O pagină de dragoste

LAMPA CU ABAJUR ALBASTRU ardea pe cămin, în spatele unei cărți, cufundând în umbră o jumătate din cameră. O rază de lumină calmă tăia în două măsuța cu picior și șezlongul, alinia pliurile mari ale draperiei de catifea, scălda în azur oglinda dulapului de palisandru dintre cele două ferestre. Armonia burgheză a camerii, acel albastru al tapetului, al mobilelor și covorului, căpătase la acea oră din noapte, moliciunea vagă a unui nor. În fața ferestrelor, patul, aflat în umbră, acoperit și el cu catifea, alcătuia o masă neagră luminată doar de albeața cearșafurilor. Hélène, cu mâinile încrucișate, în liniștita ei atitudine de mamă și văduvă, răsufla ușor.

În mijlocul tăcerii, pendula bătu ora unu, zgomotele cartierului se stinseseră. Parisul solitar își trimitea îndepărtatul său huruit peste înălțimile Trocadéro-ului. Răsuflarea slabă a Hélènei era atât de gingașă, încât nici măcar nu-i ridica linia castă a sânului. Dormea un somn plăcut, liniștit și adânc, cu profilul ei pur și pletele castanii, împletite strâns, cu capul înclinat ca și cum ațipise ascultând. În fundul camerei, ușa larg deschisă a unei odăițe tăia în zid un patrat de întuneric.

Nu se auzea niciun zgomot. Pendula bătu o jumătate de oră. Balansierul sună slab în acea tărie a somnului care copleșise toată odaia. Lampa dormea, mobilele dormeau; pe o măsuță, aproape de o lampă stinsă, un lucru de mână dormea și el. Hélène, adormită, își păstra aerul ei grav și bun.

Când sună ora două această pace fu tulburată de un suspin ieșit din întunericul odăiței. Apoi urmă un foșnet de lenjerie și tăcerea reîncepu. Acum se auzea o răsuflare chinuită. Hélène nu se mișcase. Dar se deșteptă brusc. O trezi o bolboroseală confuză de copil care suferă. Tocmai își ducea mâinile la tâmplele încă însomnurate, când un strigăt surd o făcu să sară pe covor.

— Jeanne… Jeanne… Ce ai? Răspunde-mi! strigă ea.

Și cum copila tăcea, ea murmură, alergând să ia lampa:

„Dumnezeule! Nu se simțea bine! N-ar fi trebuit să mă culc!” Dădu buzna în camera vecină, unde se lăsase o tăcere apăsătoare. Dar lampa, înecată în ulei, răspândea o lumină tremurătoare care nu arunca decât o pată rotundă pe tavan. Aplecată deasupra patului de fier, Hélène nu putu, la început, să distingă nimic. Apoi, în lumina albăstruie, în mijlocul cearșafurilor azvârlite, ea o zări pe Jeanne, țeapănă, cu capul pe spate, cu mușchii gâtului rigizi și duri; un spasm desfigura bietul și adoratul ei obraz, ochii îi erau deschiși, fixați pe curbura draperiilor.

— Doamne, Dumnezeule! strigă ea. Moare?

Și punând jos lampa începu să-și pipăie, cu mâini tremurătoare, copila. Nu-i putu găsi pulsul. Inima părea că i se oprise. Brațele și picioarele ei mici se zbăteau violent. Atunci simțind că înnebunește, bâigui îngrozită:

— Îmi moare copilul! Ajutor! Copilul! Copilul meu!

Se întoarse în odaie, sucindu-se și lovindu-se, fără să știe încotro pornise; apoi reintră în odăiță și se aruncă din nou în fața patului strigând mereu după ajutor. O luase pe Jeanne în brațe și-i săruta părul, plimbându-și mâinile pe trupul ei, rugând-o să-i răspundă: „Un cuvânt, Jeanne, un singur cuvânt!” Unde o durea? Dorea un pic din doctoria luată acum câteva zile? Poate puțin aer proaspăt ar însufleți-o. Și se încăpățâna să vrea s-o audă vorbind.

Dumnezeule, nici nu știa ce să facă! Toată povestea asta, așa, pe neașteptate, în toiul nopții! Nici măcar lumină nu-i! Gândurile i se încâlceau. Continuă să-i vorbească fiicei sale, s-o întrebe și să răspundă în locul ei. Simțea un nod în stomac; ba nu, în gât! Nu se va întâmpla nimic! Trebuia calm. Și făcu un efort ca să-și recapete toată luciditatea. Dar senzația pe care i-o dădea copila înțepenită în mâinile ei îi răscolea măruntaiele. O privi: era convulsionată și fără răsuflare. Încercă să judece, să reziste nevoii de a striga. Dar deodată, împotriva voinței sale, țipă. Străbătu sufrageria și bucătăria răcnind:

— Rosalie! Rosalie! Repede un doctor! Îmi moare copilul!

