Donbas
Aa


DONBAS
de Jacques Stefanesco
CAPITOLUL I
Am fost arestat în Brașov, în drum spre școală. Abia începuse să se lumineze și străzile reci, de un cenușiu întunecat, erau aproape goale. La colțul străzii, lîngă curtea școlii, am văzut cîțiva soldați ruși înarmați și un translator român în civil, împingând pe cineva într-un camion al poliției. M-au zărit și translatorul a strigat:
- Un' te duci?
- La școală.
- Vino! Trebuie să te ducem undeva. După aia poți să te duci la școală.
M-a înșfăcat și soldații l-au ajutat să mă împingă către camion. M-am smucit din mâinile lor și am sărit singur pe platformă. Era întuneric beznă înăuntru, dar am simțit privirile câtorva inși.
Am fost duși la Cinematograful ”Axa”. Era tixit de lume care forfotea printre scaune. Cîțiva se așezaseră și asta îmi părea foarte straniu, căci nu rula nici un film. Am privit în zadar în jurul meu, căutînd pe cineva cunoscut. Un puternic sentiment de nesiguranță și teamă plutea în aer. Nimeni nu întreba nimic despre ceea ce se-ntîmpla. Răspunsurile zăceau în golul din stomacul fiecăruia, dar toți încercam să le ignorăm, de teama de a nu le transforma în realitate. Fiecare încerca să treacă cât mai nebăgat în seamă cu putință, mișcîndu-se domol, vorbind încet, fără să gesticuleze. Teama înghețase simțurile, gândurile, mișcările.
Am stat acolo multă vreme, așteptînd nehotărît, dar nu mi-a adresat nimeni nici un cuvînt. M-am așezat pe un scaun, mi-am tras capul între umeri și m-am gândit la multele prilejuri în care stătusem în același cinematograf, bucurîndu-mă de filmul de după-amiază. Gândurile au coborît din ce în ce mai mult în timp și îmi amintesc că la un moment dat am început să mă întreb nelămurit ce film avea să urmeze.
Câteva ore mai tîrziu, un translator s-a urcat pe scenă și a anunțat cu o voce puternică, că vom fi încărcați în camioane și duși la barăcile de la marginea orașului. Un camion și un autobuz au făcut cam zece drumuri fiecare. În barăci lumea a început să plîngă și să se roage și în general să facă mult zgomot. Unii cîntau imnuri religioase. Către seară am fost duși cu mai multe camioane la gară unde am fost transferați într-un tren de treizeci de vagoane de marfă. Am intrat în vagoane pe la coada trenului pentru că în fața lui, pe peronul gării, se afla o muțime uriașă de oameni. Cînd ne-am urcat am fost numărați. Eram patruzeci și șase de persoane, bărbați și femei, în vagonul meu.
Cam la vreo cincisprezece metri de tren, un cordon de gărzi rusești țineau în loc o muțime de oameni care strigau și plîngeau. Împingând de zor, mi-am făcut loc la una dintre cele două ferestre mici. L-am zărit imediat pe tata, înalt, cu un cap deasupra mării de oameni. Am fluierat ascuțit. M-a văzut imediat și și-a croit drum prin muțime pînă cînd a ajuns drept în fața mea. Ochii noștri s-au întîlnit și nu s-au mai desprins. L-am simțit luptîndu-se să-și stăpînească lacrimile. Nu-l văzusem niciodată așa pînă atunci. Am încercat să par încrezător, ca să înțeleagă că-mi voi putea purta singur de grijă. După două minute am fost dat brutal la o parte de ceilați, care căutau și ei un chip cunoscut. Deîndată ce m-am îndepărtat de fereastră mi-au dat lacrimile. Singura mea mîngîiere era că știam că tata nu mă putea vedea plîngând. Ar fi fost prea mult pentru el. Printre lacrimi puteam să-i văd pe ceilați înghesuindu-se la fereastră, fluturînd frenetic din mâini și încercînd să strige ceva prietenilor și rudelor de afară, frîngându-și mâinile și plîngând. Apoi, cu o smucitură, trenul se puse în mișcare și un vaier ascuțit se ridică din vagoane și din muțimea de afară.
