Mladen, fiul ursului

Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu

A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi și astăzi urși de treabă, dar să-mi dați dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuținat... Și-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecați și voi !

A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat și, cum umbla așa prin pădure, aude deodată niște orăcăieli. Un broscoi ? Dar strașnic mai striga broscoiul.

— Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ?

Se apropie ursul pâșa-pâșa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neștiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colțat nu l-ar fi cruțat. Dacă-l lua cu el, cine știe cum l-ar fi primit ursoaica, și așa destul de necăjită cu trei pui neastâmpărați, care o înnebuneau de cap.

— Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Și tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună...

Ce era să facă ? A luat frumușel în brațe puiul de om, și tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simțea bine omulețul în brațele ursului!

L-a dus la bârlogul lui.

— Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ?

— Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleți neastâmpărați, făcând tumbe și agățându-se de blana groasă a ursului.

Dar, când au văzut puiul de om, și-au vârât câte o unghie în boturile umede și n-au mai putut de mirare.

— Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica.

— Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme...

S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos.

— Ia dă-l la mine !

A zâmbit pe sub mustăți ursul cel bun și i l-a dat. Și numai ce l-a simțit ursoaica în brațe, că a și cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul și, strângându-l cu degețelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urșilor.

Și i-au dat tata-ursul și mama-ursoaica o creștere îngrijită și l-au învățat tot ce trebuie să știe o făptură care trăiește în pădure. L-au învățat să cerceteze și să cunoască urmele de pași, să vâneze, să lupte și chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învățat. Și a crescut fiul ursului printre urși, iar pentru că era mai tânăr decât toți, i-au zis Mladen[2].

— Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aș fi un urs dintre cei care trăiesc printre ghețurile de la miazănoapte ?

A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit și s-a scărpinat, ca și cum l-ar fi pișcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face și a mărturisit :

— Tu, fiule Mladen, nu ești din neamul nostru. Ești un pui de om.

Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obișnuise să creadă că ursul e cel mai chipeș, mai înțelept și mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla așa, dintr-o dată, că nu era urs.

— Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni.

— Nu se poate !

— Mă duc.

A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească.

— Vezi fagul care crește în fața bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îți dau voie să pleci, a mormăit ursul.

Fagul era înalt și gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în brațe, s-a opintit și s-a smucit. Fagul nici nu se clintise.

— Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul.

Și a rămas Mladen mai departe în bârlog și s-a jucat mai departe cu cei trei frați, care tot neastâmpărați rămăseseră, și a ieșit la vânătoare cu ei. Dar ursuleții i-au spus :

— Frate Mladen, dac-o fi să părăsești bârlogul nostru, să știi că tata o să te-ntrebe ce dorință ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ți dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primești altceva, dar tu să nu te îndupleci.

A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen :

— Lasă-mă, tată, să plec la oameni.

— Smulge fagul.

S-a dus Mladen la fagul cel gros și, când l-a apucat în brațe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen și l-a învățat să curețe trunchiul de ramuri și să-și facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri și a vrut să-și ia rămas bun.

— Acuma pleci în lume, fiule Mladen, și cine știe dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ți dăruiesc ceva. Spune-ți dorința și, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc.

— Vreau limba mută, a răspuns Mladen.

A rămas încurcat ursul :

— Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva.

— Nu, eu numai limba mută o vreau.

N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise.

— Scoate limba, fiule Mladen.

A scos Mladen limba, și la fel a făcut și ursul de treabă. Ursul și-a smuls apoi un fir de păr din blană și l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap și l-a pus pe limba lui.

— Așa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută.

A mulțumit Mladen, și-a luat rămas bun de la neamul urșilor și, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii.

Și iată că pe dram a întâlnit doi iepuri.

— Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar ști ce-l așteaptă, ar lua cu el o ghindă.

— Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic.

S-a mirat Mladen și a cules o ghindă. Și a înțeles că limba mută îi îngăduia să înțeleagă limbile tuturor viețuitoarelor. Limba urșilor o știa el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ?

A ieșit Mladen, fiul ursului, din pădure. Și cum a ieșit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi.

— Bună ziua, cinstiți boieri.

— Unde ți-i drumul, voinice ?

— Unde-am să găsesc mâncare și-un butoi din cel mai mare.

Au început boierii să râdă de cuvintele și de măciuca lui Mladen.