Servitoarea, care dormea într-o odăiță din spatele bucătăriei, scoase niște exclamații. Hélène se întoarse alergând. Bătea pasul pe loc, în cămașă, fără să pară că simte frigul acelei nopți înghețate de februarie. Femeia asta va lăsa deci să-i moară copilul? De abia se scursese un minut. Se reîntoarse în bucătărie, reintră în cameră. Și, pe dibuite, își puse o fustă și-și aruncă un șal pe umeri. Răsturnă mobilele, umplu cu violența disperării sale această odaie în care domnea o pace atât de adâncă. Apoi, numai în papuci, lăsând ușile vraiște, coborî ea însăși cele trei etaje, hotărâtă să aducă singură un medic.

Nici n-apucă portăreasa să tragă de cordon ca să deschidă ușa, că Hélène se și găsi afară, cu urechile țiuind, năucă. Coborî în goană strada Vineuse, sună la doctorul Bodin, care o mai îngrijise pe Jeanne; un servitor, veni după o eternitate să-i spună că doctorul se afla la căpătâiul unei femei care năștea. Hélène rămase prostită pe trotuar. Nu mai cunoștea niciun alt doctor în Passy. Porni de-a lungul străzii, privind casele. Sufla un vântuleț înghețat; ea mergea în papuci, prin zăpada ușoară, căzută de cu seară. Și o avea tot timpul în fața ochilor pe fiica sa, cu acel gând de spaimă care-o ucidea că nu găsește de îndată un medic.

Atunci, cum urca pe strada Vineuse, se agăță de o sonerie. Trebuia să întrebe; poate i se va da o adresă. Sună din nou pentru că cei din casă nu se grăbeau. Vântul îi lipise de picioare fusta subțire și șuvițele părului îi fluturau.

În sfârșit, un servitor veni să-i deschidă și să-i spună că doctorul Deberle se culcase. Sunase chiar la ușa unui doctor, deci cerul n-o părăsise. Atunci, îl împinse cât colo pe servitor dând să intre. Repeta într-una:

— Copilul, îmi moare copilul… Spune-i să vină…

Era un mic palat plin de tapițerii. Urcă astfel un etaj, luptându-se cu servitorul, răspunzând, la tot ce-i spunea acesta, că-i moare copilul. Ajunsă într-o cameră, voi să-l aștepte pe doctor. Dar, de îndată ce-l auzi alături sculându-se, se apropie și-i vorbi prin ușă:

— Repede, domnule, vă rog. Îmi moare copilul!

Și când doctorul apăru în haină, fără cravată, ea îl târî, nu-l mai lăsă să se îmbrace. El o recunoscu. Locuia în casa vecină și era locatara lui. Astfel că, atunci când el traversă o grădină ca să scurteze drumul, deschizând o portiță de comunicație care exista între cele două locuințe, Hélène avu o bruscă deșteptare a memoriei.

— E adevărat, murmură ea, sunteți doctor, și știam asta… Vedeți, mi-am pierdut mintea. Să ne grăbim…

Pe scară îl pofti să treacă primul. Nici pe Dumnezeu nu l-ar fi adus la ea cu atâta evlavie. Sus, Rosalie, rămăsese lângă Jeanne și aprinsese lampa de pe măsuță.

De îndată ce medicul intră, el luă lampa și lumină puternic pe copila care-și păstra rigiditatea dureroasă; ținea numai capul înclinat, iar fața îi era străbătută de contracții repezi. Timp de un minut, nu spuse nimic, cu buzele strânse. Hélène, nerăbdătoare, îl privea. Când întâlni acea privire de mamă care-l implora, murmură:

— Nu se va întâmpla nimic… Dar nu trebuie lăsată aici… Are nevoie de aer.

Hélène, cu un gest puternic, o luă în brațe. I-ar fi sărutat mâinile doctorului pentru vorba lui bună și o liniște mare i se răspândi pe față. Dar abia o puse pe Jeanne în patul ei mare, că acest biet trup de fetiță fu scuturat de convulsii violente. Doctorul ridicase abajurul lămpii, o lumină albă năpădi încăperea. Se duse să întredeschidă o fereastră, și îi porunci Rosaliei să tragă patul dintre draperii. Hélène, cuprinsă de spaimă bâigui:

— Dar moare, domnule… Uitați-vă, uitați-vă… Nici n-o mai recunosc!

