Povestirile unui vânător

I. S. TURGHENIEV

Volumul 1

POVESTIRILE UNUI VÂNĂTOR

I.C. Turgheniev la vânătoare

(1879)

HORI ȘI CALINACI

Cine a avut vreodată prilejul să treacă din județul Bolhov în județul Jizdra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia Oriol și cel din Caluga. Țăranul din Oriol e mic de statură, umblă adus de spate, privește pe sub sprâncene posomorât, trăiește în izbe mizerabile de plop, face boieresc^[1], cu negoțul nu se ocupă, mănâncă prost, poartă opinci de scoarță. Țăranul din Caluga, supus la obroc[2] în locul boierescului, trăiește în izbe mari de brad, e înalt, cu privire veselă și îndrăzneață, cu fața luminată, face negoț cu unt și păcură, și, în zilele de sărbătoare, umblă încălțat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lângă râpe prefăcute în bălți mlăștinoase. În afară de câteva răchite, bune totdeauna la ceva, și doi-trei mesteceni firavi, niciun copac cât vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lângă izbă, acoperite cu paie putrede… Satele din Caluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sunt înconjurate de păduri. Casele sunt despărțite una de alta, frumos clădite, acoperite cu șindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundu’, ogrăzii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toți porcii de pe drum…

Și unui vânător i-i mai plăcut în gubernia Caluga. În Oriol, ultimele păduri și desișuri au să dispară peste vreo cinci ani, iar de bălți, nici pomeneală. În Caluga dimpotrivă, terenurile de vânătoare se întind pe sute de verste, și, pe zeci de verste, smârcurile. Acolo încă n-a fost exterminat nobilul cucoș de pădure, nici blândele becaține, iar guralivele potârnichi înveselesc și sperie pe vânător și câine cu zborul lor năprasnic.

Umblând la vânătoare în județul Jizdra, am întâlnit pe câmp și am făcut cunoștință cu un mic proprietar din Caluga, anume Polutîchin, vânător pasionat, și prin urmare, un om admirabil. Ce-i drept, avea și câteva slăbiciuni: de pildă, cerea în căsătorie pe toate fetele bogate din gubernie, și, îndată ce i se refuza mâna și accesul în familie, cu inima zdrobită se tânguia tuturor prietenilor și cunoscuților, continuând să trimită părinților domnișoarei, piersici verzi și alte cruzături din livada lui; îi plăcea să povestească mereu aceeași anecdotă, care, cu toate calitățile pe care i le atribuia domnul Polutîchin, nu făcuse niciodată pe nimeni să râdă; admira operele lui Achim Nahimov și romanul Pinna; era bâlbâit; își botezase câinele Astronom; în loc de fiecare, spunea fitecine; introdusese la el acasă bucătăria franțuzească, al cărei secret – după părerea bucătarului său – consta în completa transformare a gustului natural al fiecărui fel de mâncare. Carnea – preparată de acest maistru – semăna a pește; peștele – a ciuperci; macaroanele – a praf de pușcă. În schimb, nicio bucată de morcov nu era pusă în supă decât în formă de romb, ori de trapez.

Dar, lăsând la o parte aceste câteva neînsemnate defecte, domnul Polutîchin era – cum am mai spus – un om admirabil.

Chiar în prima zi când ne-am cunoscut, domnul Polutîchin m-a invitat să rămân peste noapte la el.

— Până la mine sunt mai bine de cinci verste. Pe jos e cam departe. Să mergem întâi la Hori. (Cititorul să-mi îngăduie să nu-i mai redau bâlbâiala).

— Cine-i acela Hori?

— Un țăran de-al meu… Stă aproape.

Ne-am îndreptat într-acolo. În mijlocul pădurii, într-o poiană defrișată și acum cultivată, se ridica, izolată, gospodăria lui Hori. Această gospodărie se compunea din câteva clădiri de lemn de brad, legate între ele cu garduri. În fața casei principale se întindea un pridvor sprijinit pe stâlpi subțiri. Intrarăm.