— Stai că ne vine acuși un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, și-om venea ce poți. Dacă te lauzi și nu mănânci tot ce-ți punem în față, să știi că-ți luăm măciuca.

— Și dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul.

— Fierul ? Ia-l, băiete.

Și iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău !

Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruță, și încă o căruță, și alta după ea, un convoi întreg de căruțe pline cu mâncare si băutură pentru boieri.

— Să te vedem la treabă !

S-a dus Mladen la prima căruță și a mâncat doi viței fripți, după care a început să strige :

— Asta-i tot ?

S-a dus la a doua și a mâncat cincizeci de gâște.

— Mai aveți ceva, boieri dumneavoastră ?

Într-a treia căruță a găsit o sută de pui și i-a înghițit cât ai clipi.

Au început boierii să-și dea coate și să se neliniștească :

— Destul ! Să nu ți se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e !

Ți-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală niște rațe, câțiva porci și două sute de pâini. Apoi s-a pus și a golit toate poloboacele cu rachiu. Și încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc...

Au rămas boierii cu buzele umflate, și Mladen a cules toate bucățile de fier aflătoare la armele și carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, și drept la un fierar a nimerit.

— Topește grămada, fierăriile, și făurește-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta !

Fierarul i-a spus să vină a doua zi, și s-a pus pe treabă. Dar ce și-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, și sape, și belciuge, și câte altele — să lucreze o lună întreagă șl să câștige bani buni.

A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii.

— Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi.

— Gata, voinice.

A luat Mladen ghioaga și a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă și-a așteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înțeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit și fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri și a prăbușit întreaga clădire.

— Așa să pățească toți hoții, a zis Mladen și a plecat fluierând, în timp ce fierarul își smulgea părul din cap.

Și a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele pățite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie și a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumusețea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare și, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, și nu pe spinare de om.

— Așa, fierarule !

A plecat Mladen mulțumit și, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă.

— Încotro, voinice ?

— În lumea largă, bre.

S-a uitat fața bisericească : voinic flăcău. Și-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scutește de cei cinci pe care îi are și face mai multă treabă decât toți la un loc.

— Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc și te îmbrac și, pentru că sunt om de omenie, îți dau și cinci dinari pe an. Ia, ai să faci și tu puțină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnișoare, mături și cureți, iei aer ducând văcuțele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci și tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăț leneș...

A primit Mladen. S-a dus cu popa și, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinția sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen muncește, muncește... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale.

Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieșit somnoros în curte.

— Unde-i sluga cea nouă ?

— Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă.

Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu și mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare.

— Ce faci, netrebnicule ?

Mladen a căscat un ochi.

— Cum îndrăznești să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie.

A căscat Mladen și ochiul al doilea.

— Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrănești și ai să mă îmbraci. Păi de când tot aștept să vii să mă hrănești și să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori !

S-a lipsit popa de așa argat, și Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea.

— De ce plângi, fată frumoasă ?

— Cum să nu plâng, că acuși vine Mustăciosul...

— Și ce-i dacă vine ?

— Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toți ai noștri-i canonește și tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, și n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilișoarele și mulțumește că ai scăpat la vreme.

S-a mirat Mladen de vorbele fetei și s-a așezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ?

— Dar vine ? Să n-aștept degeaba...

N-a sfârșit de vorbit, că fata a țipat o dată :

— Uite-l! Fugi, că vine...

De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustață. Dar ce mustață ? Trei sute șaizeci și cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustață și încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiș, și de acolo a văzut răsărind și cealaltă jumătate de mustață, cu alte trei sute șaizeci și cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul și groapă rămânea unde punea piciorul.

Cum a venit, namila și-a pus capul pe un mușuroi uriaș, lângă genunchii fetei, și a adormit. Atunci Mladen s-a repezit și l-a izbit cu ghioaga.

— Vezi că mă înțeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezește.

A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii și i-a văzut.

— Tu erai țânțarul ?

Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai așteptat și a fugit ca din pușcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac?

Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea țara unor uriași cu inimă bună. Un uriaș tocmai își săpa grădina, lângă mal.

— Cum trec dincolo, frate-meu ?

— Suie pe sapă.

S-a suit Mladen pe sapă și omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut și a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Și a văzut acum un semănător din neamul uriașilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna semințele, mai zdrobea câteva între dinți, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă.

— Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ?

— Intră în sac.

A intrat Mladen în sac și s-a pitit printre semințe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător.

— Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ?

— Uite, încolo, a răspuns semănătorul, și Mustăciosul a luat-o la goană.

A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene și, când și-a vârât mâna în sac, l-a scos și pe Mladen odată cu un pumn de semințe. După obicei, a aruncat câteva semințe în gură și Mladen s-a nimerit tocmai printre semințele cu pricina.

În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-și caute adăpost între două măsele, și de-acolo a văzut cum toate semințele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită și pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghițitor strașnic.

— Oprește! Oprește! striga Mladen, cât îl țineau puterile.

„Ia te uită, frate ! și-a spus semănătorul. Abia am început semănatul și să mă opresc ?“

I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare :

— Stai ! Stai !

Uimit, semănătorul se opri și căzu pe gânduri :

„M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieșit în câmp să stau ?“

N-a fost chip să-l aducă Mladen să înțeleagă. Ce era de făcut ?

Atunci și-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înțelesese cuvintele mulțumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar și a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Și ghinda s-a dovedit harnică, și o tulpiniță a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieși printre buzele semănătorului.

„Ce-o mai fi și asta ?“

Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniță cu tot, și așa scăpă din închisoare și Mladen, care se agățase de stejărelul crescut din ghindă.

— Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite !

I-a mulțumit Mladen și a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriașului. A trecut nouă munți, nouă văi și nouăzeci și opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci și noua a dat peste un cal.

—Călătorule, nu știi când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul.

-— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul.

Calul s-a bucurat și a răspuns :

— De o sută de ani te aștept, voinice. Eu, așa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] și intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, și cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, își va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croiește rogu-te din pielea mea câte curele vrei și izbăvește-mă !

S-a mirat Mladen din nou și a răspuns :

—Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid...

— Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeți să faci o faptă bună ?

— Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen și a vrut să-și vadă de drum.

Dar calul a început să plângă și, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat și-a pornit mai departe. Și numai puțin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari și drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simțit Mladen o dorință nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori.

— Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori și răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeți și zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, și eu am să fiu izbăvit...

A șovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, și dorul lui creștea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de și-a cioplit un arc și o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată și a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se cațere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el.

— Cine ești ?

— Mă numesc Lubomir și am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăși om și, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credință.

S-au suit pe frânghia de curele și-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite și covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii și vase de preț, și o sală mare, mare, în care masa era pusă și, pe masă, înșirate tot soiul de mâncări și băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen și Lubomir la masă și au început lupta cu bunătățile din fața lor. Goleau tăvile de aur și sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt!

Dar zgomotul cuțitelor lovite de tăvi și clinchetul paharelor au deșteptat un glas în liniștea castelului.

— Om bun, fie-ți milă și dă-mi un pahar cu apă !

S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi și au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier.

— Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete...

A turnat Mladen un pahar și, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier.

— Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete...

A turnat Mladen al doilea pahar și a sărit și a doua doagă.

— Încă un pahar, om bun. Strașnică sete...

A sărit și doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit.

— Nu vă speriați, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Și în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni și răi, măcar că voi nu-i prea deosebiți și v-a cășunat că trebuie să ne tăiați neapărat capetele, cum dați cu ochii de noi.

— Și tu... ești un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir.

— Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghițea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă și de dragul vostru mă mulțumesc acum cu unul singur și vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi și pe care mâine.

— Asta ți-i inima bună ? a strigat mânios Mladen.

Și unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a și fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni).

A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite și vasele de preț, dar Mladen și Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul și blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile și-și dădea seama că le cam încurcase...

Dacă i-a sfărâmat Mladen și capul al doilea, a început balaurul să strige :

— Iertați-mă, fraților, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertați-mă și am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post și rugăciune...

— Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poți înșela în vecii vecilor !

Și cum a zis, cum i-a zdrobit și ultima căpățână.

S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă și, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, și ele se mai văd și azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu mușchi.

— Acum ce facem ? a întrebat Lubomir.

— N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemății mai fac și balaurii ăștia... N-am să mă las până nu-l răpun și pe Mustăcios.

Au mai rămas trei zile și trei nopți în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ și au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus și s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap.

Mai plângea și acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-și avea izvorul în ochii fetei, și râul avea apa sărată ca apa mării. 

— Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios.

Fata își ridică privirile și-l recunoscu :

—Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul!

— E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteț decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuți ?

— Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ți-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare.

S-a bucurat Mladen, și deodată parcă i-a fost dragă fata.

— Întreabă-l unde-și ține puterea. Dacă-mi spui asta, știu eu ce-mi rămâne de făcut...

S-a învoit fata, și voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure și de după el s-a ivit o jumătate de mustață, apoi cealaltă jumătate, și după ea și Mustăciosul, care adulmeca văzduhul și răcnea cât îl ținea gura :

— Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ?

— Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poște n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toți i-ai înghițit. Ți se năzare...

S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit și și-a lăsat capul pe mușuroiul uriaș, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi :

— Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap și până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine...

— Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ?

— Ia, să-mi arăți și mie puțină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de ești atât de puternic...

— Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? și unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca niște perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie și, când s-a liniștit, a prins a-i vorbi din nou :

— Ce bine că poți râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te știi atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aș pricepe și eu de unde ți se trage puterea ! Ne-am bate joc de toți prostănacii care-ar râvni să-ți vină de hac...

Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen și Lubomir.

— Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, și-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă !

I-a mulțumit fata pentru încredere, și Mustăciosul a adormit. Atunci a ieșit Mladen din scorbură și s-a apropiat.

— Am auzit ce ți-a spus. Minte, șopti el. Balaurul din butoi e mort, și pe el îl văd puternic ca mai-nainte.

— Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în șoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine...

A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui și nu s-a întors decât a doua zi.

— M-ai mințit, i-a spus fata când namila și-a lăsat capul pe mușuroi. Balaurul din butoi e mort, și tu ești la fel de tare ca mai-nainte.

Mustăciosul nu știa că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător și nădăjduia că balaurul l-ar înghiți pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită și s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel și văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum și cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc.

Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniștească, să-i abată gândurile și să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse :

— Ei bine, puterea mea — dacă vrei să știi — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se și spune Fântâna Buricul-Pământului.

De unde să știe fata că Mustăciosul anume îi răspunse așa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, și pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viața oricui ar coborî în fântână ?

Dar Mladen și cu Lubomir nu știau nici ei ce-i așteaptă. Au pornit la drum de îndată și, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi.

— Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir.

— Să tragem la sorți, a răspuns Mladen.

Sorții l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul și-a vârât picioarele în găleată și a coborât încetișor încetișor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit.

Afară, Mladen aștepta să-i dea tovarășul semn. A așteptat, a așteptat, degeaba.

— Să știi că Lubomir a pățit ceva !

Dacă a văzut că tovarășul nu se mai arată, și-a făcut o făclie dintr-un brad și a coborât și el. Făclia lumina pereții de piatră ai fântânii și, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate și mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălțat făclia și a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă.

— Tu l-ai înghițit pe Lubomir ?

— Și ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine...

A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi și l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creștet. A pierit balaurul, și Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu și nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost.

S-au întors ei atunci la fata de pe câmp și i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Și dihania a venit și și-a lăsat capul pe mușuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte.

— N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai mințit și de astă dată...

Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul și și-a deschis inima :

— Puterea mea hapsână stă în păsările oploșite în strașnicele mele mustăți. Așa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aș mai fi bun de nimic.

Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o știa mulțumită limbii mute :

— Păsări surioare, veniți la mine și lăsați-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi și am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutați-mă să mântui lumea de fărădelegile lui.

Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor și, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui și s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar strașnicele mustăți ale Mustăciosului odată s-au pleoștit, și dihania a sărit în picioare, speriată.

— Valeu, ce s-a-ntâmplat ?

Mladen ieșise din scorbură și alerga spre el. Și atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesățioasă care chinuise oamenii ucigându-i și zdrobindu-le casele, care înspăimântase și jefuise o țară, Mustăciosul se sperie și o luă la fugă, țipând ca din gură de șarpe :

— Ajutor ! Săriți i Ajutor !

De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului și, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare și-i ieși prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul.

Așa a murit Mustăciosul. Și, cum a murit, cum s-au ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau și-i mulțumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viață.

Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp și, însoțiți de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toții în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărțit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ și până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat.

Odată cu oamenii am urcat și eu, am privit și-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeți câți au suit la Mladen, că așa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ți-e lumea mai dragă !