Buruiana neagră

Buruiana neagră

de Vladimir Colin

A fost odată ca nicăieri — când, nu se știe — peste mări și țări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Și mai avea și copii mulți, cât găurile sitei, care erau cu toții niște leneși cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, își tăiase fiecare câte o seamă de nuiele și le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneșii trântiți cât erau de lungi, și până și să vorbească le era lene.

Numai cel mai mic dintre frați nu semăna cu ceilalți. Din zori trebăluia alături de tatăl lui și pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghițit de burțile mereu flămânde ale leneșilor.

Dacă a văzut și a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneșilor, le-a pus pe foc și a grăit așa :

— Leneșilor, feciorii mei, aflați că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecați încotro v-or duce ochii și picioarele și câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau și pe Ianoș, fratele vostru cel mic. Cu el știu că n-o să pieriți. Ați auzit ?

Dar leneșii, tot leneși. N-a deschis unul gura și au stat mai departe tolăniți, care pe unde apucase. 

S-a făcut ora prânzului. Au privit leneșii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene.

— Fraților, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simțit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalți, bucuroși că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda.

Ei, dar pe seară au început burțile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneșii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simțea abur de mâncare...

— Fraților, a izbutit să spună din nou cel care vorbise și la prânz. Au schimbat leneșii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rostește fratele lor ! Te pomenești că nu mai e leneș... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât:

— Tu... nu... ? și a căscat, sleit de puteri.

Cel întrebat a crezut că fratele vrea să știe dacă nu-i e foame.

— Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voință.

Au tăcut apoi leneșii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puțin istoviți. Și a trecut și noaptea.

Dar a doua zi dimineață foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai țină socoteală de lene, s-au unit cu toți și-au răcnit:

— Mîn-ca-re !

— Of, leneșilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde și că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculați și căutați-vă norocul în lume...

De astă dată s-au înspăimântat leneșii. Atât erau de speriați, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mișcaseră și li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alții, se ridicară și ieșiră din casă. Ianoș îi întâmpină râzând :

— V-ați hotărât, zmeilor ?

— Tu... începu careva dintre frați, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneș, îl așteptă să-i ia vorba din gură.

Leneșul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneșii a sprijini pereții casei cu spinarea, și tatăl le-a grăit așa :

— Leneșilor, feciorii mei, povețe n-am să vă dau pentru că, de când vă știu, v-am tot povățuit și nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta țineți minte si fiți și voi cuviincioși. Nu lăsați oamenii să vă treacă înainte fără să le dați binețe. Înțelesu-m-ați ?

— Înțeles, tătucă, a strigat Ianoș, în timp ce leneșii se mulțumeau să dea abătuți din cap.

I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneși-leneși, dar os din osul lui erau și ei, l-a strâns pe Ianoș la piept, și frații au pornit în lume.

Mergeau leneșii de-i întreceau până și melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneși. Dacă a văzut așa, i-a strâns Ianoș grămadă și le-a spus :

— Fraților, am născocit ceva ca să ne mișcăm mai repede.

— Re... începu unul dintre leneși.

— ...pe... adăugă un altul.

— ...de ? întrebă cu spaimă al treilea.

A zâmbit Ianoș pe sub mustățile care-i mijeau sub nas și a strigat :

— Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară și a început să vâjâie cu ea. Vedeți, a urmat apoi, e lesne de înțeles. Vin după voi și izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un șfichi pe spinare. Înțeles ?

La mare cumpănă ajunseseră leneșii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era și să înceapă să vorbească și să-l potolească pe afurisitul de Ianoș. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoș să șuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneșii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea...

Mergeau acum mai repejor, și Ianoș părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moșneag. Leneșii și-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-și descleșteze fălcile. Ianoș, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe frați — n-a luat seamă îndată la moșul care trecea și numai după o vreme și-a amintit că trecuse un unchieș pe lângă el și că nu-i dăduse binețe.

— Ehe, fraților, a strigat el, ia mai odihniți-vă oleacă...

Leneșii n-au așteptat să le spună de două ori. Fericiți, s-au tolănit la marginea drumului și s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoș îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoș s-a grăbit, alergând în urma moșneagului și, când l-a ajuns din urmă, și-a scos cuviincios cușma :

— Moșule, iartă-mă și nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm binețe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ți spun : Bună ziua, moșule...

— Bună să-ți fie inima, voinicule, a răspuns moșul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe niște oi ?

— Ce să fie, a oftat Ianoș, ia, niște neisprăviți de frați ai mei, leneși ca altă aia și cu care nu știu ce să mai fac.

— Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moșneagul.

S-a bucurat Ianoș și i-a mulțumit pentru învățătură, dar moșneagul a urmat să vorbească așa :

— Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povață-ți mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat și eu câte unele... Se spune că pe moșia grofului, dincolo de pădurea asta, crește buruiana neagră, cu ajutorul căreia îți poți schimba înfățișarea după cum poftești. Tu, vâră-te argat la grof, găsește buruiana și ia-o, că bine îți va prinde în viață...

