Avutia si saracia natiunilor

Introducere

Nu s-a aruncat nicio lumină nouă asupra motivului pentru care țările sărace sunt sărace, iar țările bogate sunt bogate.

Paul Samuelson, 1976[1]

În iunie 1836, Nathan Rothschild a plecat de la Londra la Frankfurt pentru a participa la nunta fiului său Lionel cu nepoata sa (verișoara lui Lionel, Charlotte) și pentru a discuta cu frații săi despre intrarea copiilor lui Nathan în afacerea familiei. Nathan era probabil cel mai bogat om din lume, cel puțin în active lichide. E inutil să mai spunem că își putea permite absolut orice.

Nathan, la vremea respectivă în vârstă de 59 de ani, avea o stare bună de sănătate, deși era puțin corpolent, plin de energie, neobosit în pasiunea lui pentru muncă și înzestrat un temperament îndărătnic. Cu toate acestea, atunci când a plecat de la Londra, suferea de o inflamație în zona lombară, spre baza coloanei vertebrale. (Un medic german a pus diagnosticul de furuncul, însă este posibil să fi fost un abces[2].) În ciuda tratamentului medical, această inflamație a supurat și a devenit dureroasă. Însă nu a contat: Nathan s-a ridicat din patul de suferință și a participat la nuntă. Dacă ar fi fost ținut la pat, nunta s-ar fi oficiat la hotel. În ciuda durerilor sale, Nathan a continuat să se ocupe de problemele de afaceri, iar soția lui scria după dictare. Între timp, marele doctor Travers a fost convocat de la Londra și, cum nu a reușit să rezolve problema, a fost chemat un chirurg german de seamă, probabil ca să deschidă și să curețe rana. Nimic nu a avut efect; otrava s-a răspândit; iar în data de 28 iulie 1836, Nathan a murit. Se spune că porumbelul călător al lui Rothschild a purtat următorul mesaj înapoi la Londra; Il est mort.

Probabil că Nathan Rothschild a murit în urma unei septicemii cu stafilococ sau streptococ – ceea ce se numea infecție a sângelui. În lipsa unor informații mai amănunțite, este greu de spus dacă l-a ucis furunculul (abcesul) sau infecția secundară, generată de bisturiele chirurgilor. Asta se întâmpla înainte de apariția teoriei microbiene, deci înaintea oricărei noțiuni de importanță a igienei. Pe vremea aceea nu existau substanțe bactericide, cu atât mai puțin antibiotice. Și iată cum omul care își permitea să cumpere orice a murit din pricina unei banale infecții, tratată cu ușurință astăzi de oricine ajunge la un medic sau la un spital, ba chiar la o farmacie.

Medicina a evoluat enorm față de epoca lui Nathan Rothschild. Însă medicina mai bună, mai eficientă – tratamentul bolilor și vindecarea rănilor – este doar un aspect al situației. Speranța crescută de viață din ultimii ani a fost dată, în bună parte, mai curând de câștigurile legate de prevenire și de un trai mai curat decât de o medicină mai bună. Apa curată și înlăturarea promptă a reziduurilor, alături de îmbunătățirea igienei personale, au contat enorm de mult. Foarte multă vreme, principalul ucigaș a fost infecția gastrointestinală, transmisă de pe reziduuri pe mâini, iar apoi pe alimente și în tractul digestiv; iar acest inamic nevăzut, însă mortal, omniprezent, era susținut din când în când de microbi cauzatori de epidemii, precum vibrionul holeric. Cea mai propice cale de transmitere o reprezenta toaleta aflată în afara casei, unde contactul cu reziduuri era favorizat de lipsa hârtiei igienice și a lenjeriei intime lavabile. Cine poartă haine din lână – care nu se spală bine – are mâncărimi și se scărpină. Așa că mâinile erau murdare, iar marea greșeală consta în faptul că oamenii nu se spălau pe mâini înainte de a mânca. Iată de ce grupurile religioase ce recomandau spălatul pe mâini – evreii, musulmanii – prezentau rate mai scăzute ale îmbolnăvirii și mortalității, lucru ce nu era întotdeauna în avantajul lor. Oamenii se lăsau ușor convinși că, dacă mureau mai puțini evrei, asta se întâmpla deoarece otrăviseră fântânile creștinilor.

