’ar putea fi încă evaluat. Pînă acuma, an după an, activul se schimba simțitor în favoarea sa.

În ultimul timp duce o luptă aprigă pentru niște terenuri petrolifere. Cîștigul sună a zeci de milioane. Însă, din întîmplare, tocmai despre acest proces faimos știam lucruri precise, care îmi îngăduiau să am siguranța că doctorul Constantin Ionescu va pierde. Omul invincibil, patrioticul doctor — mă bucuram eu — a găsit de data asta pe alții mai tari decît dînsul. Încercarea sa de a da procesului o întorsătură socială și națională n’a reușit.

Să fie oare asta afacerea urgentă și importantă pe care poftește să mi-o propuie?

Continuam a zîmbi: n’ași fi deloc dispus să ascut iarăși colții lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere compromisă.

Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de pînă acum? Poate greșesc depreciind o activitate în care îndrăzneala și cunoașterea oamenilor s’au aliat; scrupulele mele sînt poate vanitate și lipsă de forță; nu pot nega că voiu avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerîndu-mi sprijin, și, la bucurie, voiu adăoga satisfacția de a nu accepta să reiau afacerea terenurilor rău-mirositoare.

Ce-l poate determina pe doctorul Constantin Ionescu să se adreseze unui advocat încă tînăr?

Pe așii cei bătrîni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit să înceapă o altă serie — în care serie secundară m’ași afla și eu.

Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul că eu am o soră, care soră e măritată cu Ion Popescu Inod, care Ion Popescu Inod va prezida foarte curînd o secție la Casație, care secție la Casație are în dosarele ei celebra afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate ajunge; magistratul acesta subțire și nalt, chel și în aparență somnolent, e dur ca o bară de fier; — însă Ion Popescu Inod are slăbiciune pentru soția sa, prea frumoasa și prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră are la rîndul ei slăbiciune pentru fratele ei geamăn Emanoil Modru.

Dacă ar ști energicul domn doctor Constantin Ionescu, om cu interese multiple și cunoscător a toate, ce ființă curată și dreaptă e Ana Popescu Inod, născută Modru! Dreaptă și curată la suflet ca părinții ei făgărășeni; ca bunicii noștri care au trăit totdeauna în Țara Oltului; ca toți acei baci din veac care s’au închinat piscurilor de subt cer, suind și coborînd turmele, urmînd datina neamului și legea lui Dumnezeu.

Încît șansele lui „ca să se întoarcă la atac cu izbîndă“ devin mediocre.

Acest tătar nu-și va putea valorifica tactica.

După ce am stabilit la soare locul meu și al surorei mele Ana, în Țara Oltului subt piscurile făgărășene cu cele sufletești, îl înțelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii bulbucați însă struniți spre tîmple, cu umerii largi și picioarele scurte. Înverșunarea lui, bătăliile lui pentru dobîndă, isbînzile lui — aveau și ele explicație și veneau din fundurile stepei răsăritene. Acest pămînt îmbielșugat de la Dunăre a fost sălaș multor neamuri; amestecul încă nu s’a topit; și într’un veac nou, subt un nume indiferent, puteam deosebi pe străin. El e mai ager și mai atent în luptă; sînt sigur că-mi va vorbi în primul rînd de datoriile lui patriotice.

„Dar iarăși mă întorc și zic“, cum se exprima bunicul meu Manole de la Arpaș. Bunicul meu Manole, baciu vechiu. Iarăși mă întorc și zic: poate nedreptățesc pe creștin. Un om cu atari succese e natural să stîrnească dușmănii, mai cu samă dușmănii de vorbe. „Îmbogățire rapidă — îmbogățire malonestă”, pare axiomatic și logic; însă cei care emit asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sunt nu numai ale aeroplanului și ale undelor herziene, ci și ale unor răsturnări fulgerătoare și prefaceri febrile de azi pe mîne. Doctorul meu e un om al acestor vremuri.

Însă totuși… mi-am zis eu iarăși.

Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s’a făcut cu zgomot și cu mare mișcare.

Am auzit în hall vocea aspră. Mașina de scris din camera de alături și-a încetat țăcănitul. M’am grăbit a ruga pe secretarii mei să facă o plimbare pînă la Palatul de justiție, ca să caute niște acte la secția a doua. Cînd m’am întors, ușa cealaltă a biroului era deschisă și două doamne mă priveau cu puțină nedumerire: una grav, alta zîmbind. Îndată după ele se ostenea oarecum, cu rîs și gesturi afabile, doctorul, încercînd să grăbească intrarea. Dar doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite.

Cea gravă și puțintel tristă sau plictisită era mai în vîrstă; poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai tînără. Amîndouă aveau aceiași ochi bruni și migdalați. Nu-mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta un costum cenușiu; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea pe ea roșu și o pălărioară de o formă imposibilă; ea însăși era primăvăratică oarecum și părea vicleană; cu toate că o aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o undeva.