El nu răspunse, urmărea criza cu o privire atentă. Apoi spuse:

— Treceți în alcov, țineți-i mâinile ca să nu se zgârie… Așa, încet, fără violență… Nu vă neliniștiți, criza trebuie să-și urmeze cursul.

Și amândoi, aplecați deasupra patului, o țineau pe Jeanne ale cărei membre se destindeau cu scuturături bruște. Doctorul își încheiase haina ca să-și ascundă gâtul gol. Hélène era înfășurată în șalul pe care și-l aruncase pe umeri. Dar Jeanne, zbătându-se, trăsese șalul de pe mamă-sa, descheiase haina doctorului. Ei nu băgară de seamă. Niciunul, nici celălalt nu se vedeau.

În sfârșit, accesul se mai potoli. Micuța părea cuprinsă de o mare slăbiciune. Măcar c-o asigurase pe mamă că fata ieșise din criză, doctorul continuă să fie preocupat. Privind-o mereu pe bolnavă, îi puse câteva întrebări scurte Hélènei, rămasă în picioare lângă pat.

— Ce vârstă are copilul?

— Unsprezece ani și jumătate, domnule.

Urmă o tăcere. Doctorul își înălță capul, se aplecă și ridică pleoapa închisă a Jeannei ca să-i privească mucoasa. Apoi își continuă interogatoriul fără să-și ridice ochii asupra Hélènei.

— A mai avut crize?

— Da, domnule, dar vechile crize au dispărut spre vârsta de șase ani. E foarte delicată. De câteva zile, o tot vedeam prost dispusă. Avea crampe, era absentă…

— Au existat boli de nervi în familie?

— Nu știu… Mama a murit de piept…

Ea ezită, cuprinsă de rușine, nevoind să vorbească despre o bunică închisă într-o casă de nebuni. Toată ascendența ei era tragică.

— Fiți atentă, spuse cu vioiciune medicul; iată un nou acces.

Jeanne deschise ochii. Privi o clipă în jurul ei, cu un aer rătăcit, fără să pronunțe vreun cuvânt. Apoi privirea îi deveni fixă, trupul i se răsturnă pe spate, cu membrele întinse și țepene. Era foarte roșie. Deodată păli, deveni lividă și convulsiile începură.;

— N-o lăsați… Apucați-o de cealaltă mână. El alerga la măsuța pe care, intrând, își pusese mica-i farmacie. Reveni cu un flacon pe care-l dete copilului să-l miroasă. Dar asta fu ca o lovitură teribilă de bici, Jeanne, se scutură atât de tare, încât scăpă din mâinile mamei sale.

— Nu, nu, fără eter! strigă ea, înștiințată de miros. Eterul o înnebunește.

Amândoi abia o puteau ține. Avea spasme violente care o zguduiau din călcâi până la ceafă, ca îndoită în doua. Apoi recăzu, și începu să se zbată într-o legănare care-o arunca dintr-o parte într-alta a patului. Pumnii îi erau strânși, degetul mare îndoit către palmă; pentru a clipă ea și-i deschise și degetele depărtate încercară să prindă obiecte, ca să le răsucească. Dete de șalul mamă-si și se agăță de el. Dar ceea ce-o chinuia pe Hélène era, după cum spunea ea, faptul că nu-și mai recunoștea fata. Bietul ei înger, cu chipul atât de dulce, avea trăsăturile răvășite, ochii scufundați în orbite arătându-și sideful lor albăstrui.

— Faceți ceva, vă rog, murmură ea. Nu mai am putere să îndur, domnule…

— Își aminti că la Marsilia, fiica uneia dintre vecinele sale murise, sufocată, într-o criză asemănătoare. Poate că doctorul o înșela ca s-o cruțe. În fiecare secundă credea că va primi în obraz ultima suflare a Jeannei, a cărei respirație întretăiată se oprea. Atunci, zdrobită, răscolită de milă și de groază, începu să plângă. Lacrimile îi cădeau pe goliciunea nevinovată a copilei, care-și aruncase cuverturile de pe ea.

Doctorul, cu lungile sale degete suple, o apăsă de câteva ori ușor, la baza gâtului. Intensitatea crizei scăzu. Jeanne, după câteva mișcări încetinite, rămase inertă. Recăzuse în mijlocul patului, cu trupul vlăguit, cu brațele întinse, cu capul pe pernă, aplecat pe piept. Ai fi spus un Crist copil. Hélène se aplecă și-i sărută îndelung fruntea.