I-a mulțumit Ianoș moșneagului și s-a dus să-și întâlnească frații care sforăiau la marginea drumului.

— Sculați, fraților, le-a strigat Ianoș. Haida, la drum !

Nu s-au urnit leneșii decât atunci când nuiaua a început să șuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare și, după ce i-a tuns și le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoș din urmă și a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moșia grofului, despre care îi vorbise moșneagul.

În pădure era întuneric. Ianoș zvârli nuiaua și, tăind un copac, își croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieși înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină și cu altul la făină. Avea baba un nas lung și încovoiat, aidoma unei gheare de vultur.

— Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăznești să treci prin locurile mele ?

— Bună ziua, mătușă, răspunse cuviincios Ianoș, așa cum îl învățase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure?

— Bine că mi-ai spus mătușă, țipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, așa să știi. Se poate să nu fi auzit de mine ?

— Iaca n-am auzit...

— Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoș să tremure de frică.

Flăcăul însă răspunse liniștit :

— Iar eu sunt Ianoș...

— Îndrăznești să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia privește !

Și, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoș abia avu vreme să se ferească.

— Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ți-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ?

Râzând, vrăjitoarea strigă :

— Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, așa-i ?

— Nu prea, răspunse Ianoș.

Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se așternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoș, începu să zboare prin fața lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un șuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce știa. Într-un târziu, istovită, întrebă :

— Ți-am vârât spaima în oase ?

— Nu prea, răspunse Ianoș. Dar adăugă, plin de bunăvoință : Mai încearcă, totuși, nu trebuie să-ți pierzi nădejdea...

Istovită, vrăjitoarea răsufla greu și mai-mai să plângă de necaz.

— Dar ce știi tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea.

— Eu ? Știu să muncesc pământul, grăi Ianoș, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi...

Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră niște strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici și, răcnind și suduind, un bărbat gras, cu fața roșie și mustățile în furculiță, se ivi printre copaci.

— Vai, groful ! țipă vrăjitoarea și, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură și pieri în văzduh.

— Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Și tu ce păzești aici ? se întoarse el către Ianoș.

— Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat...

Îl privi groful pe Ianoș, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful își spuse că va putea munci cât trei.

— Argat, argat, bombăni el, toți vreți să-mi fiți argați! Hai du-te la maimarele rândaș și spune-i să-ți dea și ție o treabă...

Așa intră Ianoș argat la groful cel gras și cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain și nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau și puneau Ia cale toate cele de trebuință pentru îndestularea pântecului trufașului lor stăpân. Învăță Ianoș să-i știe pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărțite după tagmă și pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci și nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toții nu făceau decât să le așeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf și de molii și să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele șube și cușme ale grofului. Ianoș căzu sub mâna maimarelui rândaș.

Erau în grajduri armăsari voinici, și nouă rândași îi țesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoș puse ochii pe un armăsar negru și, încălecându-l, o porni pe moșia grofului. Alerga armăsarul cu iuțeala vântului și flăcăul chiuia în șa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se ivește rădvanul grofului, iar groful însuși, tolănit pe perne, își privea bogățiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoș, din roșu s-a făcut vânăt :

— Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne.

Ianoș și-a scos cușma și s-a apropiat.

Groful, nici una, nici două, a ridicat biciușca și, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoș, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări și, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot.

Răcnetele și blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roșu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice și nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră și, făcându-i cu ochiul lui Ianoș, se bucura că groful dăduse de bucluc.

— Șterge-o, băiete, șopti vizitiul. Când o ieși de acolo și te-o vedea la față, numai bine nu ți-o fi...

A zbughit-o Ianoș, călare pe armăsarul negru, și vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan.

— Unde-i ticălosul, haimanaua și nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului.

— Nu știu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiții...

A suduit groful, a tunat și a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăți. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâște și porci, și înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoș. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a și zvârlit în cap o tipsie de aur.

— Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunți ?

— Vorbește frumos, i-a răspuns Ianoș. Și ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ?

A rămas groful cu gura căscată și, în prima clipă, n-a mai știut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoș să fie vârât în beci.

S-a dus atunci groful în odaia lui și, în fața căminului, a strigat :

— Vino, cotoroanță !

S-a auzit un huiet și, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată și se ferea să se uite la groful cel gras.

— Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ții numai de prostii și nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că țăranii fură lemne din pădure și ție nici prin minte nu-ți trece să-i sperii și să-i alungi...

— Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară și numai copiii se mai sperie de mine...

— Să-ți bagi mințile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbutești să vâri spaima în țărani, să știi că zile bune nu mai ai!

— Fac și eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic.

