Natiuni si nationalism din 1780 pana in prezent

CUVÂNT ÎNAINTE.

Corsica și Belgia scindată în două, a întrevăzut o Albanie mai mare, care e încă de domeniul viitorului. Dar a spune că agitațiile etnice nu pot forma principiul unei restructurări politice în Europa secolului XXI este inadmisibil pentru cineva care, între timp, a asistat la modificările hărții din ultimii ani. Neputința colosului rusesc de a-i învinge pe ceceni e o dovadă a forței sentimentului național, deși într-o fază premodernă. De asemenea, după crâncenul război care a pustiit Bosnia, declarația că fragmentarea fostei Iugoslavii a avut „un caracter relativ pașnic” devine involuntar sarcastică. Ce preț se mai poate pune pe afirmația că regimul comunist a rezolvat problema națională în toată Europa de Est, cu singura excepție a României lui Ceaușescu? Oricât de penibil ar fi, trebuie să ne amintim că, după părerea profesorului Hobsbawm, „numai Revoluția sovietică din 1917 a oferit mijloacele și modelul unei creșteri economice mondiale reale și a reechilibrat dezvoltarea tuturor popoarelor”. Aceste cuvinte se pot citi într-un număr din 1962 al revistei Marxism Today. Tot ca un argument pentru a elogia teoria și practica comunistă, un pasaj din cartea de față admira eforturile autorităților din Germania răsăriteană de a menține în viață limba sorbilor, străveche minoritate slavă din Lusacia. Cu toate acestea, autorul mărturisește astăzi că „Republica Democrată Germană nu a fost un stat democratic, în nici un sens realist al cuvântului„. Sentimentul, mai degrabă decât rațiunea, justifică astfel de incongruențe. De altminteri, chiar istoricul britanic recunoaște filosovietismul intelectualilor occidentali din vremea tinereții sale, când U. R. S. S. trecea drept „statul muncitorilor„, beneficiind apoi și de simpatiile antifasciștilor (deși a existat și un „antiimperialism„ al dreptei liberale, pe care autorul îl uită). Dar obiecțiile noastre nu se opresc aici. Pentru riobsbawm, subiectul începe să se închege pe la 1780. Condițiile genezei medievale a națiunilor sunt vag evocate. E aici o întreagă preistorie a naționalismului care lipsește – ceea ce E. Lemberg numește „naționalismul primitiv și instinctiv„ (ca în Caucaz!). în privința periodizării, ar fi de arătat că procesul de expansiune integrator prin care se formează statul național merge pe urmele acțiunii centralizatoare a monarhiilor din veacurile XV-XVI, pe când tendința de secesiune, pe care o constatăm în sud-estul Europei și în Scandinavia în epoca modernă, a fost precedată de „revoluțiile” eșuate din secolul al XVII-lea (Cehia, Catalonia, Napoli). Nu există un singur drum către individualitatea națională. Cum spunea

3 Ibidem, p. 5. Eugen Lemberg, II nazlonaltsmo, Roma, 1981, p. 50-53

M. Berza: „trecerea de la popor la națiune se face, acolo unde evoluția e normală, ca la englezi sau la francezi – căci la bulgari națiunea se formează în opoziție cu elementul dominant, otoman – în cadrul aceluiași stat, printr-un proces de creștere a conștiinței sociale, legat de transformarea însăși a societății. Sunt, de asemenea, națiuni care apar, într-un anumit fel, ca o creațiune a statului, în fapt a nevoilor profunde care decid forma statală. Mă gândesc îndeosebi la națiuni constituite pe bază plurietnică și fără de asimilare, ca națiunea elvețiană și, totuși, națiunea belgiană”.

Observațiile aceluiași istoric, care se continuă pe tema împrejurărilor în care s-au format pe rând poporul român, națiunea și, în cele din urmă, statul modern, însoțit vremelnic de unitatea națională, sunt cu atât mai binevenite cu cât profesorul Hobsbawm, când se referă la România, numai în treacăt, pare superficial informat. într-adevăr, de ce compară autorul unirea cehilor cu slovacii, a polonilor cu lituanienii și ucrainenii, a românilor din Moldova cu cei din Muntenia și Transilvania, ca și cum în toate trei cazurile ar fi existat diferențe considerabile între elementele înmănuncheate, în privința originii etnice, a istoriei și a limbii? Chiar fractura prin care, de la 1812 la sfârșitul războiului Crimeii, jumătatea orientală a Moldovei e separată de restul principatului, sau efectul celei de-a doua anexări asupra județelor din sudul Basarabiei vreme de patruzeci de ani n-au șters caracterul omogen al civilizației (limbă, moravuri, costum etc.) de pe malurile Prutului. Cu cuvintele lui M. Berza: „Părăsiți de Roma, ne-am format ca popor fără de apărarea statului; am reușit să supraviețuim și, când a fost cu putință, să ne creăm și o viață de stat. Dar, atunci, statul nu a fost unul sfrigur pentru întregul popor. Am viețuit astfel despărțiți, dar cu o conștiință tot mai deplină a unității noastre. Nici națiunea nu s-a constituit, la noi, în cadrul unui stat, ci a mai multora și, odată constituită, ea și-a format treptat, ca o supremă necesitate, statul unitar.” Ceea ce e și frumos spus și adevărat.