— S-a sfârșit? spuse ea în șoaptă. Credeți că va mai avea și alte crize?

El făcu un gest evaziv. Apoi răspunse:

— În orice caz, celelalte vor fi mai puțin violente.

Îi ceru Rozaliei un pahar și o carafă. Umplu paharul pe jumătate, luă alte două flacoane, numără picăturile și, cu ajutorul Hélènei, care ridică încet capul copilei, îi introduse printre dinții strânși, o linguriță din această licoare. Lampa ardea foarte sus, cu flacăra ei albă, luminând dezordinea din camera în care mobilele zăceau răsturnate. Veșmintele pe care Hélène le aruncase pe spatele unui fotoliu, culcându-se, alunecaseră pe jos și umpleau covorul. Doctorul, călcând pe un corset, îl ridică pentru a nu se mai împiedica de el. Un miros de verbină se înălță din patul desfăcut, și din acele lenjuri risipite. Era întreaga intimitate a unei femei, violent etalată. Doctorul se duse singur să caute chiuveta, udă o cârpă și i-o puse Jeannei pe tâmple.

— Doamnă, o s-o ia frigul, spuse Rosalie care dârdâia. Poate putem închide fereastra. Aerul e prea rece.

— Nu, nu, strigă Hélène, lasă fereastra deschisă! Nu-i așa, domnule?

Mici răbufniri de vânt intrau ridicând perdelele. Ea nu le simți. Totuși șalul îi căzuse cu totul de pe umeri, descoperind începuturile sânilor. La spate, din cocul desfăcut îi atârnau șuvițe rebele până pe șale. Își eliberase brațele goale pentru a fi mai promptă, uitând de tot, nemaiavând decât grija copilului. În fața ei, preocupat, nici doctorul nu se mai gândea la haina descheiată, la gulerul cămășii pe care i-l smulsese Jeanne.

— Ridicați-vă un pic, spuse el. Nu, nu așa… Dați-mi mâna…

Îi luă mâna și i-o puse el însuși sub capul copilei, pe care voia s-o determine să mai ia o linguriță din poțiune. Apoi, o chemă lângă el. Se slujea de ea ca de un ajutor și Hélène era de o supunere plină de evlavie, văzând că fata părea mai calmă.

— Veniți încoace… va trebui să-i sprijiniți capul pe umerii dumneavoastră cât timp eu o voi asculta.

Hélène făcu ce i se poruncise. Atunci el se aplecă deasupra ei pentru a-și pune urechea pe pieptul Jeannei. Atinse în treacăt, cu obrazul, umărul gol al Hélènei și ascultând inima copilului, ar fi putut să audă bătând și inima mamei. Când se ridică, răsuflarea sa se întâlni cu răsuflarea Hélènei.

— N-are nimic la inimă, spuse el liniștit, în timp ce ea se reînsuflețea. Culcați-o la loc, nu trebuie tulburată câtuși de puțin.

Dar un nou acces se produse. El fu însă mult mai puțin grav. Jeanne lăsă să-i scape câteva cuvinte întretăiate. Alte două crize urmară la scurte intervale. Copila căzuse într-o stare de prostrație care păru să-l neliniștească din nou pe medic. O culcă, cu capul foarte sus, cu cuvertura trasă până sub bărbie și rămase acolo, aproape o oră, s-o vegheze, părând că așteaptă să respire normal. De cealaltă parte a patului, Hélène aștepta și ea fără să se miște.

După o vreme, o mare liniște se așternu pe chipul Jeannei. Lampa strălucea cu o lumină blondă. Chipul își recăpătă ovalul adorabil, puțin prelung, de o grație și o finețe de căprioară. Frumoșii săi ochi închiși aveau pleoape largi, albăstrui și transparente, sub care ghiceai strălucirea sumbră a privirii. Nasul mic răsufla ușor, gura sa puțin cam mare avu un surâs vag. Dormea astfel, în negrul de cerneală al pletelor răvășite.

— De data asta s-a terminat, zise în șoaptă doctorul. Și se întoarse, aranjându-și flacoanele, pregătindu-se să plece. Hélène se apropie rugătoare.

— Oh, domnule, murmură ea, nu mă părăsiți. Mai așteptați câteva minute. Dacă se mai produc alte crize… Dumneavoastră sunteți cel care ați salvat-o!

El îi făcu semn că nu mai avea de ce să se teamă. Totuși rămase. Ea o trimise pe Rosalie să se culce. Curând se făcu ziuă, o zi blândă și cenușie peste zăpada care albea acoperișurile.