Soluția a fost găsită nu în schimbarea credințelor sau doctrinelor religioase, ci în inovația industrială. Principalul produs al noii tehnologii pe care o cunoaștem drept Revoluția Industrială a fost bumbacul ieftin, care se mai și spală; și, odată cu el, săpunul fabricat în masă din uleiuri vegetale. Pentru prima oară, omul de rând își putea permite lenjerie intimă, cunoscută odinioară drept olandă de corp, deoarece acesta era materialul lavabil pe care oamenii cu stare îl purtau direct pe piele. Aceștia se puteau spăla cu săpun, ba chiar puteau face baie, deși îmbăierea prea frecventă era văzută drept un semn de murdărie. De ce ar fi nevoiți oamenii curați să se spele atât de des? Mă rog, nu mai contează. Igiena personală s-a schimbat radical, astfel încât, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, oamenii de rând duceau adesea o viață mai curată decât regii și reginele veacului anterior.

Cel de-al treilea element al scăderii ratei îmbolnăvirii și mortalității a fost reprezentat de alimentația mai bună. Aceasta s-a datorat în bună parte creșterii rezervelor de alimente și, mai mult decât atât, transportului mai eficient și mai rapid. Perioadele de foamete, deseori produsul penuriilor locale, au devenit din ce în ce mai rare; alimentația s-a diversificat tot mai mult și s-a îmbogățit în proteine animale. Aceste schimbări s-au tradus, printre altele, în constituții mai înalte și mai puternice. Acesta a fost un proces mult mai lent decât câștigurile ce au ținut de medicină și igienă, care au putut fi instituite de sus în jos, deoarece a depins în bună parte atât de obiceiuri și gusturi, cât și de venituri. În Primul Război Mondial, turcii care au înfruntat corpul expediționar britanic la Gallipoli au fost uimiți de diferența de înălțime dintre trupele hrănite cu fripturi și carne de oaie din Australia și Noua Zeelandă și tinerii piperniciți din orășelele britanice. De asemenea, oricine urmărește populațiile care au emigrat din țări sărace în țări bogate va observa că odraslele acestora sunt mai înalte și mai bine făcute decât părinții lor.

În urma acestor progrese, speranța de viață a crescut simțitor, în vreme ce diferențele dintre țările bogate și cele sărace s-au estompat. Cauza majoră a mortalității în rândul adulților nu mai este infecția, cu precădere infecția gastrointestinală, ci e reprezentată mai curând de bolile degenerative ale vârstei a treia. Cele mai mari câștiguri s-au înregistrat în rândul națiunilor industriale bogate ce oferă asistență medicală tuturor, însă și unele țări mai sărace au obținut rezultate impresionante.

Progresele înregistrate în medicină și igienă ilustrează un fenomen mult mai amplu: câștigurile obținute în urma aplicării cunoașterii și științei în tehnologie. Acestea ne dau motive de speranță în ceea ce privește problemele ce se abat asupra prezentului și a viitorului. Mai mult decât atât, ele ne îndeamnă spre iluzii precum viața veșnică sau chiar tinerețea veșnică.

Totuși, aceste iluzii, atunci când se sprijină pe știință, adică pe realitate, reprezintă visul celor bogați și norocoși. Câștigurile din domeniul cunoașterii nu au fost distribuite în mod uniform, nici măcar în cadrul națiunilor bogate. Trăim într-o lume a inegalității și diversității. În mare, această lume este împărțită în trei tipuri de națiuni: cele care cheltuiesc foarte mulți bani ca să-și mențină greutatea la un nivel scăzut; cele ai căror membri mănâncă pentru a supraviețui; și cele ai căror membri nu știu de unde va proveni următoarea masă. Aceste diferențe sunt însoțite de contraste pronunțate în ceea ce privește rata îmbolnăvirii și speranța de viață. Membrii națiunilor bogate își fac griji legate de bătrânețe, care se tot prelungește. Fac mișcare ca să se mențină în formă, măsoară și combat colesterolul, își omoară timpul cu televizorul, telefonul și jocurile, se consolează cu eufemisme precum „epoca de aur” și le troisième âge. Cuvântul „tânăr” e bun; „bătrân” e peiorativ și problematic. În același timp, locuitorii țărilor sărace se chinuie să supraviețuiască. Ei nu au de ce să-și facă griji în privința colesterolului și a arterelor îngroșate, pe de o parte din pricina alimentației sărace, iar pe de altă parte deoarece mor de tineri. Aceștia se străduiesc să-și asigure bătrânețea, dacă mai ajung până acolo, făcând mulți copii, cărora să le insufle simțul obligației filiale.

