Povestea fericirii

Povestea fericirii de Vladimir Colin

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veșnic amărât. Și cum să nu fie, dacă baba îi murise și nu-i lăsase urmași? Cadâr era tot mai gârbov și, pe seară, când se așeza cu picioarele încrucișate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, și trist își fuma luleaua, privind jocul valurilor.

„Vai, vai, bătrânețea e ca un scaiete! Își spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nțeapă și doare...”

Într-o noapte se dezlănțui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli și vântul șuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii și se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe țărm lemne și pești zvârliți pe nisip. O să fie bine! ”

Dar nu găsi pe țărm decât un stâlp de piatră. Înfășurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase.

„Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peștii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăți de năvod e prea mare...”

Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, și năravul lui era dorința de-a afla toate cele. Scărmănându-și cu degetele bărbuța ascuțită, se apropie de stâlpul de piatră și începu să înlăture ierburile care-l acopereau.

— Allah!

Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Și frumos ca o lună nouă, și drept ca o trestie, și tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, și o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea și mormăia:

— Vai, vai, bătrânețea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, și-i mort, și-i de piatră...

Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră și, unde cădeau, piatra se muia și se făcea trandafirie, ca pielea de om.

A stat Cadâr din plâns și a văzut: omul de piatră era alb și numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna și a simțit: omul de piatră era rece și numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară și să țopăie, până a început să sufle greu și a căzut pe nisip. Liniștindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult?

A stat de-a chibzuit, apoi a alergat șontâc, șontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă și a început să se frece la ochi. Se freca fără șovăială, așa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip și se irosiseră degeaba!

Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri și strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura și a spus:

— Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ți-o fi plânsul în zadar!

Cadâr cu gura râdea de fericire și cu ochii plângea, din pricina cepii. Și cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr și a întrebat bănuitor:

— Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să știu, să nu mă ostenesc de pomană.

A zâmbit omul de piatră și a răspuns:

— Vreau. Plângi înainte...

L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, și s-a întins de i se auziră oasele trosnind.

— Tare-am înțepenit!...

A tras aer în piept și a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, șoptind:

— Tată...

Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un țap. Când s-a mai liniștit, a întrebat:

— Cum te cheamă, feciorul tatii?

— Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aișé, fiica mării, și neamul nostru nemuritor. Dar un vraci dușman m-a prefăcut în stană de piatră, și stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine și, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aișé, s-a folosit de furtuna de azi noapte și m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.

Tasin se întoarse apoi cu fața spre mare și strigă de trei ori:

— Ibadulá, deschide poarta!

La al treilea strigăt apele se mișcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea ședea o femeie înaltă și albastră ca marea. Femeia zâmbi și-și întinse brațele spre Tasin.

— Vino, spuse omul de piatră și, luându-l pe Cadâr de mână, pășiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.

Femeia albastră se ridică în picioare și, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foșnetul valurilor liniștite:

— Nu suntem bogați, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poți căpăta răsplată...

— Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] și să scriem un contract de căsătorie...

— De căsătorie? Cu cine?

— Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, și-acum e și al meu...

Au râs de gândul năstrușnic al bătrânului, și Cadâr a râs cel mai tare.

— N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge.

Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă și bătrânul nu se împotrivi. Aișé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.

— Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la țărm, iar porțile mării se închiseră în urma lor.

Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce își scoaseră încălțările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, și pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic...

— Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri.

Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.

— Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... și luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.

Care nu fu mirarea bătrânului, văzând și pilaf și salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl și fiul aveau în față două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creștea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi și o noapte, fără să sfârșească nici pilaful, nici salmáua...

— Te-ai săturat? întrebă Tasin.

Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiți și spuse mulțumit:

— Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.

Tasin acoperi atunci străchinuțele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, și străchinuțele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caște, dar Tasin îi vorbi așa:

— Tătucă, văd că ți-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, așa că nu pot dormi.. Ce-ți dorește inima?

— Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi dorește un singur lucru, dar se spune că nu-i ușor de găsit. Inima-mi dorește fericirea.

Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viața oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.

— Ce este fericirea? întrebă el.

— Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-și poate dori omul mai de preț. Dacă are fericirea asta, nu mai dorește nimic...

— Și unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.

— Vezi, oftă Cadâr, asta n-aș putea spune. Poate că știe padișahul...

— Și unde stă padișahul? întrebă pentru a treia oară Tasin.

— În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padișahul e hain, nu primește pe oricine, iar dacă-l primește nu-i spune decât ce vrea el...

Își luă rămas bun Tasin și Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.