Doctorul închise fereastra. Și amândoi schimbară rar câte o vorbă, cu voce înceată, în mijlocul unei mari tăceri.

— N-are nimic grav, vă asigur, spuse el. Numai că la vârsta ei trebuie mai multă grijă… Vegheați mai ales ca să ducă o viață fericită, fără zguduiri…

După o clipă Hélène spuse la rândul ei:

— E atât de delicată, atât de nervoasă… Nu pot s-o stăpânesc întotdeauna. După necazuri, are bucurii și tristeți care mă neliniștesc, atât sunt de puternice. Mă iubește cu patimă, cu o gelozie care o face să plângă când mângâi un alt copil…

El ridică încet capul repetând:

— Da, da, delicată, nervoasă, geloasă… Doctorul Bodin a îngrijit-o, nu-i așa? Voi vorbi cu el. Vom prescrie un tratament energic. Se află la vârsta când se hotărăște sănătatea unei femei.

Văzându-l atât de devotat, Hélène avu un elan de recunoștință:

— Ah! Domnule, vă mulțumesc pentru toată osteneala pe care ați depus-o!

Apoi, ridicând vocea, ea se aplecă deasupra patului, cu frică – să n-o trezească pe Jeanne. Copila dormea, trandafirie, cu un surâs vag pe buze. În camera liniștită plutea un fel de lâncezeală. O somnolență liniștită și parcă ușurată cuprinsese tapetele, mobilele și veșmintele risipite. Totul se pierdea și se odihnea în lumina zorilor care intrau prin cele două ferestre.

Hélène rămase în picioare în fața patului. Doctorul stătea de cealaltă parte. Și, între ei, se afla Jeanne, dormind, cu răsuflarea ei ușoară,

— Tatăl ei era adesea bolnav, reluă încetișor Hélène revenind la interogatoriu. Eu m-am simțit întotdeauna sănătoasă.

Doctorul, care n-o privise încă, își ridică ochii și nu se putu abține să nu surâdă, atât i se părea de zdravănă și de sănătoasă. Zâmbi și ea cu surâsu-i liniștit.

Sănătatea ei înfloritoare o făcea fericită.

Totuși, el n-o părăsi din ochi. Niciodată nu văzuse o frumusețe mai perfectă. Mare, magnifică, era o Junonă șatenă, de un șaten auriu cu reflexe blonde. Când își întoarse încet capul, profilul ei căpătă o puritate gravă, de statuie. Ochii cenușii și dinții albi îi luminau toată fața. Avea o bărbie rotundă, puțin cam puternică ce-i dădea un aer hotărât și ferm. Dar ceea ce-l miră pe doctor era nuditatea superbă a acestei mame. Șalul îi alunecase din nou, gâtul era gol, brațele la fel, coada ei groasă, de culoarea aurului brun, îi cădea pe umăr și i se pierdea între sâni. În juponul ce-i atârna, ciufulită și în dezordine, avea o majestate, o culme a onestității și a pudorii, care o lăsa castă sub acea privire a bărbatului în care se ivi o mare tulburare.

Ea însăși îl examină o clipă. Doctorul Deberle era un om de 35 de ani, cu fața rasă, puțin prelungă, ochiul fin, buzele subțiri. Cum îl privea, băgă de seamă, la rândul ei, că și el avea gâtul gol. Rămaseră astfel față în față, cu mica Jeanne adormită între ei. Dar acest spațiu, până de curând imens, păru să se restrângă. Copilul începu să respire regulat. Atunci Hélène, cu o mână înceată, își ridică șalul și se înfășură în el, în timp ce doctorul își încheie gulerul vestonului.

— Mamă, mamă, bolborosi Jeanne, în somn. Apoi se trezi. Când fu cu ochii deschiși, îl văzu pe doctor și se neliniști.

— Cine e? Cine e? întrebă ea.

Dar maică-sa o sărută.

— Dormi, copila mea, ți-a fost puțin rău… E un prieten.

Copila păru surprinsă. Nu-și aducea aminte de nimic. O cuprinse din nou somnul și readormi murmurând, cu un aer iubitor:

— Oh! Fac nani… Bine, măicuță… Dacă-i prietenul tău, va fi și-al meu.

Doctorul își strânsese mica farmacie. Salută în tăcere și se retrase. Hélène ascultă un moment respirația copilului. Apoi, uită de sine, așezată pe marginea patului, cu privirile și gândurile pierdute.

Lampa, aprinsă, pălea în lumina plină a zilei.