A doua greșeală pe care o comite Eric Hobsbawm este de a considera România dintre cele două războaie mondiale ca „un stat multinațional”, asemenea Poloniei, Iugoslaviei și Cehoslovaciei. După atâta timp, cifrele statisticilor oficiale pot fi contestate, dar îndreptate nu. Din populația țării de la 1930, 76% erau români. Nici o minoritate nu depășea ca număr grupul etnic maghiar, evaluat la 7%. în Iugoslavia,

5 Minai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi românești, ed. A. Pippidi, București, 1985, p. 52.

X.

XI

la aceeași dată, sârbii (cu muntenegreni cu tot) reprezentau abia 43%, croații 23%, slovenii 8,5%, iar în Cehoslovacia germanii ajungeau la peste 22%, cifră egală cu a slovacilor. Numărul polonilor din Polonia se ridica la aproape 69%, dar ucrainenii formau 14%. Și atunci, nu e o prejudecată să se mai vorbească de „statul multinațional” căruia i s-ar fi pus capăt, printr-o împărțire ca a Poloniei, în 1940?

În situația aceasta s-a ajuns printr-o lungă experiență istorică pe care o cunoaștem mai bine decât Hobsbawm. Am încercat să schițăm liniile mari ale acestei evoluții. Ea începe din momentul în care poporul român are un nume colectiv: are chiar două, cel pe care și-1 dă singur – care nu e altceva decât amintirea originii romane – și cel folosit de germanici, slavi, maghiari etc. Primul, deși atestat în românește abia din veacul al XV-lea, poate fi dedus din mențiunea acelei „provincia de Rumenia” dintr-un text geografic spaniol de la mijlocul secolului al XrV-lea. Cât despre vlahi – denumire care reflectă recunoașterea externă a latinității – ei apar în izvoarele bizantine din veacul al X-lea, iar cărturarii apuseni știau de existența lor la jumătarea secolului al XH-lea, când Otto de Frelsing se referă la „Falones”, populație din Transilvania. Ideea unui teritoriu comun e atestată din 1374, prima oară când se întâlnește în documente titlul de „domn a toată Ungrovla-hia”. Principatul vecin, al Moldovei, este și el o „Moldovlahie”, atât în formularul diplomatic constantinopolitan, cât și în acela al cancelariei proprii, deși, aici, conștiința legăturii de neam cu românii de la sud de Carpați, din cealaltă „Vlahie”, nu răzbate înainte de 1415. Domnia lui Alexandru cel Bun este chiar epoca în care Moldova se extinde către răsărit, luând în stăpânire, pe urmele unei pașnice „colonizări” pastorale și agricole, ținutul dintre Prut și Nistru. Pe lângă asocierea cu un teritoriu specific (dublu, în acest caz), Anthony Smith identifică drept dimensiuni ale existenței unui popor conștiința unei obârșii comune – ceea ce datează din jurul anului 1400, după mărturia lui Ioan de

Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1990, passim; Andrei Pippidi, Nation, natlonaltsme et democrație en Roumanie. în L'autre Europe, 26-27, 1993, p. 151-162.

Idem, Identitate națională și culturală. Clteva probleme de metodă, în Revista de istorie, 38, 12, 1985, p. 1178-1197 (reeditat în culegerea de studii Identitate/alterttate In spațiul cultural românesc, ed. Al. Zub, Iași, 1996, p. 56-79).

Idem, De l'utopte ă la geographie. Une „Roumanie” au XlVe slecle? în Revue roumaine d'histolre, XXV, 1-2, 1986, p. 69-79.