Aveam cincisprezece ani și am descoperit că sunt cel mai tînăr deținut din vagonul meu, dar nu și cel mai scund, pentru că aveam un metru și optzeci și cinci și optzeci și unu de kilograme. În vagon se mai aflau doi ingineri, un doctor și fratele unuia dintre profesorii de la școala mea. Pe cei mai muți dintre restul deportaților îi văzusem întîmplător, fie pe stradă, fie auzisem despre ei. M-a izbit ciudățenia faptului că nici doctorul și nici inginerii nu încercaseră să facă ceva ca să instaureze vreun fel de ordine printre acești oameni care se văitau într-una. Ca bărbați cu o anume poziție socială trebuiau măcar să încerce să-i consoleze, în special pe femeile care boceau și care făceau cel mai mare zgomot. Începusem deja să-mi pierd respectul față de oameni. Îi credeam pe toți nespus de slabi.
Imaginea tatei îmi revenea într-una înaintea ochilor. M-am forțat să o alung din minte și m-am așezat într-un coț ca să pot cugeta la situația mea. Nu era nimeni acolo pe care să-l cunosc îndeajuns ca să vorbesc cu el despre asta și m-am simțit teribil de singur în mijlocul acestui haos.
În ciuda tuturor acestor lucruri încă mai era o scînteie de sperață ca destinația trenului să nu fie un lagăr de muncă forțată sovietic, dar speranța e speranță iar logica e logică. Am hotărît că, indiferent unde aveau să ne ducă, acolo trăiau și munceau ați oameni. Avea să fie doar o problemă de adaptare. Apoi m-am gândit la evadare. Citisem cărți și auzisem istorisiri despre evadări din lagărele de prizonieri și capul meu era plin de planuri despre tuneluri și sute de diferite moduri de a înșela gardienii și poliția. Voi trăi și voi vedea.
Eram plin de curiozitate în privința Uniunii Sovietice. În ultima vreme auziserăm o muțime de lucruri bune despre asta. Era începutul lui patruzeci și cinci și trupele rusești ocupaseră România de patru luni. România fusese aliata Germaniei și, dintr-o dată, întorsese armele cînd rușii trecuseră granița în urma trupelor armatei germane care se retrăgea din fața lor. Soldații cantonați în Brașov erau niște sălbatici. Serile bîntuiau străzile bînd și cîntînd, jefuiau magazine și aprindeau focuri în mijlocul străzii la care-și găteau puii furați. Cîțiva dintre soldați erau femei și una dintre ele ieșise într-o seară pe stradă purtînd o pijama de mătase, pe care o cumpărase într-un magazin de lenjerie de lux. Toți o crezuseră nebună și în cele din urmă cineva i-a spus că acele lucruri erau doar pentru dormit. Am aflat că n-aveau așa ceva în Rusia și totuși se spunea că era Paradisul Muncitorilor.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o foame cumplită. Muți dintre deținuți fuseseră ridicați de acasă și putuseră să ia cu ei hrană, săpun, prosoape sau îmbrăcăminte. Tot ce aveam cu mine erau trei cărți: o Istorie a României, o Geografie și o Istorie a Germaniei. Puțin mai tîrziu fratele profesorului mi-a oferit puțină pîine și cîrnați. Am spus "Nu, muțumesc!", dar mai tîrziu, noaptea, m-a mai îmbiat o dată și am fost foarte bucuros să mănînc ceva. În ziua următoare rușii au început să ne dea rații de pîine și supă.
Era ianuarie și un frig aspru. Un godin aprovizionat cu o mică rație de cărbune era singura noastră sursă de căldură și frigul se strecura prin sutele de crăpături ale perețlor. Dormeam cu rîndul. De fiecare parte a vagonului se aflau două rînduri de scînduri care puteau găzdui cam douăzeci de oameni. Cînd cineva se întorcea, cei cinci tovarăși de pat trebuiau să se întoarcă și ei. Era acel fel de somn pe care îl dormi în călătoriile lungi cu trenul sau autobuzul. Ce conta, de fapt, era că pentru șase ore îți scuteai picioarele de greutatea trupului. După asta deveneai atît de nervos încât nu mai puteai suporta și trebuia să te ridici în picioare și să te miști.