Ne întâmpină un flăcău de vreo douăzeci de ani, înalt și voinic.

— Hei, Fedia! Acasă-i Hori? îl întrebă domnul Polutîchin.

— Nu. E dus la târg, răspunse băietanul zâmbind și arătând un șir de dinți albi ca zăpada. Porunciți să înham la căruță?

— Da, frățioare, căruța. Și adă-ne cvas.

Intrarăm în casă. Pe pereții curați de bârne, nu era lipită nicio litografie; în colț, în fața unei icoane grele îmbrăcate în argint, ardea candela; masa de tei fusese de curând geluită și spălată. Printre grinzi și pe la canaturile ferestrelor nu se fugăreau șvabii și nici nu încercau să se ascundă melancolicii gândaci negri. Băiatul apăru îndată cu o cană albă plină cu cvas bun, cu un dărăb de pâine de grâu și cu vreo doisprezece castraveți murați, într-o scafă. Așeză toate aceste provizii pe masă, și, rezemat de ușă, rămase privindu-ne zâmbind. Nici nu isprăviserăm bine gustarea și se auzi căruța în fața prispei. Ieșirăm. Un băiețandru de vreo cincisprezece ani, cu părul creț și obrajii rumeni, făcea pe vizitiul, stăpânind cu greu un armăsar pag, bine hrănit. În jurul căruței se adunaseră șase flăcăi voinici; toți semănau cu Fedia.

— Toți sunt copiii lui Hori! îmi atrase atenția Polutîchin.

— Toți sunt pui de dihor, adăugă Fedia, care ieșise pe prispă în urma noastră. Și încă nu-s toți. Potap e la pădure și Sidor s-a dus cu bătrânul la târg. Bagă de samă, Vasia, continuă el, întorcându-se către vizitiu, să mâi cu putere: doar duci pe boier. Numai la hopuri, ia sama, încet: că strici și căruța și zdruncini și măruntaiele boierești.

Dihorașii ceilalți râseră de gluma lui Fedia.

— Urcați-l pe Astronom! strigă solemn domnul Polutîchin.

Fedia ridică vesel în aer câinele care rânjea în silă și-l așeză în fundul căruței. Vasia îndemnă caii. Căruța porni.

— Uite și biroul administrației mele, spuse deodată domnul Polutîchin, arătându-mi o căsuță scundă. Vreți să intrăm?

— Cu plăcere.

— Acuma e gol, adăugă domnul Polutîchin, coborându-se. Dar face să fie văzută.

Cancelaria se compunea din două camere goale. Păzitorul, un moșneag chior, veni în fugă din fundul curții.

— Bună ziua, Minaici, strigă domnul Polutîchin; dar nu văd apă de băut!

Moșneagul cel chior dispăru și se întoarse în clipă cu o sticlă cu apă și două pahare.

— Gustați, îmi spuse Polutîchin, e o apă minunată, de izvor.

Am băut amândoi câte un pahar, în care timp moșneagul ni se ploconea până la pământ.

— Ei, acuma cred că putem pleca, exclamă noul meu prieten. În cancelaria aceasta am vândut eu negustorului Aleluiev, pe preț bun, patru deseatine de pădure.

Ne-am suit în căruță și peste o jumătate de ceas intram la curte.

— Spune-mi, te rog, l-am întrebat eu pe domnul Polutîchin în vremea cinei, de ce Hori trăiește deoparte de ceilalți țărani ai dumitale?