A certat-o groful și-a amenințat-o, iar până la urmă i-a poruncit :

— Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoș... Du-te și învață-l cum să se poarte !

— Ianoș ? țipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoș ! Nu se teme de mine și-și bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc !

— Hm ! spuse încruntat groful. Așa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească și pe alții de boala lui!

Dar, în vremea asta, Ianoș fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă și rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obișnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoș să-și cerceteze temnița. Într-un colț văzu ceva și mai întunecat decât zidurile de piatră și, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză și o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară.

— Hei, dac-aș fi o musculiță, lesne m-aș strecura prin crăpătura asta !

Abia șoptise așa, că simți o furnicătură prin trup și, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furișă din beciul de piatră și zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aș face om la loc“... și nu sfârși bine de gândit, că simți iar o furnicătură și, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om.

Atunci își aminti de moșneagul întâlnit pe drum și înțelese că, fără să știe, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia își putea schimba înfățișarea.

— Așa ? Păi de-aici înainte, grofule, ține-te !

Abia așteptă Ianoș să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă și zbură până-n iatacul grofului. Așteptă acolo cât așteptă, până se ivi groful și se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoș oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs.

Și unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă și să mi-l sucească pe față și pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste și pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înțepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i și tăbăcească pielea, se porni groful pe niște răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morții. Numai că ursului nici că-i păsa !

Se adunaseră slugile la ușa iatacului și, neputând intra din pricină că ușa era încuiată, întrebau de afară :

— Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ?

— Ursul, răcnea groful, mă strivește ursul! Săriți !

Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetișor :

— Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urșii pe pântece...

Au râs slugile și s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră și, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia și Ianoș sub un pom...

Dar, a doua zi dimineața, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată ușa iatacului. Au stat, au tras cu urechea și parcă-parcă auzeau gemete înfundate.

— Domnule grof, a îndrăznit careva.

— Haimanalelor!... Of! Spargeți ușa! s-a înălțat răgușit glasul grofului.

Iar au stat și s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător :

— Spargeți ușa, n-auziți ?... Sau vreți să vă sparg eu bostanii care vă țin loc de capete ?

Au împins atunci slugile ușa cu umerii și, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereții ei s-ar fi dezlănțuit o vijelie. Scaune și mese răsturnate, covoare și perdele sfâșiate, pologul de la pat zdrențuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o priveliște de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămașa lui de noapte, și era plin de cucuie și de vânătăi.

Au fost chemați degrabă felceri și spițeri care s-au apucat să-l oblojească și să-l lege cu feșe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spițerie care-ți muta nasul. Iar groful gemea cât zece și, printre gemete, răcnea:

— Ticăloșilor ! Câinilor ! Să-mi prindeți ursul și să-mi aduceți blana că, de nu, vă jupoi de vii !

— I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor.

Nenumărații argați șușoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene și pe grof, dar ce și cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost.

Acum, vizitiul grofului a stat și el și a tras cu urechea.

„Măi, aici nu-i lucru curat“, și-a spus el. Și, ce-i vine lui, își amintește de Ianoș cel închis în beci și se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, și-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “

Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină.

— Ianoș ! Măi, Ianoș !

Dar Ianoș cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ și-a spus din nou vizitiul.

Și unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoș prin pivnițe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i și nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineața și, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoș, care tocmai făcuse ochi.

— Aici erai, fârtate ?

— Aici, a zâmbit Ianoș.

— Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ?

Și-a amintit Ianoș că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul și atunci, ridicând fruntea, a spus semeț:

— Eu. Și ?

— Și nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă !

Au râs amândoi și, de la o vreme, Ianoș a grăit:

— Ești un om cinstit. Hai să ne prindem frați de cruce ! Cum îți zice ?

— Mie ? Ion.

Au bătut palma Ianoș și Ion, iar Ion a vorbit așa :

— Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare...

A râs Ianoș și s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgețile s-au oprit în trunchiul aceluiași pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, și în goana lor au întrecut și iepurii, dar la țintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr.

— Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată și de la o mamă !

A râs și Ianoș, după care flăcăii au ținut sfat. Și uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoș lui Ion tărășenia cu buruiana neagră.

— Acum eu zic așa, a încheiat Ianoș. Să mă prefac într-o piele de urs, și tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ți dea bani buni, și eu am să pier când oi socoti cu cale.

Zis și făcut. Cu pielea ursului pe braț, Ion s-a îndreptat spre curte și a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie :

— Să intre, să intre !

Ion i-a pus pielea pe pat, și groful a început să care la pumni și la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion :

— Ei, cum să te răsplătesc ?

— De, domnule grof...

— Du-te la bucătărie și spune că am poruncit să-ți dea un păhărel cu vinars !

— Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion.

— Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei...

Dar n-a mai apucat să-și sfârșească amenințarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit și a înviat.

