Arsenie Papacioc Dialoguri cu parintele Arsenie Papacoic carti religie

de AnnaE 944 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

DESPRE CĂLUGĂRIE.

Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?

Este bine să le explici marea valoare a vieții de mânăstire și să-l lași să mediteze singuri.

Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Așteaptă să le zici tu: „Hai, du-te!”

Păi, nici nu trebuie. Acesta este un uriaș drum pe cont propriu. Când zice: „Mă duc!” și „Nu mă duc!”, înseamnă că nu este bun de mânăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, și fuge încotro îl cheamă.

Un frate a vrut să se ducă la mânăstire. Avea și viața îmbunătățită, avea și avere. A vândut-o, și-a făcut bocceluța și a plecat. Când a ajuns la marginea satului și-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Și s-a întors a mai stat o bucată de timp.

Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mânăstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Și dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mânăstire. Așa de mare este monahismul!

Iar și-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului și iar a uitat ceva nefăcut acasă. Și s-a întors din nou și, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, și fugi și fugi înainte la mânăstire! Ati văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit starețului ca să deschidă porțile mânăstirii pentru atletul lui Hristos. Starețul aștepta și el să vadă, și când a văzut. Vedeți, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu „Mă duc” și „Nu mă duc”. Vă spun, la mănăstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mânăstirii și nu rezistă fratele respectiv.

Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le reziști ușor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Și la mânăstire sunt veniți neformați, needucați, și depinde și de motivul inițial din care au plecat. Nu se merge la mânăstire dintr-o înaltă rațiune știind că e foarte bine – ci dintr-o necesitate sufletească.

Foarte mult urăște satana mânăstirile. Numai faptul că stai aici nu-l convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătățește. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu și nu are cum să moară de foame. Mai ciugulește și ea ceva.

La mânăstire faci tăierea voii. Ne numim părinți și maici pentru că ne naștem pe noi înșine prin tăierea voii. Deci, suntem părinții propriilor noastre nașteri. Putin lucru este să slujești lui Dumnezeu și Maicii Domnului toată viața? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primești plată. Putin „ozon divin” vine peste cel din mânăstire? Noi trăim prezentul. Și dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul și cucerim viitorul. Noi trăim momentan; nu am grija „ce voi face mâine?” Dacă trăiesc astăzi bine, și mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune.

Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ți-o dă lumea aici?

Păi, nici nu te primește mânăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mânăstire. Dacă nu ai reușit acolo, aici, la mânăstire, cum poți să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun niște lucruri omenești, și nu le pricepeți, cum o să pricepeți dacă v-aș spune lucruri cerești?

Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de mulțumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aș fi făcut eu în lume? Făcusem ceva arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânță de viitor, decât satisfacții momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veșnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viața mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujești la ce e mai înalt posibil.

Dacă tu nu știi că slujești lui Dumnezeu, Care e veșnic, ai să te împotmolești. Trebuie să fii atent:

„Stai, că asta nu tine de veșnicie. Asta nu o fac”. Dacă vii la mânăstire, putin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziția ta toată viața! N-avem noi motive să fim bucuroși? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul:

„Să nu mai fericiți pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiți!” Și dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânăstire este intrarea în rai, și ieșirea de la mânăstire este plecarea din rai.

Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Și m-a pus pentru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Și am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde știi să citești?”, pentru că el nu știa carte. „Eu așa m-am născut, părinte. Nu stiu de când!” M-am umplut de un mare folos. Și am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă niște mânăstiri după placul lui, nu după tradiția noastră creștină ortodoxă, care au înțeles-o foarte putini. Domnule, și i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ținut monahismul, un neștiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui și trăia monahismul întreg prin el”. Și acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învățat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic și la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcușului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creștin, sau numai pentru călugări?

Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, frați., cine ia crucea și-Mi urmează.”, e altceva. Vrei să fii desăvârșit? Atunci îți recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie și în sufletul unui mirean, în sensul că își vede de mântuirea lui și se tine de Hristos cu orice chip. Deci, și pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.

Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, și dacă ne punem în situația de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva și undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!”

Dacă răsare, te miri cine, și își asumă rolul de dăruitor al lui Hristos și rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Așa că lepădarea se referă și la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, nevoințele, mentalitățile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil și pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică și s-a întrebat: „Ce să fac?”, și atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Și nu numai atât, a vrut să se împlinească și cu ceva bun. Și atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:

„Du-te în lume și vezi ce-ți mai trebuie”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârșit?” Și l-a trimis în lume. Și l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie cizmar care câștiga ce câștigă și împărțea banii la săraci, la biserică și la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică și, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se 3 deschideau ușile bisericii singure, și el nu știa că este urmărit. Și era laic. Avea sotie și copii. Fată de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea să întreb: unde se găsește Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc? In împărăția lui Dumnezeu! Și unde se găsește acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Și era laic.

Sigur că Scriptura privește pe toată lumea. Că dacă spune: „Dați la săraci”, spune laicului și., dacă spune: Nu vă îngrijiți de ce veți îmbrăca, de ce veți mânca, se referă la toată lumea.

Asa că, dragul meu, viața monahală este o viață cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloși pentru că noi luptăm în trup cu neputintele trupești ca să menținem o identitate îngerească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârșit. Se ating cote înalte, în situația care se ating, însă nu e problemă rațională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea.

Fișiere de descărcat

DOC
Arsenie Papacioc Dialoguri.doc
265 KB · 192 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›