Se duse la malul Mării Albastre și strigă de trei ori, așa cum mai strigase:

— Ibadulá, deschide poarta!

Porțile mării se deschiseră și Tasin începu să pășească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aișé cea albastră, dormea, așa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, și încă o noapte, și încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut pești mari și pești mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi și colorate, a văzut stele de mare. Și câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.

Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriașă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălța palatul padișahului.

Se învârti Tasin în jurul insulei, pereții de piatră erau netezi ca niște oglinzi și nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?

Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Își vârî degetele în crăpătura de piatră și îndată se simți apucat. O putere uriașă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când își dădu seama că trupul lui trecea prin pereții care i se părură atât de apropiați, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee.

Era toată de piatră galbenă și piatra strălucea și arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii și-i deschise iar, puțin câte puțin.

Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă.

— Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, și câinele își mișcă bucuros coada, dând din cap.

Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări și pieri.

Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră și, găsind o ușă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă și coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uși. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise ușa.

Se afla într-una din încăperile padișahului. Sultanul ședea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în fața lor jucau patru roabe aduse din țări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră și o alta roșie.

La zgomotul ușii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.

— Cine ești? strigă padișahul scoțând hangerul.

— Am de spus o taină padișahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin.

— Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Poruncește mai degrabă să vină gâdea.

Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era ațintit asupra lui Tasin.

— Bine, spuse el. Taie-i capul!

Într-o clipă se repezi Tasin și, cu paloșul reteză căpățâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la față ca perna pe care ședea, în timp ce roabele țipau ascuțit.

— Ce... ce-ai făcut, ticălosule?

— Am îndeplinit porunca padișahului, răspunse liniștit Tasin.

— Ție trebuia să-ți taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir?

Tasin râse și în încăpere se făcu deodată multă lumină.

— Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul.

Voinicul veni lângă sultan și-și plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul și izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase și se turtise la vârf.

— Ce-i asta? bâlbâi padișahul. De ce nu mori?

Tasin râdea.

— Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta.

Dacă ar fi știut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puțin.

Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ți-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am și pedepsit.

— De unde știi? strigă sultanul.

Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului și i-l întinse.

— Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padișah... Ce vrei ca răsplată?

— Atât: să-mi spui unde se află fericirea.

Sultanul se foi pe perna lui verde și se uită ciudos:

— Cere-mi ce vrei. Îți dau aur și pietre scumpe, îți dau o raia întreagă, îți dau roabele astea și tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ți spun.

— Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea?

— Nu-ți spun, n-auzi?

Tasin se apropie de sultan și-i atinse brațul drept. Brațul i se împietri.

— Unde este fericirea?

— Nu-ți spun!

Tasin făcu de piatră și brațul stâng al sultanului, dar padișahul nu se dădu bătut. Sfârși prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită și se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă și-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el.

— Unde mă duci?

Câinele lătră vesel și-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunății, și ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile și se opriră sub un măr uriaș. Câinele începu să scurme cu labele și scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, și un chepeng se deschise. După ce coborâră niște trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră și se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:

— Așteaptă afară!

Supunându-se poruncii rostite în șoaptă, voinicul ieși din gârlici, măcar că nu înțelesese cine vorbea. Nu așteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului și urcă treptele.

— Cine ești! întrebă uimit Tasin.

— Mă cheamă Umié, răspunse fata. Și-i povesti cum padișahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise și vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată așa cum sunt, și eu m-am prefăcut în Umié.

Tasin o ascultă și-i fremătă inima. Frumoasă era Umié!

Se plimbară tăcuți prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii și găsiră lângă țărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă și trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârșea grădina.

— Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărțim? Abia te-am întâlnit...

Fata râse și frumoasa ei salbă de la gât sună ușurel.

— Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?

— N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea...

— Și, dacă știu eu?

Voinicul o strânse în brațe.

— Umié...

— Da, cred că știu unde se află fericirea. Numai în țara Van, spuse fata, desprinzându-se din brațele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe țara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.

— Dar de unde luăm papucii?

— Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb...

Așa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moșneag care se purta calic, cu o cămașă ruptă, șalvari peticiți și un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Și se purta calic, deși avea saci cu aur și pivnițe cu bogății adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele.

Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârșise masa alcătuită din două coji de pâine uscată și două pahare cu apă.

— Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii.

— Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea.

Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, și nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.

Tasin însă nu mai părea stânjenit.

— Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier.

— Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Și de ce îmi vorbești mie de papuci?

— Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.

Supărat, Ali dădu din mâini:

— Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te și cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva și-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ți dau...” Dar nu! Toți cer, cer, ca și cum aș fi Allah sau cel puțin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele...

Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima.

— Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ți dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci!

— Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ți milă de un biet bătrân...

— Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ți dau mai mult decât aștepți.

— O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însuflețit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot și ceilalți nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi!

— Bine, spuse încruntat Tasin. Și, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, poftește-ncoa!

Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aișé, marea ieșea din matca ei năpustindu-se spre locuința lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val și fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Și ajunseră la țintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-și fa-că din el cuib pentru pui.

— Destul, Ibadulá! strigă iarăși de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste și marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârșit sătura.

Întovărășit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniței bătrânului zgârcit, și tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe așezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, și tot așa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui și, pe o coloană de piatră, găsiră și papucii de fier.

Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea și începu să împartă bogățiile din pivniță. Împărți cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, niște șalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roșii. Se găsi cu cine să facă schimb, așa că plecă și baba mulțumită!

— Acum, spuse Umié, la drum.

Tasin o luă în brațe și șopti:

— În țara Van.

Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuțeală rândunicile, zburau peste orașe, peste ape, zburau peste păduri și peste câmpii, și priveliștea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameți când privi de sus o turmă de elefanți, care de acolo nu păreau mai mari decât niște purici. Își lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin și – ce să spun? – nici ea și nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanții.

Au zburat deci, când deasupra și când dedesubtul norilor, preț de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare ușurel, ușurel, și s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roșii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.

— Unde suntem? întrebă Tasin.

— În țara mea, răspunse Umié.

— Și unde-i fericirea, Umié?

Fata îl privi zâmbind și tăcu.

— Spune, o rugă din nou Tasin.

— Unde anume, n-aș putea să-ți spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna...

O lumină neașteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în brațe pe Umié.

— Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu ești fericirea, Umié?

Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînțeles.

— Am ghicit?

— Trebui să știi, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...

Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Și când fata îi spuse că nu avea părinți, și că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure și, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i curețe și să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuță, alcătui un gard și începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata.

— O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea...

Iscăliră apoi în fața cadiului și a martorilor contractul de căsătorie și se mutară în locuință. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori și o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieșeau proaspeți și plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] și se întorceau la căsuța lor. Umié pregătea prânzul și Tasin o privea. Ca două turturele se așezau apoi și mâncau, arătându-și unul altuia bucățile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în brațe un luth și cânta:

Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu,

Decât șoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,

Decât luna rotundă, mai rotundă e fața dragului meu,

Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.

Tasin asculta și privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând și acoperindu-și gura cu palma.

— Ți-e somn, Tasin?

— Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu...

— N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet.

Tasin o privi, tuși, dar, cum minciuna nu-și putea face loc între ei, spuse:

— Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipsește ceva, Umié!

— Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.

Nerăbdător, voinicul ieși din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă.

— Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea?

Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roșii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric și numai ici colo străluceau făcliile micuților licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă și ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiș, și luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaș. Se apropie. Și, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roșie. Nu era o piatră de rând, ci una de preț.

— Un rubin!

Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui vițel.

Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruță și se întoarse cu rubinul uriaș, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toți macii de pe câmp se strânseseră la un loc și împrăștiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol și trist.

Tasin duse cu greu rubinul în odaie:

— Umié, bogăția e singura fericire. De astă dată am ghicit!

— Amintește-ți, Tasin, răspunse cu blândețe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite...

Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, și piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.

— Înțelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogați. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic și care va fi totuși mai de preț decât toate averile padișahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit!

Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan și desprinse din rubinul uriaș o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca prețioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoștea.

Înfășură bucata într-o pânză, o puse în coș și se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl așeză pe o pernă, îi dădu dulceață și-l întrebă ce poftește.

— Am de vânzare un rubin, spuse Tasin.

Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coșul și scoase piatra din pânza în care era înfășurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt și căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, și omul deschise ochii.

— Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalți giuvaergii din suk...

Peste o clipă negustorul și alți nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alții cântară, alții plânseră, alții se mulțumiră să-și frece mâinile. Hotărâră să-și pună laolaltă averile și să cumpere nestemata în tovărășie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul și se întoarse acasă cu o căruță care gemea de povara sacilor cu aur.

O îmbrăcă pe Umié în cămăși cu fir și șalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi și turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinși, și neatinsă părea și nestemata cea mare. Tasin se îngrășă și se plictisea.

— Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăția nu înseamnă fericire...

— Caută, Tasin, caută...

Luă Tasin un ciocan și sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărți aurul pe care-l mai avea și, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, și câmpul se acoperea din nou de covorul florilor.