— Iată de ce: e un om deștept. Acum douăzeci și cinci de ani i-a ars izba; se înfățișează la răposatul tată-meu și-i spune: „Îngăduiți, Nicolai Cuzmici, să-mi fac casă în pădure la dumneavoastră, lângă baltă. Am să vă plătesc un obroc bun”. „Dar pentru ce vrei să te așezi lângă o mlaștină?” „Iaca așa; numai cât dumneavoastră, batiușca Nicolai Cuzmici, binevoiți să nu mă mai puneți la nicio muncă și hotărâți singur obrocul cât credeți de cuviință”. „Cincizeci de ruble pe an!” „Prea bine”. „Dar bagă de samă, la mine nu merge să rămâi în urmă cu plata!” „Știut lucru, nu rămân…” Și iaca așa s-a așezat lângă baltă. De atunci l-au și poreclit oamenii Hori, adică dihor.

— Și s-a înstărit? întrebai eu.

— S-a înstărit. Acuma îmi plătește un obroc de o sută de ruble, pe care eu am de gând să i-l mai măresc. De câte ori nu i-am spus: răscumpără-te, Hori, de ce nu te răscumperi? Dar el, ticălosul, vrea să mă convingă că n-are cu ce: „N-am bani”, zice… Ași, vorbe!

A doua zi, îndată după ceai, am pornit la vânat. Trecând prin sat, domnul Polutîchin porunci vizitiului să oprească, la o căsuță joasă și strigă cu voce sonoră: „Calinîci!” „Îndată, batiușca, îndată, răsună o voce din ogradă, îmi leg opincile”. Am pornit la pas. La marginea satului, ne-a ajuns din urmă un om de vreo patruzeci de ani, înalt, slab, cu capul mic dat pe spate. Era Calinîci. De la prima aruncătură de ochi, mi-a plăcut fața lui blândă și smolită, cu ciupituri rare de vărsat. Calinîci (după cum am aflat mai târziu) întovărășea în fiecare zi pe boier la vânătoare, îi purta geanta, câteodată și pușca, observa unde zbura vânatul, făcea rost de apă, culegea fragi, clădea colibe pentru adăpost, da fuga să aducă droșca; fără el, domnul Polutîchin nu putea face niciun pas. Calinîci era omul cel mai vesel și mai blajin cu putință; toată vremea îngâna un cântec, privea fără păsare în jur, vorbea cam pe nas; când zâmbea, închidea pe jumătate ochii albaștri și foarte des își apuca cu degetele barba rară și ascuțită. Nu mergea repede, dar făcea pași mari, sprijinindu-se ușor într-un băț Lung și subțire. În cursul zilei a stat de mai multe ori de vorbă cu mine și mi-a făcut diferite servicii, dar fără slugărnicie. După stăpânu-său, însă, umbla ca după un copil. Când arșița nesuferită a amiezii ne-a silit să ne căutăm adăpost, Calinîci ne-a condus la prisaca lui, în cel mai ascuns afund al pădurii. Ne-a deschis o căsuță cu pereții împodobiți cu mănunchiuri uscate de buruieni parfumate; ne-a așternut culcuș de fân proaspăt. Apoi și-a pus în cap un fel de sac cu sită, a luat o custură, o oală și tăciuni, și s-a dus în prisacă să ne taie un fagure. După ce am mâncat mierea caldă și transparentă, am băut apă de izvor și am adormit în bâzâitul monoton al albinelor și freamătul viu al frunzelor. O boare de vânt m-a trezit… Am deschis ochii și am văzut pe Calinîci: stătea pe pragul ușii întredeschise și cioplea o lingură de lemn cu cuțitul. M-am uitat mult timp cu plăcere la fața lui blândă și limpede ca cerul în asfințit. Domnul Polutîchin s-a trezit și el. Dar nu ne-am grăbit să ne sculăm. E atât de plăcut să stai întins în fân după un drum lung și un somn adânc! Trupul ți-e moleșit, o abureală ușoară îți colorează fața, ochii ți se închid de o lene dulce. După o bucată de vreme, ne-am sculat și am plecat din nou să hoinărim până seara. La cină, iar am adus vorba despre Hori și despre Calinîci. „Calinîci e un țăran de treabă, îmi spuse domnul Polutîchin, harnic și săritor; totuși, gospodăria nu și-o poate ține în bună rânduială: îl încurc eu. În fiecare zi îl iau cu mine la vânt… Ce gospodărie mai poate face? Spune și dumneata”. I-am dat dreptate și ne-am dus la culcare.

