42 de ganduri profunde

42 de ganduri profunde de Mark Vernon

VIAȚA FERICITĂ

1

„Întreabă-te dacă ești fericit și vei înceta să fii.”

John Stuart Mill

Ai putea crede că ființele umane pot cădea de acord asupra anumitor probleme. Și nu despre lucruri de felul dacă un sandviș vegetarian cu drojdie de bere este delicios sau dezgustător sau dacă pantalonii evazați au fost creați de un geniu sau de un criminal al modei. Ci despre probleme de alt gen, ca de pildă ce înseamnă să fii fericit. Bineînțeles, această problemă necesită reflecție. Numai că, după 250 000 de ani de existență, 2 500 de ani de filosofie și 25 de neasemuiți, bogați și revoluționari ani de internet, nu ar fi deplasat să credem că s-a ajuns la un consens. La urma urmelor, zâmbetul – semn al fericirii – este universal, iar asupra fericirii s-ar cuveni să nu existe controverse, din moment ce ea reprezintă autentica motivație pentru a trăi.

În orice caz, istoria fericirii este o saga a tristeții. Au existat întotdeauna optimiști: hedoniștii, care au echivalat fericirea cu plăcerea, încercând să o maximalizeze pe cea din urmă. Aristip din Cyrene s-a numărat printre aceia care au făcut din căutarea plăcerii scopul operei sale. Și a fost inteligent. Nimeni altul decât Socrate l-a admonestat aspru, atrăgându-i atenția asupra faptului că un hedonism fără limite are să-l transforme în sclavul dorinței sale, îndepărtându-l în cele din urmă de fericire.

Răspunsul lui Aristip a fost simplu și tranșant. Scopul său era de a se bucura chiar de mai multe plăceri decât ar fi putut să-i caute dorințele, exercitându-și astfel autoritatea asupra acestora din urmă și nu invers.

Abordarea sa a avut totuși un punct slab. Plăcerea excesivă poate conduce nu doar la durere, ci chiar și la moarte. Admiratorul lui Aristip, Dionysos I din Siracuza, a descoperit acest lucru atunci când și-a dat duhul, cu ocazia unei încântătoare dar fatale competiții de băut. Drept urmare, un alt discipol de-al lui Aristip, Hegesias, a întors pe dos filosofia acestuia: a propus ca evitarea durerii, nu satisfacerea plăcerilor să constituie adevărata fericire. Din moment ce plăcerea și durerea pot fi atât de apropiate, rămâne de urmat o singură cale rațională – eliminarea ambelor: sinuciderea. Această concluzie i-a adus lui Hegesias eticheta de „orator al morții”. Trebuie să fi fost un vorbitor convingător, pentru că în urma lecturilor sale publice pe care le-a susținut la Alexandria o sumedenie de auditori s-au sinucis. Chiar dacă studenții au murit împăcați, fericirea lor de tip kamikaze a avut și ea un preț: nefericirea profesorilor lor, care au fost atât de tulburați încât l-au alungat pe Hegesias. De atunci, autoritățile morale au subliniat faptul că plăcerea nu este ceva care poate fi urmărit vrând-nevrând. Hedonismul stânjenește fericirea altora.

De asemenea, se pune întrebarea în ce măsură poate influența cineva fericirea celorlalți. Cu siguranță, acest factor depinde de o multitudine de factori asupra cărora cineva nu poate exercita decât un control minimal, uneori chiar imposibil; disponibilitatea mâncării și băuturii, dragostea prietenilor și a familiei sau lipsa fărădelegilor ori a dezastrelor. Chiar și în zilele noastre, unele dintre aceste necesități nu pot fi asigurate pentru cel puțin două treimi din populația lumii. Pentru restul, restrângerea acestora planează ca o posibilă amenințare. Drept urmare, susțin cinicii, să ne concentrăm asupra vieții interioare și să devenim auto-suficienți, chiar dacă astfel renunțăm la bucuria traiului alături de ceilalți. Sau, spun stoicii, ne putem lăsa furați de curent, ceea ce este în regulă atâta vreme cât acesta are viteza traficului urban.