— E mai frumos așa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?

Și porni din nou la drum. Pășea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor.

„Într-adevăr, își spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ți dorește. Uite că fericirea e ca o șopârlă. Alergi după ea și, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Și cu coada asta n-ai ce face și fericirea rămâne tot departe...”

Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-și rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei ședea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, și bătrânul ținea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniștea și pacea care plutea în jurul bătrânului. Mișcat, îl întâmpină cu multă cuviință.

— Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniștea se întâlnește?

— Caut fericirea, cinstitule înțelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învățătură. Dacă știi cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.

Bătrânul zâmbi și Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înțelepților din țările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriți de pe fața pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să șteargă praful și să rânduiască sulurile prețioase, peste care Tasin sta aplecat zi și noapte. Un an de zile încheiat a sta și a tot învățat și, pe măsură ce învăța i se părea că știe tot mai puțin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete.

— Umié, strigă el într-o zi, ești sigură că fericirea se află aici, în țara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile și, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început...

— Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului și el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în țara Van, era doar pentru că o cunoșteam mai bine și știam că aici vei găsi mai ușor ceea ce cauți.

— Dar unde? întrebă Tasin? Unde?

Își luă toiagul și plecă din nou pe drumurile fără capăt ale țării Van. Merse vreme îndelungată, așa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Își căută alt toiag, și-l toci și pe al doilea.

Ajunse în creierii unor munți stâncoși. Unde își întorcea privirea întâlnea numai colți de piatră, goi și crăpați de vreme. Și tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă.

Omul care-i deschise era slab și pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.

— De o viață de om trăiesc aici, printre Munții Albi, și om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveștile bătrânilor noștri se spune că ar mai fi pe lume și alți oameni, dar niciodată nu i-am crezut...

Se minună voinicul și întrebă:

— Dar în vale nu coborâți niciodată?

— Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihnești, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.

Îi mulțumi Tasin și, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aștepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoșteau focul. Aveau topoare de piatră și râșnițe de piatră, pluguri de lemn și ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor și că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii și mii de ani în urmă.

Atunci apucă un băț, îl ascuți și-i înfipse capătul ascuțit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi bățul între palmele pe care începu să le frece, bățul se roti și, după o vreme, o șuviță de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunați, Tasin suflă asupra primelor scântei și le acoperi cu frunze uscate. Peste puțin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, și Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru.

Atras de strălucirea focului, un copil își întinse mâna spre limbile roșii, dar scoase un țipăt și începu să plângă. De unde să știe că focul arde, dacă niciunul dintre părinții, bunicii și străbunicii lui nu cunoscuseră focul?

Îi învăță Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăță să frigă carnea, dar mai ales îi învăță meșteșugul topirii fierului. Învățătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înțelepților se dovedea aici de trebuință.

Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-și facă scule bune și vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte și care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau și scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbații munceau cu spor și voie bună.

— Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ți mulțumim?

Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce și-ar putea dori. Apoi, tresărind, își aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munților și spuse cu un soi de mirare:

— Prietenii mei, dacă vreți să mă răsplătiți, spuneți-mi unde se poate găsi fericirea?

Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, își dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta și înțelese că acolo, printre oamenii aceia, se simțea fericit. „Atunci, își spuse el, nu cumva...?”

— O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră ești tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învățat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-și blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbații muncesc mai spornic și mai ușor...

Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea și pentru el. Bucuros, își luă rămas bun și se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci și pe al doilea, iar când să-și caute un al treilea se trezi în fața casei sale. În prag îl aștepta Umié:

— Ai găsit fericirea, Tasin?

Voinicul o strânse în brațe. Apoi își încălță papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit și amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr.

Îl găsiră mai gârbov și mai bătrân. Ochii lui slăbiți îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binișor.

— Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr.

— Lângă tine, tată.

— Așa ți-a spus padișahul?

Tasin zâmbi.

— Știa padișahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când își făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padișah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor!

Și Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.

— Padișahul din Cetatea Verde și Gârla Neagră, spuse fără șovăială Cadâr. De când mă știu, în toată vremea slugile padișahului fură de sting, iar în primăvară și în toamnă apele se umflă și se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni și înecând bordeie...

Tasin luă o daùlă și, bătând în ea, adună sfatul obștii. Povesti cum îl schimbase pe padișah în stană de piatră și îi învăță pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă și, muncind fiecare pentru toți, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece.

Când după ani și ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aișé cea albastră, și acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiți bine în nopțile cu lună, și dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-și împărtășește înțelepciunea ființelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, și pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însuflețit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!