A doua zi domnul Polutîchin a trebuit să se ducă la oraș pentru procesul cu vecinul Piciucov. Acel Piciucov îi încălcase o bucată de teren și-i bătuse și o femeie. M-am dus la vânătoare singur, și către sară m-am oprit la Hori. Mi-a ieșit înainte, în pragul izbei, un bătrân chel, scund, lat în spate și voinic – Hori în persoană. L-am privit atent. Trăsăturile lui aminteau pe Socrate: aceeași frunte înaltă și bombată, aceiași ochi mititei, același nas cârn. Am intrat cu el în casă. Fedia mi-a adus lapte și pâine neagră. Hori s-a așezat pe laiță, mângâindu-și domol barba creată. A intrat în vorbă cu mine. Se vedea că-și dă importanță, vorbea și se mișca măsurat, zâmbind din când în când pe sub mustățile-i lungi.

Am vorbit despre semănături, despre recolte, despre viața țărănească… Părea că-i cu totul de părerea mea. Dar la sfârșit a început să-mi fie neîndemână; simțeam că spun altceva decât ce trebuie… Nu știu cum se făcea asta. Hori se exprima câteodată ocolit, probabil din prudență… Iată o mică probă a conversației noastre:

— Ascultă, Hori, îi spun eu, de ce nu te răscumperi de la stăpânul tău?

— Da pentru ce să mă răscumpăr? Acuma îmi cunosc stăpânul și știu cât am de plată… Avem un stăpân bun.

— Dar tot e mai bine liber, insist eu.

Hori mă privește dintr-o parte.

— Asta așa-i.

— Atunci de ce nu te răscumperi?

Hori clatină de cap:

— Cu ce vrei, batiușca, să mă răscumpăr?

— Ei, lasă, moșule, că știm noi…

— Cum e Hori liber, cum îl asupresc cei fără barbă, mormăie el cu voce scăzută, ca pentru sine.

— Rade-ți și tu barba.

— Barba? Barba-i iarbă: poți s-o cosești.

— Ei, atunci ce mai aștepți?

— Drept e că Hori ar trece între negustori. Negustorii trăiesc bine și au și barbă.

— Tocmai, doar și tu te ocupi cu negustoria, nu-i așa? întreb eu.

— Da, vindem, ba câte oleacă de unt, ba câte oleacă de păcură… Nu poruncești, batiușca, să înham la căruță?

„Minte stăpână, la limbă frână”, mi-am spus eu în sinea mea.

— Nu, n-am nevoie de căruță, i-am răspuns eu la întrebare. Mâne am de gând să vânez prin partea locului, și, dacă îngădui, aș rămâne să dorm aici în șura cu fân.

— Bucuros! Dar ai să poți dormi în șură? Să dau poruncă gospodinelor din casă să-ți puie un cearșaf și-o pernă. Hei, gospodinelor! strigă el ridicându-se de pe laiță, veniți încoace vreuna dintre voi!… Iar tu, Fedia, du-te cu dânsele. Știi cât de proaste sunt femeile…

Peste un sfert de ceas, Fedia m-a condus cu felinarul la șură. M-am trântit pe fânul plin de miresme; câinele mi s-a încovrigat la picioare. Fedia mi-a urat noapte bună, ușa a scârțâit și s-a închis după dânsul. N-am putut adormi multă vreme. O vacă s-a apropiat de ușa șurii, răsuflând din greu. Câinele a mârâit-o cu demnitate. Un porc a trecut pe aproape, grohăind melancolic; undeva, un cal a început să mestece fân și să sforăie… În sfârșit am adormit.