Creștinismul a radicalizat și mai mult problema. Într-o bună zi, Sfântul Augustin, personajul emblematic al teologiei creștine timpurii, a trecut pe lângă un cerșetor aflat pe stradă, la Milano. Și-a amintit cu precizie întâmplarea, deoarece omul cu pricina râdea și glumea. O adâncă tristețe s-a cuibării în sufletul sfântului: se descurca bine în viață; chiar în ziua cu pricina scrisese un discurs care trebuia să ajungă nici mai mult nici mai puțin decât în mâinile împăratului. Era doldora de ambiție și energie, nu doar ca urmare a reușitelor sale pământești, ci și datorită păcii și fericirii care îl învăluiau. Și totuși, văzându-l cum zâmbea pe acel bărbat sărac lipit, și-a întors fața către semenii săi aflați în mizerie și suferință. Cerșetorul acela, care nu avea absolut nimic, era fericit; el nu. Mai rău, chiar dacă Augustin știa că fericirea cerșetorului era iluzorie – pricinuită probabil de băutură sau de nebunie – aceasta i-a sugerat că drumul pe care o apucase era pur și simplu născocit și înșelător și nu îi va oferi niciodată posibilitatea de a dobândi simplitatea care ar trebui să se afle în miezul fericirii. Mai târziu și-a dat seama că fericirea era aidoma soarelui și setei. Pe cel dintâi nu-l poți privi de-a dreptul, pe cea de-a doua nu ți-o poți potoli o dată pentru totdeauna.

De ce oare? Augustin s-a gândit că ființei umane îi este interzis accesul la divinitate. Surprins de povestea Căderii, păcatul originar săvârșit de către Adam și Eva se manifesta în mândria de care dădeau dovadă toți urmașii lor. Neîncrederea în Dumnezeu a avut ca rezultat întreaga istorie a răului omenesc. Bărbații și femeile sunt prinși într-o spirală vicioasă, care îi azvârle în toate părțile, la voia întâmplării, sub cerurile acoperite de nori negri. Situația este atât de gravă, încât Augustin a ajuns la concluzia că fericirea nu putea fi obținută în această viață mundană. Numai după moarte și după dispariția sinelui egoist ar putea să nutrească cineva speranțe rezonabile că ar putea obține satisfacție și numai în cazul în care a fost mântuit de către Dumnezeu. Aruncă o privire asupra lumii înconjurătoare: nu trebuie să te numeri printre creștini pentru a recunoaște că pesimismul lui Augustin are un filon viguros.

Nu toți creștinii sunt de acord în această privință. În timpul Iluminismului, gânditorii s-au revoltat împotriva acestei teologii. La baza optimismului lor renăscut s-a aflat ceea ce ei au considerat a fi progresul uman. Fie datorită unor recolte mai îmbelșugate, a unei populații mai numeroase sau unor progrese intelectuale vizibile, „suma bunăstării se află într-o creștere necontenită”, scria Jeremy Bentham. Cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni nu mai constituia o posibilitate, ci un imperativ. Secolul al XVIII-lea a fost declarat cel mai fericit de către optimiștii veacului respectiv. S-a ajuns la concluzia că fericirea nu era doar un lucru de care ar fi fost bine să te bucuri, ci un drept.

În orice caz, această percepție a sorții lor era la fel de evanescentă ca și fericirea cerșetorului milanez. Adepții din prezent ai lui Bentham vor admite, asemenea aproape contemporanului său Jean-Jacques Rousseau, că este posibil ca progresul să nu favorizeze fericirea, existând mai degrabă șanse să o submineze, în nu mai puțin de trei moduri. În primul rând, progresul are la bază o serie de factori, cum ar fi competitivitatea, care provoacă anxietate. În al doilea rând, el alimentează satisfacerea dorințelor, încurajând, de exemplu, spiritul de acaparare, ceea ce are ca rezultat apariția insatisfacțiilor. În al treilea rând, progresul creează așteptări, cum ar fi dorința de fericire, care produce neliniște. „În toiul acestui preaplin alcătuit din filosofie, umanitate, amabilitate și aforisme sublime avem doar un simplu exterior iluzoriu și frivol: onoare fără virtute, judecăți fără înțelepciune și plăcere fără fericire”, a remarcat Rousseau.