9 Otto of Freising, The Deeds of Frederick Barbarossa, trad. Ch. Chr. Mierow, Toronto, 1994, p. 66.

Sultanieh – idee completată de miturile „descălecării” care implică descendența din același trunchi cu românii din Transilvania – apoi o istorie împărtășită și o cultură comună, în care sunt cuprinse limba și religia. Cu privire la aspectul romanic al limbii, care le-a sugerat umaniștilor noștri din veacul al XVII-lea imaginea despre trecutul comun, erudiții vest-europeni își formaseră convingerea încă din secolul al XV-lea.10

Pentru epoca următoare, există o temeinică analiză, a lui Ștefan Lemny. Decisivă, începând din această perioadă, a fost educația, aceea care modelează memoria colectivă. Reflecția asupra identității naționale s-a dezvoltat mai întâi împotriva statului, exact cum afirmă istoricul englez, apoi ca un program determinat de el, după biruința „revoluției intelectualilor” de la 1848. Exemplul citat de Hobsbawm, al liberarului italian Massimo d'Azeglio, poate fi înlocuit cu ușurință prin numele românilor Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau Dumitru Brătianu. Separatiștii moldoveni care li s-au opus în anii 1857-1866 aveau, poate, o viziune istorică, dar refuzau odată cu Unirea valurile liberalismului și ale occidentalizării: de aceea, patriotismul lor sincer era îndreptat spre trecut, nu spre viitor, și proiectul lor politic n-a prins viață.

Alternativa s-a dezvoltat cu vigoare după 1859. Acțiunea modernizatoare a statului, pornită târziu, a „ars etapele”, cu riscul de a crea forme fără fond, așa cum o acuzau conservatorii. Ceea ce a limitat-o brutal, cu tot efortul unui Spiru Haret, a fost „bariera enormă a analfabetismului”, din cauza căruia conștiința națională a rămas momentan în cercul unei minorități de 13%. Dacă în România de la 1900 erau 87% analfabeți, numărul acestora în Basarabia, masiv rurală și agresiv rusificată, ajungea la 94,2%. în aceste condiții, faptul că Școala Centrală din Bolgrad pe la 1870 trimitea bursieri la Miinchen, Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, 1993; Eugenio Coseriu, Limba română în fața Occidentului, trad. Andrei A. Avram, Cluj, 1984.

11 Ștefan Lemny, Originea și cristalizarea Ideii de patrie în cultura ro mână, București, 1986.

12 Alina Mungiu-Pippidi, Identitate politică românească și identitate eu ropeană, în voi. Revenirea în Europa, ed. Adrian Marino, Craiova, 1996, p.

13 Gheorghe Negru, Mișcarea națională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Destin românesc, III,

4, 1996, p. 45. Comparația cu statisticile reproduse de Carlo M. Cipolla, Literacy and Deuelopment în the West, Londra, 1969, p. 128, este semnificativă:

97% analfabeți în Asia Centrală, dar numai 90% în Siberia la aceeași dată, 1897.

XII

XIII

Heidelberg, Karlsruhe, Wurzburg, Gând, Paris și Aix-en-Provence devine patetic. O carte clasică a lui Eugene Weber a demonstrat cum Republica a IlI-a a făcut „francezi”, adică cetățeni, din țărani, dar având la dispoziție o armată de institutori, pe când cei 4000 de învățători români erau chemați să educe o populație școlară de 650000 de elevi.

După 1918, atât cultura, care a atins culmile stăruitor propuse admirației noastre, cât și conștiința politică, în țara întregită, au manifestat în continuare acea voință de a fi pe care o descoperim în miezul identității naționale românești. Dar în condițiile în care ideea de națiune, preluată de tânăra generație a dreptei radicale, ca să ofere un nucleu centralizator intelectualilor nou-veniți din satele subdezvoltate, găsește în fața ei ideea de stat, care simbolizează asimilarea minorităților, mai numeroase decât înainte de război. Niciuna, nici alta dintre aceste lozinci n-au fost capabile de a mobiliza societatea civilă, fiindcă aceasta se afla abia la începuturile ei. Statul birocratic era imitativ, întâi încercând modelul democratic, apoi îmbrățișând dictatura. Națiunea? „Națiunea”, ca rezultat al aculturației de tip fascist din anii '30, era a unei minorități, a cărei expresie derizorie a fost chiar un efemer „partid al Națiunii”. Acceptarea pasivă a concesiilor teritoriale impuse României în 1940 n-a dus la altă reacție decât la un naționalism de stat, pe care s-a întemeiat regimul militar autoritar din 1941-1944, apoi totalitarismul de marcă sovietică.