— Săriți i a răcnit groful.

Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui și să-l tăbăcească, s-a speriat până și Ion, măcar că știa că nu-i decât fratele lui, Ianoș. Țipa groful ca din gură de șarpe, și de țipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care :

— Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ?

Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion.

— Ursul! Ursul! țipa groful.

— Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a șoptit slugilor.

— Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit și slugile.

— Ce? Mă scoateți nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul?

— Care urs, domnule grof ? îi fi visat...

A căzut groful pe gânduri și, privind pielea de pe pat, învârtind-o și sucind-o în mâini, a început și el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoș și-a schimbat din nou înfățișarea și, făcându-se muscă, a zburat din odaie.

Mai apoi, întâlnindu-se frații, s-au gândit să plece de la grof.

— Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om...

Îl duse Ianoș pe Ion în beci, unde mestecă și el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion își luă înfățișarea unui moșneag, în vreme ce Ianoș se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moșneagul luă armăsarul de căpăstru și-l duse Ia grof.

— Domnule grof, am un cal de vânzare...

Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea.

Cât ceri pe el ?

— O mie de galbeni.

A încercat groful să se târguiască, dar moșul ținea la preț. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut și-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moșul a plecat. Dar, abia ieșise din casă și se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare și, nechezând, alergă și se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculița care ieși din fântână și-și luă zborul ?

Se izbea groful cu pumnii în cap și, de supărare, căzu la pat. Iarăși spițeri, iarăși oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit și a început din nou să mănânce câte două gâște și doi porci la un prânz.

Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-și iasă din minți. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai strașnic ca o mie de făclii la un loc.

— Cât ceri pe el ?

Negustorul, vezi dumneata, nu știa prețul. A chemat groful toți negustorii de la oraș, și cu toții au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preț.“

A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoștea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, și altă găleată, și uite așa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la dușumele și până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, și încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant !

Și-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruțe, și dus a fost. Iar groful a așezat diamantul pe măsuță, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l.

Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din orașul lui crăiesc, numai și numai să vadă și el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii și sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, și-a venit craiul cel mare și cum a coborât din caleașcă a întrebat:

— Unde-i ?

— Îndată, măria ta, s-a ploconit groful.

L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare și, văzându-l, a încremenit până și craiul.

— Nemaivăzut! a strigat el și a întins mâna să apuce piatra.

Atunci, spre spaima celor de față, diamantul a prins să salte pe catifeaua vișinie pe care stătea și, deodată, s-a prefăcut într-o viespe.

— Vai! a țipat craiul, ferindu-se.

— Ține-o! Ține-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă.

Dar viespea a pierit în albastrul cerului și, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime :

— Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ?

Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas așa, cu gura căscată și, bătând aerul cu palmele, s-a prăbușit pe dușumele, mort de necaz.

— Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! și tot alaiul s-a răsucit pe călcâie și, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleștile, aurite.

Dacă au pierit caleștile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoș și cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toți argații, toți țăranii de pe moșii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit așa :

— Fraților, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă !

— Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân.

Și cum Ion și cu Ianoș primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile și pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un țipăt în văzduh :

— Stați ! Ce faceți acolo, argaților ?

Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane.

— Ce poftești, cotoroanțe ? întrebă Ianoș, apropiindu-se de babă.

Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică și începu să scâncească.

— Ianoș dragă, fie-ți milă de mine... Nu mă face de râs în fața argaților, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare...

Au început oamenii să râdă, și nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-și mai puteau ține hohotele. Râdeau cu gura până la urechi și și-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuțina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de ață.

— Nu mai râdeți, strigă pițigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toți !

Ți-ai găsit ! Hohoteau oamenii, și vrăjitoarea, subțire ca firul de ață, se zvârcolea neputincioasă.

Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăță îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un șanț, unde l-au ros ploile și l-au ruginit.

Iar dacă au sfârșit cu împărțeala, s-au prefăcut Ianoș și Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh.

— Ia stai, frate, și-a amintit Ianoș. Am avut eu niște frați leneși ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei.

Au luat atunci vulturii satele la rând și au văzut că în fiecare sat leneșul se făcuse pastor și trăia foarte bine. Ba unuia dintre frați îi mersese și vestea și era vorba să fie uns episcop.

— Bre, mulți proști pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoș.

Și și-au îndreptat atunci zborul către căsuța părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneși, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc și, dacă i-a văzut, bătrânul a murit și a înviat de bucurie. Cu aceeași dragoste l-a strâns la piept și pe Ianoș, și pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munții de galbeni, nu mai știa nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă strașnică, iar trei zile și trei nopți au mâncat și au băut, ca niște oameni sănătoși și zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu știu, dar dacă-i așa, vă urez să treceți pe la ei și, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toții la masa lui Ianoș. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !

descarcați basmul de la atasamente