Dacă am avea niște cât de mici certitudini referitoare la fericire, poate că am putea să încercăm o strategie alternativă pentru limpezirea problemei. Poate că putem stabili repere despre ceea ce este nefericirea. Să luăm în considerare victima unei boli nemiloase, murind în chinuri groaznice, căreia doctorii nu i-au alinat suferința. Cu siguranță că acest caz ar constitui un exemplu incontestabil al nefericirii, nu-i așa? Ei bine, nu, a afirmat Epicur, care a rostit acest verdict cu mare autoritate, ținând seama de faptul că și-a petrecut ultimele zile torturat de dureri cumplite provocate de pietrele de la rinichi, fără să fi avut la dispoziție nici măcar o aspirină. Oricum, el nu a zăcut pe patul de moarte văicărindu-se și dorindu-și ca durerile de rinichi să înceteze, ceea ce i-ar fi putut aduce o milostivă izbăvire. A rămas voios. Lucrurile îngrozitoare sunt ușor de îndurat, a susținut el, deoarece lucrurile care aduc fericire vieții sunt atât de plăcute încât sunt în stare să copleșească orice suferință, așa cum o pătură înăbușă un foc; nu a trebuit decât să se gândească la bucuriile aduse de conversațiile cu prietenii pentru ca durerea să pălească. Într-adevăr, pentru că memoria a avut asemenea putere, fericirea adusă de acestea a fost adâncă și profundă. El a fost îngrijit de calmul dat de mulțumire. Drept urmare, chiar dacă pacea lui Epicur pare neverosimilă, nefericirea nu poate fi considerată un candidat serios în vederea atingerii unei înțelegeri lipsite de echivoc. Și, totuși, poate că ne spune de fapt ceva – la drept vorbind, chiar trei lucruri.

În primul rând, faptul că te gândești la fericire nu te face fericit. Așa cum învățatul nu te face neapărat mai înțelept, studierea fericirii nu-ți va aduce în mod automat un zâmbet pe chip. Să ne gândim la fumătorii care vor să se lase. Ei decid să dea dovadă de responsabilitate, să evite locurile în care obișnuiau să-și aprindă câte o țigară, să-și umple cu altceva momentele în care simt de obicei impulsul de a fuma și să spună adio credincioșilor, dar distructivilor lor prieteni cilindrici. Este un act de voință. „Tocmai m-am lăsat” este tot ceea ce vor să spună după aceea. Dar aici apare o chichiță. În momentul în care se întreabă cum vor face față, văd rezolvarea în perspectivă. De câte ori au mai încercat să facă acest pas mai înainte? Cât de greu poate să fie? Cât de lungă și searbădă pare să fie viața fără țigări! Sartre a remarcat faptul că acest pas, de la hotărârea de a renunța la punerea în discuție a renunțatului, reprezintă o deplasare de la persoana întâi la persoana a treia. Făcând această mișcare, individul nu se mai situează în clipa prezentă, când renunțatul la fumat este relativ floare la ureche, din moment ce nu trebuie decât să fie pus în aplicare chiar atunci. Mai curând fumătorii se văd pe ei înșiși ducându-și traiul mai departe și întrebându-se cum mama naibii vor rezista. Poate că acesta este motivul pentru care oamenii afirmă că nu pot să fie niciodată niște nefumători, dar că se vor număra întotdeauna printre fumătorii care încearcă să se lase. Discuția despre fericire are exact același efect. Fericirea este o stare de care nu ești conștient; atrăgând prea mult atenția asupra ei ajungi să o faci mai greu de dobândit. Altfel spus, folosind cuvintele lui John Stuart Mill: „Întreabă-te dacă ești fericit și vei înceta să fii”.

În al doilea rând, fericirea nu este ceea ce poți avea impresia că este. Pare să fie un gest firesc acela de a pune semnul egal între fericire și plăcere, până în momentul în care devine limpede că plăcerea este trecătoare și că fericirea depinde de lucruri care nu au nici în clin nici în mânecă cu plăcerea, precum demnitatea și angajamentul. Aristotel a înțeles acest lucru. El a atras atenția asupra faptului că fericirea nu este o experiență, ci o activitate mai asemănătoare cu prietenia decât cu plăcerea. Cu alte cuvinte, fericirea este aidoma dragostei: în același mod în care îți poți iubi partenerul, fără a nutri sentimente romantice constante, poți să fii fericit, indiferent de modul în care te simți într-un anumit moment.