În trei zile am ajuns la granița rusească și a trebuit să ne mutăm în alt tren, pentru că distanța dintre șine e diferită în Rusia. Cele două trenuri erau trase alături, la vreo zece metri distanță unul de celălalt și deținuții erau trecuți dintr-o parte în cealaltă pe rînd, în ordinea vagoanelor. M-am gândit să mă ascund sub priciuri, dar cînd vagonul nostru a fost golit, am fost numărați pe măsură ce ieșeam și i-am văzut pe gardieni verificînd interiorul vagoanelor înainte de a urca. Am fost lăsați peste noapte în trenul rusesc și dimineața următoare, la răsăritul soarelui, am pornit. Trenul s-a tîrît în susul unui deal și la o curbă am putut vedea prin fereastră, departe, înaintea noastră, locomotiva. Era un tren foarte lung. Se pare că adăugaseră încă patruzeci sau cincizeci de vagoane în câteva dintre gările în care ne opriserăm. Mă întrebam încotro ne îndreptam. Ținutul era plat și dezolant, kilometru după kilometru. Din cînd în cînd treceam pe lîngă câte un sat mic, înconjurat de cîmpuri pustii, acoperite cu zăpadă.
În a doua săptămînă, în timp ce ne găseam înzăpeziți pe o linie secundară, cîțiva dintre bărbați au început să joace cărți. După ce au încercat câteva jocuri, s-au hotărît la "21". Se vede că îi atrăgea ceva din hotărîrea jocului. Mă fascina să-i privesc. Atmosfera s-a schimbat imediat - din cea a unui transport de deportați, în cea a unui cazino. Pentru un timp toți s-au strîns în jurul jucătorilor, schimbînd în șoaptă păreri despre o carte sau alta și, pentru prima dată într-o săptămînă, lîngă sobă s-a făcut un loc liber. Am deschis ușița și am privit cărbunii strălucind și arzînd cu flăcări albastre. Am descoperit destul de surprins că nu mai văzusem arzînd cărbuni. Atunci m-am simțit din nou copil, acasă, în serile lungi de iarnă, cu buștenii arzînd în căminul enorm, cu uriașul de tata și mama și surorile. O voce îmi întrerupse gândurile:
- Închide ușa sobei, puștiule, o să ardă mai bine!
Am închis ușița și am dat locul altcuiva. Din lipsă de altă preocupare mi-am îndreptat atenția către jocul de cărți. Mizele ajungau foarte sus. Se întîmpla să am în buzunare douăzeci de mii de lei, adică aproape o sută șaizeci și cinci de dolari înainte de război, pe care-i cîștigasem la așa-numita piață neagră. Fusesem unul dintre nenumărații tineri care profitau de ocaziile pe care inflația le creează la vreme de război, în special în țările ocupate. De câteva luni de cînd rușii ocupaseră Brașovul tot auzisem la școală sute de discuții despe comerțul cu ofițerii ruși. Unui băiat i se dăduseră treizeci de mii de lei pentru bicicleta lui. Părea o sumă enormă de bani, deși aproape totul costa de cel puțin o sută de ori prețul lui normal. De obicei, o bicicletă se vindea cu o mie de lei. Auzisem că ofițerul care cumpărase bicicleta căuta un acordeon. Ăsta era un adevărat noroc, căci aveam un acordeon minunat pe care mi-l dăduse tata cînd împlinisem paisprezece ani. Mă gândisem că dacă-l puteam vinde pentru o sumă mare, mi-ar fi fost ușor să cumpăr altul și să-mi mai și rămînă ceva pe deasupra. Mă dusesem la ofițerul cu pricina și ne înțelesesem îndată pentru o sută de mii de lei. Primisem banii în cea mai mare parte în monede de argint de o sută și cinci sute de lei - îmi luase o oră să-i număr. Ascunsesem optzeci de mii acasă și încă nu mă hotărîsem ce să fac, cînd fusesem arestat cu restul în buzunar. Dar în timpul celor patru sau cinci zile câte trecuseră, mă bîntuise un sentiment de vinovăție, pentru că nu-mi consultasem părinții mai înainte. Mă gândisem că dacă le-aș fi arătat un acordeon mai mare, plus optzeci de mii de lei, m-ar fi felicitat. Dar nu prea eram sigur.
După ce m-am gândit la asta și mi-am pipăit o vreme banii din buzunare, am hotărît să-mi încerc norocul. Am cîștigat, am pierdut și am cîștigat din nou. La un moment dat am tras optsprezece și am pus toți banii mei pe masă. Trei partide mai tîrziu avam patru sute de mii. Am pierdut iute cea mai mare parte a lor și apoi i-am cîștigat la loc, ba chiar și ații pe de-asupra și am sfîrșit cu cinci sute de mii. Într-o situație obișnuită aș fi fost foarte fericit, dar, în timp ce mă uitam la bani, mă îndoiam că o să-mi folosească la ceva în Rusia, fiindcă, probabil, aveau să ne ia lucrurile la sosire.