Vechea împărțire a lumii în două blocuri de putere, Estul și Vestul, nu mai este valabilă. Acum, provocarea și amenințarea majore le reprezintă discrepanța privind bogăția și sănătatea care îi separă pe bogați de săraci. Aceștia sunt deseori numiți Nord și Sud, deoarece separarea este de ordin geografic; însă o categorisire mai precisă ar fi Vestul și Restul, întrucât separarea este, de asemenea, de ordin istoric. Iată cea mai mare problemă și principalul pericol cu care se confruntă lumea celui de-al treilea mileniu. Următorul motiv de îngrijorare este deteriorarea mediului înconjurător, iar cele două sunt strâns legate între ele – de fapt, sunt unul și același. Sunt unul și același deoarece bogăția nu generează numai consum, ci și reziduuri, nu numai producere, ci și distrugere. Iar tocmai reziduurile și distrugerea, care au sporit enorm odată cu productivitatea și venitul, amenință spațiul în care trăim și în care ne desfășurăm activitățile.

Cât de mare este discrepanța dintre cei bogați și cei săraci și ce se întâmplă cu ea? În mare și pe scurt: diferența de venit pe cap de locuitor dintre cea mai bogată națiune industrială, să zicem Elveția, și cea mai săracă țară neindustrială, Mozambic, este de circa 400 la 1. În urmă cu 250 de ani, această discrepanță dintre cei mai bogați și cei mai săraci era, probabil, de 5 la 1, iar diferența dintre Europa și, să zicem, Asia de Est sau de Sud (China ori India) era de aproximativ 1,5—2 la 1[3].

Se acutizează această discrepanță în zilele noastre? La extreme, categoric da. Anumite țări nu numai că nu câștigă, ci devin din ce în ce mai sărace, în mod relativ și, uneori, absolut. Unele abia dacă mai supraviețuiesc. Altele se redresează. Sarcina noastră (a țărilor bogate), atât în interesul nostru, cât și al lor, este de a le ajuta pe cele sărace să devină mai sănătoase și mai bogate. Dacă nu vom face acest lucru, ele vor încerca să ia ceea ce nu pot produce; și, dacă nu pot câștiga din exportul bunurilor de larg consum, vor exporta oameni. Pe scurt, bogăția este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potențialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea și prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora.

Cum vor face alții acest lucru? Cum putem fi de ajutor? Volumul de față se va strădui să contribuie la o soluție. Accentuez cuvântul „contribuie”. Nimeni nu deține o soluție simplă și toate panaceele propuse se încadrează în aceeași categorie cu milenarismul.

Propun să abordăm aceste probleme din punct de vedere istoric. Asta pentru că sunt istoric prin pregătire și temperament, iar în situațiile dificile de acest gen, este mai bine să faci ceea ce știi și faci cel mai bine. Însă fac asta și întrucât cea mai bună modalitate de a înțelege o problemă este să te întrebi: cum și de ce am ajuns în această situație? Cum au ajuns țările bogate atât de bogate? De ce sunt țările sărace atât de sărace? De ce a preluat Europa („Vestul”) controlul în privința schimbării lumii?

O abordare istorică nu asigură un răspuns. S-au gândit și alții la aceste chestiuni și au oferit diverse explicații. Majoritatea se încadrează în una dintre următoarele două teorii. Unii văd bogăția și dominația occidentale drept triumful binelui asupra răului. Europenii, spun ei, au fost mai inteligenți, mai bine organizați, mai muncitori; ceilalți au fost ignoranți, aroganți, leneși, înapoiați, superstițioși. Ceilalți inversează categoriile: europenii, spun ei, au fost agresivi, nemiloși, lacomi, fără scrupule, ipocriți; victimele lor au fost fericite, nevinovate, slabe – victime pasive și, drept urmare, victimizate până la capăt. Vom vedea că ambele viziuni maniheiste au atât un sâmbure de adevăr, cât și o doză de fantezie ideologică. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât ne-ar plăcea nouă să fie.

O a treia teorie ar susține că dihotomia Vestul-Restul este pur și simplu falsă. În curentul amplu al istoriei mondiale, Europa este un participant întârziat, beneficiind în mod gratuit de realizările celor de dinaintea sa. Această afirmație este, în mod evident, incorectă. După cum o arată dovezile istorice, în ultimii o mie de ani, Europa (Vestul) a fost principalul vehicul al dezvoltării și modernității.

Rămâne însă aspectul moral. Unii ar spune că eurocentrismul nu este benefic pentru noi, pentru lumea întreagă, și că ar trebui, prin urmare, evitat. Persoanele respective ar trebui să-l evite. Cât despre mine, eu prefer adevărul în detrimentul curentelor de gândire. Mă simt mai stăpân pe terenul meu.