M’am înclinat ceremonios. Doctorul răsbi în sfîrșit în biblioteca mea, călcînd îndesat; îmi scutură mîna și aflai îndată că nu mă înșelasem în prepusul meu. Femeile erau surori. Cea gravă era soția doctorului. Doamna Florette Ionescu. Tînăra era domnișoara Cireșica Demetrian.

Am poftit pe doamne să stea.

Doctorul făcu prin cameră cîțiva pași neliniștiți. Parcă s’ar fi aflat într’o cușcă. L-am privit zîmbind cu plăcere: avea ochi tătărăști. Avea în el o putere, care trebuia numaidecît să exploadeze la intervale.

― Domnule Modru, strigă el oprindu-se; de ce-ți închipuești că am venit noi la dumneata?

― Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces.

― E mai mult o nebunie decît un proces.

― Nu înțeleg.

― Ai să înțelegi numaidecît, stimate domnule Modru. E mai mult o nebunie decît un proces. Ce zici dumneata de un bărbat respectabil, cultivat și ajuns într’o înaltă situație, care a pus totuși copilelor sale, aici de față…

Doamna cea gravă protestă cu voce blîndă și muzicală:

― Costi, te rog…

― Nu mă ruga, doamnă; permite-mi să vorbesc. Ne aflăm în fața unui om de legi care-i și om de bun-simț. Ce-ai zice dumneata, stimate domnule Modru, de un asemenea bărbat care pune copilelor sale nume — uneia Floarea și alteia Cireașa? Ai pune oare dumneata copilelor dumnitale asemenea nume? Eu n’ași pune.

― Domnule doctor, dă-mi voie…

― Ce voie să-ți dau? Binevoiește, te rog, a răspunde la întrebarea mea.

― Domnule doctor, depinde…

Atunci tînăra începu a rîde și mă privi drept:

― Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume absurde. Asemenea nume nu mai poartă decît țigăncile. Cu toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme așa…

― Tatăl lor a fost un om important, se amestecă doctorul; generalul Orațiu Demetrian.

― A fost general și personagiu important, dar îi plăceau numele vechi. Asta a fost o chestie între el și noi…

― Nu știu, Cireșico, dacă îi plăceau și dacă numele sînt vechi. Și nu mă interesează dacă a fost o chestie numai între voi. Eu am întrebat pe advocat dacă nu-i pare că asemenea om are puțintică lipsă… foarte puțintică… Ce zici, domnule Modru?

― N’ași putea spune nimic deocamdată, domnule doctor; mie nu-mi displac asemenea nume.

― Nu te cred, vrai să fii politicos.

― Ai putea fi și dumneata, nene.

― Eu? De ce să fiu politicos, domnișoară? Eu sunt un om rezonabil. Am căutat întîiu să atenuez ciudățenia bătrînului.

― Nu era bătrîn, nene. S’a prăpădit în floarea vîrstei. N’avea decît cincizeci și cinci de ani.

― Să lăsăm asta; dacă poftești, pot admite că era în floarea tinereței. Am căutat să atenuez ciudățenia tatălui vostru, de aceea tu ai devenit Cireșica și sora ta Florette.

Doamna gravă se mișcă iar:

― Costi, te rog…

― Am isprăvit, draga mea. Advocatul trebuia să cunoască și asta; căci asemenea fapt, în aparență neînsemnat, face parte din seria altor fapte, care s’au încheiat cu testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, întorcîndu-se spre mine. Îl am în această servietă. Cîntărește un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, domnule Modru, de un testament care cîntărește un sfert de kilo? Cincizeci de jumătăți de coală. Ce zici de asemenea testament?

― Nu spun nimic pînă ce nu-l citesc.

― Lasă asta; îl vei citi. Ce spui dumneata de un testament de un sfert de kilogram? Nu ți se pare că cel care l-a redactat are puțintică lipsă… foarte puțintică lipsă?

― Costi, te rog…

― Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule Modru, că socrul meu generalul Orațiu Demetrian a decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de automobil. Și asta a fost una din ciudățeniile lui: era sigur că va muri într’un accident de automobil. În războiu, se poate spune că a dovedit un curaj împins pînă la temeritate. Era absolut sigur — înțelegi dumneata — absolut sigur că nu va pieri de glonț. Însă după asta a fost sigur că sfîrșitul său va fi într’un automobil.

― Nene, exagerezi.

― Eu? exagerez? dimpotrivă. Rămîne — stabilit, în orice caz, că socrul meu avea unele ciudățenii. Astea nu le știu numai eu; le-au aflat și alți oameni. A fost înmormîntat la Cluj cu toate onorurile. Soția mea și domnișoara Cireșica și-au făcut datoria, plîngînd ca niște fiice bune…

La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele, ca să privească gravurile ce împodobeau zidul.