În zori m-a trezit Fedia. Îmi era foarte simpatic, acest băiat deștept și vesel. De altfel, după cât am putut băga de seamă, el era și preferatul bătrânului. Se tachinau reciproc cu foarte multă dragoste.

Bătrânul mi-a ieșit înainte. Ori pentru că petrecusem o noapte sub acoperișul lui, ori poate din altă pricină, Hori s-a arătat cu mult mai prietenos față de mine decât în ajun.

— Gata samovarul, mi-a strigat zâmbind; poftim la ceai!

Ne-am așezat la masă. O femeie voinică, una dintre nurorile lui, a adus o oală cu lapte. Toți băieții au intrat în izbă, unul după altul.

— Ai flăcăi voinici! am spus eu bătrânului.

— Da, răspunse Hori, mușcând o fărâmiță de zahăr, mi se pare că n-au a se plânge nici de mine, nici de babă.

— Și stau toți la tine?

— Toți. Așa vor ei.

— Și-s toți însurați?

— Numai haimanaua asta nu vrea să se însoare, răspunse Hori arătând spre Fedia, care sta, ca de-obicei, rezemat de ușă. Iar Vasia e încă tânăr, poate să mai aștepte.

— Dar de ce să mă însor? replică Fedia; mi-i bine și așa. Ce-mi trebuie nevastă? Să am cu cine mă sfădi?

— Lasă, tu… Știu eu câte parale faci! Porți inele de argint… Toată vremea după fustele fetelor de la curte… „Dă-mi pace, nerușinatule!” adăugă bătrânul, imitând vocea acelor fete. Da, știu eu câte parale faci, alintatule!

— Și femeia la ce-i bună?

— Femeia muncește, spuse cu gravitate Hori. Femeia-i sluga bărbatului.

— Da ce-mi trebuie mie slugă?

— Păi da, îți place să scoți cărbunii cu mâna altuia. Cunoaștem noi cine sunteți voi, ăștia, neînsurații.

— Însoară-mă, dacă-i așa. Ei, de ce-ai amuțit?

— Destul, destul, caraghiosule! Vezi că supărăm pe boier. Te însor eu, nu te teme. Nu-l băga în samă, batiușca: e copil, n-are încă minte.

Fedia clătina din cap…

Afară răsună o voce cunoscută:

— Acasă-i Hori?

Numaidecât intră în izbă Calinîci cu un mănunchi de fragi în mână, pe care îi culesese pentru prietenul său Hori. Bătrânul îl salută cu bucurie. Eu m-am uitat cu mirare la Calinîci: mărturisesc că nu mă așteptam la asemenea „gingășii” de la un țăran.