După ce s-a terminat partida, o femeie a început să îngîne un cîntec bisericesc, deprimant. O altă femeie i se alătură și în curînd tristețea se așternu peste vagon, dar doi dintre jucătorii mai dezghețați salvară situația lălăind câteva cîntece de cîrciumă.[1]aa În toiul balamucului ăsta, am ațipit.
Cam la două-trei zile ne opream și paznicii lăsau cîțiva oameni să iasă, să aducă mîncare și apă. Fiecare vagon avea dreptul la două găleți de apă, iar fiecare grup de cinci oameni împărțea o pîine pe zi. În plus, se distribuia niște supă subțire de varză și kașa - terci de secară. De fiecare dată mă ofeream voluntar pentru aceste corvezi, pentru că mă scăpau puțin de neîntreruptele văicăreli. Trebuia să mă îndepărtez de ele, chiar dacă zăpada se înăța pînă la genunchi iar eu purtam o pereche de pantofi ușori, negri. Cînd ajungeam înapoi la vagon picioarele îmi erau ude leoarcă. După o săptămîna pantofii deveniră albi și începură să crape pe la cusături. Am început să mă îngrijorez, închipuindu-mi cum ar fi fost să rămîn descuț tot restul iernii.
Merita să iei parte la corvezi în special cînd ne opream în micile sate sau orășele. În timp ce ne îndreptam către punctele de distribuire a mîncării, cercetam oamenii pe care îi întîlneam căci, după propaganda comunistă, intrasem în Paradisul Muncii. Dar n-am văzut nimic altceva decât oameni cu chipuri coțuroase care scuipau spre noi de fiecare dată cînd aveau ocazia. Cîțiva dintre bărbați erau atît de pricepuți la sportul ăsta că, în ciuda faptului că mă aflam de partea țintelor, am fost obligat să le admir iscusința. La început însă nu mă puteam dumiri de ce ne urau atît. Treptat am înțeles că, pentru acești oameni, deținuții reprezentau dușmanul care le jefuise și devastase pămîntul. Deci, în mînia lor neputincioasă, ei își scuipau, literalmente, ura. Cei care ne urau mai mult scuipau cel mai prost, căci, ca de obicei, emoția încurca lucrurile.
De fiecare dată cînd aveam ocazia, mă duceam la fereastra vagonului și priveam vastul ținut neted. Nu era împărțit în pătrate de garduri și drumuri în felul în care este cea mai mare parte a Europei. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedeau altceva decât cîmpii acoperite de zăpadă.
Drumul a durat trei săptămîni. Întunericul se înstăpînea pe la trei și jumătate sau patru după-amiaza. Câteodată eram lăsați două sau chiar trei zile pe o linie secundară. Frigul era teribil și tremuratul ne storcea toată energia. Dinții mei clănțăneau cât era noaptea de lungă. Dimineața, istovit de această încordare continuă, încercam să-mi pun sîngele în mișcare rotindu-mă prin vagon. Dar toată lumea încerca să facă același lucru și trupurile noastre se înghionteau într-una. Abia așteptam corvezile, deși picioarele mele o încasau zdravăn de fiecare dată cînd ieșeam în zăpadă. Nesfîrșitul stat în picioare, schimbîndu-mi greutatea trupului de pe un picior pe altul, rareori așezat, aproape fără să dorm, oră după oră, zi după zi, era prea greu de îndurat.
Ce-mi zgândărea cel mai mult nervii erau rugăciunile cu voce tare ale acestor oameni deja bătuți de soartă. O, cum se mai rugau! Se rugau Domnului, lui Iisus Cristos și Fecioarei Maria să-i ajute, să-i ducă înapoi acasă, dar nimeni nu părea să-i audă pentru că încet, dar sigur, ne adînceam mai mult și mai mult în Rusia, pînă cînd, într-o zi, am trecut uriașul rîu Nipru. Am putut să privesc timp de cinci minute Dniepropetrovskul; era un oraș mare, împărțit de rîu în două părți - de Est și de Vest. Orașul arăta exact ca și oamenii: neîngrijit, urît, risipit, cenușiu.
Citiți mai departe după ce descărcați cartea de la atasamente