― După ce s’au isprăvit toate, m’am interesat de succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două copile, deci afacerea era simplă. Totuși generalul își putea aduce aminte și de alte neamuri ale sale, rămase într’un sat de moșneni din județul Gorj. Moșneni săraci; nu ar fi de mirare, deci, dacă s’ar fi gîndit să-i ajute. Moștenirea de la părintele său, mare și cunoscut proprietar, Oprea Stîngaciu Demetrian, ar fi putut ajunge ca să îndestuleze numai din veniturile ei zece moșneni calici; însă, cît a trăit, generalul Orațiu n’a făcut călătorii, n’a cercat speculații, n’a jucat cărți, n’a avut amante, n’a pariat la alergări, încît averea sa a crescut într’o măsură la care nici eu nu mă așteptam. Pămînturile arendate și efectele de stat se ridică la o valoare de patruzeci pînă la cincizeci de milioane.

― Frumoasă moștenire, am acceptat eu, zîmbind spre doamne.

― Cum ai spus, domnule?

― Am spus: frumoasă moștenire.

Doctorul m’a privit cu ochi mînioși, scrijelați de ațe sîngerate.

― Unde crezi dumneata că e moștenirea aceasta? a strigat el. Dumneata crezi că testamentul voluminos pe care îl am în geanta mea aici se ocupă de drepturile succesorale ale soției mele și ale acestei frumoase domnișoare? Dacă crezi asta, apoi te înșeli amar. Mai întăiu, acest testament nu e în posesiunea noastră decît de patru zile. Între hîrtiile de pe biroul răposatului, s’a găsit îndată după accident o scrisoare cu mențiunea: iubitelor mele fiice. Credeam, în primul moment, că e ce trebuie să fie. Nu era însă ce trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se află depus la notarul sau domnul Claudiu Roman testamentul amănunțit, care — fii, te rog, atent — nu se va deschide decît după șase luni de la moartea sa. Șase luni exact, zi cu zi. Ce zici de asta?

― N’avem a judeca voința unui testator decît în anumite împrejurări.

― Da? Și nu găsești dumneata aici „anumite împrejurări”, care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ți-am vorbit? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea, — care desigur va fi și a dumnitale, — acest testament în greutate de un sfert de kilogram cuprinde tot ce poftești, vorbește de cîte în lună și în soare, însă desmoștenește pe soția mea și pe domnișoara aceasta.

― Nu-i adevărat! protestă cu veselie domnișoara Cireașa Demetrian.

― Așa? Nu-i adevărat? Nu te desmoștenește cînd îți lasă jumătate din a treia parte? Asta se numește moștenire? Îți ajunge ție atît, ca să te măriți onorabil? Și-mi ajunge mie partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele?

― Ba, nene, mie îmi ajunge; și dumneata nu trebuie să duci la îndeplinire niciun plan.

Doctorul privi în juru-i cu ochi mînioși și pufni:

― Ph! poftim vorbe de femei!

Pe urmă se liniști.

― Domnule advocat, îmi zise el solemn, deschizînd servieta și scoțînd la lumină un manuscript voluminos, depun în mînile dumnitale acest act în copie. Originalul se află în păstrarea notarului, care se întîmplă să fie și executor testamentar. E un bătrîn nătîng, care s’a emoționat la lectura acestor foi; ai să-l cunoști și are să te amuze. Citește deci acest act și dă-ți, te rog, samă că în cuprinsul lui se găsesc elementele evidente ale atacului. Asemenea act trebuie anulat; moștenitoarele trebuie să intre în dreptul lor. Ne-am înțeles?

― Cred că da; voiu citi manuscriptul.

― Citește-l; cred că are să-ți placă; e bun de pus la un premiu cultural; are să te intereseze, căci și dumneata faci puțină literatură. (Domnișoara Cireașa a zîmbit!) Însă nu e testament cum nu sînt eu papa de la Roma.

Doamna tristă făcu iar un gest, fără a mai rosti cuvînt. Însă domnișoara Cireașa se umplu deodată de însuflețire; ochii i se aprinseră.

― Dar mă rog dumnitale, nene, vreau și eu să citesc testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el grav? Întrucît sîntem nedreptățite?

Se întoarse cătră mine, tînguindu-se copilărește:

― Mă rog frumos, domnule Modru, convinge-l pe doctor să ne dea și nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-l dea întăiu. La urma urmei, ce spune acolo tătuța nostru e mai important decît milioanele dumneavoastră.

― În orice caz, ale mele nu sînt, domnișoară, am replicat eu.

― Bine, bine; vom vedea ce e și cu banii; dar mai întăiu vreau să ascult glasul tătuței…

Cuvîntul acesta din urmă, domnișoara Cireașa îl rostea cu dulceață și drăgălășie.