În ziua aceea am plecat la vânătoare cu patru ceasuri mai târziu ca de obicei, și următoarele trei zile le-am petrecut la Hori. Noile mele cunoștințe mă interesau. Nu știu cu ce le câștigasem încrederea, dar acuma stăteau de vorbă cu mine fără sfială. Îmi plăcea să-i ascult și-i observam. Cei doi prieteni nu semănau deloc unul cu altul. Hori era un om de nădejde, practic, un cap administrativ, un raționalist. Calinîci, dimpotrivă, făcea parte din categoria idealiștilor, a romanticilor, a entuziaștilor și visătorilor. Hori avea simțul realului: își întemeiase gospodărie, strânsese un mic capital, era în bună înțelegere cu stăpânul său și cu celelalte autorități, pe când Calinîci umbla cu opinci de scoarță și abia o scotea la capăt. Hori ridicase o familie mare, supusă și unită. Calinîci trăise cândva cu o femeie de care îi fusese frică, și n-avusese niciun copil. Hori știa prea bine câte parale face domnul Polutîchin. Calinîci era plin de venerație față de stăpânul său. Hori îl iubea pe Calinîci și-l ocrotea; Calinîci iubea și respecta pe Hori. Hori vorbea puțin, zâmbea și cugeta în sinea lui; Calinîci se exprima înflăcărat, cu toate că nu avea darul oratoriei ca unii lucrători de prin fabrici… Însă Calinîci era înzestrat cu însușiri speciale pe care le recunoștea și Hori. De pildă, descânta de vărsătură de sânge, de spaimă, de turbă, de limbrici; stupii lui mergeau bine, căci avea mână ușoară. Eram de față când Hori l-a rugat să vâre în grajd un cal atunci cumpărat, și Calinîci, cu seriozitate și încredere în sine, a îndeplinit rugămintea scepticului său prieten. Calinîci era mai aproape de natură; Hori, mai aproape de oameni, – de societate; Calinîci nu-și bătea capul să despice lucrurile și credea oricui orbește; Hori ajunsese să privească viața de la înălțimea ironiei. Văzuse multe, cunoscuse multe, și am învățat și eu destule de la dânsul. Astfel, am aflat, din povestirile lui, că în fiecare vară, înainte de a începe cositul, se ivește în sate o anume teleguță. În acea teleguță stă un individ în caftan, care vinde coase. Cui cumpără pe bani gata, îi ia o rublă douăzeci și cinci de copeici până la o rublă și jumătate, bani de hârtie; cui cumpără pe datorie – trei ori patru ruble. Bineînțeles, toți țăranii cumpără pe datorie. Peste două-trei săptămâni, individul apare din nou și cere banii. Țăranul și-a strâns ovăzul chiar atunci, are cu ce plăti: se duce cu negustorul la crâșmă și acolo își achită datoria. Unii moșieri au găsit cu cale să cumpere ei coase cu bani peșin și să le dea țăranilor pe datorie, la același preț, dar oamenii s-au arătat nemulțumiți, ba chiar amărâți: erau lipsiți de-o distracție, căci le plăcea să ciocăne coasa ca să-i asculte sunetul, s-o învârtă în mâni, întrebând și iar întrebând pe târgovețul cel șmecher: „Ia spune drept, așa-i că nu prea face parale coasa asta?” Aceeași poveste se repetă și la cumpăratul secerilor, numai că de data asta se amestecă femeile, silindu-l uneori pe târgoveț să le ia la bătaie ca să le învețe minte. Cel mai mult însă au de pătimit femeile în altă împrejurare. Furnizorii de materiale de la fabricile de hârtie încredințează cumpărarea zdrențelor unei tagme de oameni porecliți în unele județe „hultani”. Un astfel de „hultan” primește de la neguțător vreo două sute de ruble hârtii și pleacă în căutarea prăzii. Spre deosebire însă de nobila pasăre al cărei nume îl poartă, nu atacă fățiș și cu îndrăzneală, ci, dimpotrivă, recurge la prefăcătorie și vicleșug. Lăsându-și căruța în tufărișurile din marginea satului, o ia prin spatele caselor, pe ulicioarele dosnice, ca un trecător oarecare ori ca unul care umblă fără treabă. Femeile îl simt îndată în preajmă și se furișează în întâmpinarea lui. Cât ai clipi, tocmeala-i gata. Pentru câțiva bănuți de aramă femeia dă „hultanului” toate zdrențele din casă, ba adesea chiar cămașa bărbatului și fusta ei. În vremea din urmă au mai descoperit că pot fi în câștig furându-și, vorba ceea, singure căciula: adică prinzând a vinde fir de cânepă, fapt ce aduce o însemnată lărgire și perfecționare a industriei „hultanilor”. Dar și țăranii, pe de altă parte, s-au făcut și ei mai șmecheri, și, la cea mai mică bănuială, la cel dintâi zvon că s-ar fi ivit „hultanul” prin partea locului, purced cu grabă și hotărâre la luarea măsurilor preventive și corecționale cuvenite.