De asemenea, fericirea se poate afla într-o strânsă legătură cu durerea. Procrearea constituie o acțiune pe care cei mai mulți oameni o vor categorisi instinctiv printre cele mai mari bucurii ale vieții, dar cercetările arată că de fapt copiii produc în aceeași măsură anxietate și bucurie. La drept vorbind, balanța este înclinată mai curând în defavoarea plăcerii părinților. Acest lucru nu înseamnă că, de fapt, copiii nu constituie o mare realizare, ci mai degrabă are legătură cu o înțelegere mai amplă a fericirii, care să includă dăruirea, speranța și dragostea. Reluând, acest tip de fericire conturează un întreg stil de viață. Fericirea ca plăcere și plăcerea se află în cel mai bun caz într-o relație ocazională, indirectă, cu aceste mari realizări. Filosofii Greciei antice au înțeles acest lucru. Ei au încorporat inefabilitatea fericirii în cuvântul prin care o desemnau: eudaimonia. „Eu” înseamnă bun, iar „daimon” zeu sau spirit. Acesta nu este un mod de a spune că fericirea este ceva de natură divină, ci și că, asemenea zeilor, este ceva necunoscut, incert, neclar.

Acestor prime două paradoxuri legate de fericire li se adaugă un al treilea: fericirea este rezultatul unei vieți. La un prim nivel, acest punct de vedere frizează evidența. Nimeni nu este fericit într-un gol. Suntem fericiți pentru că suntem ceea ce suntem și deoarece facem ceea ce facem; pentru că iubim pe cineva sau deoarece suntem undeva. Drept urmare, să te întrebi serios cum să te numeri printre cei fericiți înseamnă să formulezi implicit o altă întrebare: cum ar trebui să trăiesc? Aceasta ar trebui să fie preocuparea de căpetenie.

Caracterul indirect al fericirii nu se oprește aici pentru că, dacă duci un anumit gen de viață numai pentru a fi fericit, nu vei ajunge în postura dorită. Să luăm în considerare câteva dintre lucrurile pe care cărțile motivaționale ți le sugerează să le faci pentru a fi fericit: fă-ți prieteni, convertește-te la o religie sau urmărește niște scopuri. Aceste lucruri sunt sugerate deoarece există dovezi că persoanele religioase, care au prieteni sau au scopuri pe care încearcă să le îndeplinească se numără printre cei mai fericiți oameni în viață. În orice caz, transformarea acestei observații într-o recomandare este un mod de a pune căruța înaintea cailor. Credincioșii nu sunt religioși pentru a se bucura de fericire, ci pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Prietenii nu dau dovadă de sociabilitate pentru a fi fericiți, ci pentru că se plac unii pe alții. Oamenii nu urmăresc scopuri pentru a accede la fericire, ci deoarece consideră că viața are un sens și drept urmare merită să caute să îndeplinească anumite obiective. În toate aceste cazuri, respectivele persoane sunt, indirect, fericite.

Unde ne-ar duce acest mod de viață? Sextus Empiricus, scepticul, ne-a istorisit o întâmplare care ar putea să ne fie de ajutor. Aceasta se referă la un pictor, Apelles, care lucra la un tablou care înfățișa un cal. Toate au mers ca pe roate, până în momentul în care a trebuit să picteze transpirația înspumată din jurul botului calului. Apelles a apelat la mai multe tehnici, dar de fiecare dată a fost nemulțumit de rezultatul obținut. În cele din urmă, enervat, a înșfăcat buretele cu care își curăța pensulele și a aruncat cu el în tablou. Buretele s-a întâmplat să nimerească chiar bolul calului, după care a căzut, lăsând în urmă o perfectă amprentă de spumă.

Fericirea este descoperită din întâmplare. Șansa o poți avea doar trăind.

2

„Are toate avantajele creștinismului

și ale alcoolului și niciunul dintre defectele acestora.”

Aldous Huxley despre drogul

plăcerii „perfecte”, trupul, în

Minunata lume nouă