Și, într-adevăr, cum să nu-ți faci sânge rău? E treaba bărbaților vânzarea cânepei toarse, pe care n-o vând la oraș, căci asta ar însemna un drum până colo, ci neguțătorilor veniți în sat, care neavând balanță, socotesc pudul la patruzeci de pumni – și doar știți ce pumn și ce palmă poate avea țăranul rus, mai cu samă când își dă puțină osteneală!

Ca om fără experiență, care n-a trăit la țară, am avut prilejul să aud multe povești asemănătoare. Hori, însă, nu povestea întruna, ci-mi punea și fel de fel de întrebări. Aflând că am umblat prin străinătăți, setea lui de a cunoaște a sporit. Nici Calinîci nu se lăsa mai prejos. Pe el, însă, îl uimeau mai cu seamă descrierile naturii, munții, căderile de apă, clădirile nemaivăzute, orașele mărețe; pe Hori îl interesau problemele administrative și de stat. Le lua pe rând: „Dar cutare lucru, cum o fi la dânșii, la fel ca la noi, ori altfel?… Ia spune, batiușca… cum e?…” – „Doamne, Doamne”, se minuna Calinîci, în vreme ce povesteam. Hori tăcea, încruntându-și sprâncenele-i stufoase, și numai când și când punea câte-o întrebare: „Adicătelea, cutare lucru n-ar merge la noi; dar cutare s-ar potrivi; ar fi bună rânduială!” N-aș putea și nici nu-i nevoie să vă repet toate întrebările lui; dar, din convorbirile noastre, am rămas cu convingerea – la care cred că cititorii mei nu se așteaptă — că Petru cel Mare a fost rus cu adevărat mai ales prin reformele sale. Rusul are atâta încredere în tăria și puterea lui, că nu-i vine greu să-și calce pe suflet. De trecut nu se prea sinchisește și privește cu îndrăzneală înainte. Ce-i bine – aceea îi place; ce-i cuminte – aceea vrea, și nu se întreabă de unde vine. Bunul lui simț e gata să-și bată joc de mintea aridă a neamțului; totuși, Hori spunea: „Or fi ei nemții o nație de oameni ciudați — dar nu m-aș da îndărăt să învăț câte ceva de la dânșii”. Din pricina situației lui excepționale, căci de fapt era liber, Hori îmi spunea multe lucruri pe care nu le-aș fi aflat nici în ruptul capului, sau, cum spun țăranii, nu le-aș fi tras nici cu cleștele din gura altuia. Într-adevăr, era conștient de situația lui. Stând cu Hori la sfat, am putut prețui pentru întâia oară vorba așezată și simplă a țăranului rus. Într-un fel cunoștea destul de multe lucruri, deși n-avea știință de carte. Calinîci știa carte. „Iaca, s-a prins învățătura de-un zurliu ca dânsul, îmi spunea într-un rând Hori, și nici albinele nu s-a pomenit să-i moară vreodată”. „Dar copiii tăi știu carte?” Hori a tăcut o vreme… „Fedia știe”. „Dar ceilalți?” „Ceilalți nu știu”. „Cum asta?” Bătrânul n-a răspuns și a schimbat vorba. Deși inteligent, avea și el multe prejudecăți și păreri preconcepute. Pe femei, de pildă, le disprețuia din adâncul sufletului, și, în clipe de veselie, le lua în batjocură, făcând haz pe socoteala lor. Nevastă-sa, o babă harțăgoasă, sta cât e ziulica de mare pe cuptor și nu mai contenea cu bombănelile și ocările. Feciorii n-o luau în seamă; nurorile, însă, trăiau veșnic cu frica în sân. Se vede că nu degeaba spune soacra într-un cântec rusesc: „Halal, fecior gospodar, are soață tinerică și n-o bate că i-i frică!…” Într-o zi am vrut să iau apărarea nurorilor, cercând să-l înduioșez pe Hori. „Nu vă bateți capul cu asemenea fleacuri, mi-a răspuns el fără a se tulbura; lăsați pe muieri să se certe între ele… Dacă cerci să le împaci, iese și mai rău; ș-apoi nici nu face să-ți spurci mâinile”.

Câteodată baba se da jos de pe cuptor, chemând câinele din tindă: „Cuțu, cuțu!” Ș-apoi se repezea asupra lui cu vătraiul, lovindu-l peste spinarea costelivă; alteori se așeza sub șopron și se lua la harță cu toți trecătorii. Dar de frica bărbatului știa, și la porunca lui se aburca iute la locul ei, pe cuptor.

Deosebit de interesant, însă, era să asculți sfada dintre Calinîci și Hori, când venea vorba de domnul Polutîchin. „Te poftesc să nu te legi de dânsul, Hori!” spunea Calinîci. „Aș vrea să știu de ce nu-ți dă și ție o pereche de cizme?” îi răspundea celălalt. „Parcă mare lucru, niște cizme!… Ce nevoie are țăranul de cizme?…” „Eu nu-s țăran? Dar ia uite…” și Hori ridica un picior, arătând lui Calinîci o cizmă croită parcă din piele de mamut. „Ei, parcă tu ești de-ai noștri!” îi întorcea Calinîci vorba. „Batâr să-ți fi dat niște opinci de scoarță. Doar umbli cu dânsul la vânătoare: în fiecare zi rupi câte o pereche”. „Ba îmi dă bani de opinci”. „Da, cum nu, ți-a dat bacșiș zece copeici acum un an”. Înciudat, Calinîci îi întorcea spatele, iar Hori se prăpădea de râs și ochii mici dispăreau cu desăvârșire.

Calinîci cânta cu voce destul de plăcută, întovărășindu-se din balalaică. Hori asculta cât asculta, apoi, lăsându-și deodată capul pe-un umăr, prindea a-i ține isonul cu o voce jalnică. Îi plăcea mai ales cântecul: „Soartă, soartă!” Fedia nu scăpa atunci prilejul să-l ia peste picior pe taică-său. „Ce ți-a venit de jelești așa, moșule?” Dar Hori, sprijinindu-și obrazul în palmă, închidea ochii și urma să se tânguie de soarta lui. Altfel, nu se afla om mai harnic ca dânsul; mereu robotea la câte ceva, ba dregea căruța, ba ridica un gard, ba cerceta hamurile. Totuși, nu prea făcea caz de curățenie; la observațiile mele mi-a răspuns odată că „izba trebuie să miroase a locuință”.

— Uite ce curat e la prisaca lui Calinîci, i-am spus eu.

— Altfel n-ar mai trăi albinele, batiușca, mi-a răspuns el oftând.

— Dar, ia spune, m-a întrebat el altădată, moșie ai?

— Am.

— Departe-i de-aici?

— La vreo sută de verste.

— Și ce faci, batiușca, stai la moșie?

— Da, acolo stau.

— Și zi, umbli mai mult cu pușca?

— Mărturisesc că așa este.

— Apoi bine faci, batiușca: împușcă sănătos cucoși de pădure și schimbă starostele cât mai des.

A patra zi către sară, domnul Polutîchin a trimis căruța după mine. Îmi părea rău că mă despart de bătrân. M-am urcat în căruță, împreună cu Calinîci. „Ei, rămâi sănătos, Hori, i-am spus. Rămâi cu bine. Fedia”. „Mergi sănătos, batiușca, mergi sănătos, și mai poftim pe la noi”.

Am plecat. Asfințitul abia începuse a se rumeni. „Frumoasă vreme are să fie mâne”, am observat eu, privind cerul luminos. „Ba mâne plouă, mi-a răspuns Calinîci: uite cum se bălăcesc rațele și iarba răspândește mireasmă tare”. Am intrat în tufărișuri. Calinîci prinse a îngâna un cântec, săltând pe capră, cu privirea pierdută în zarea amurgului…

A doua zi am părăsit casa primitoare a domnului Polutîchin.