Teroare

Teroare de M.Cleveley

CAPITOLUL I

— Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieși puțin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector.

Harry Lytton Paine își atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colț și-și scoase fără grabă mănușile de piele galbenă.

— Domnule inspector Borden, dumneata uiți că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulțumește și că nu am ambiția de a ajunge printre cei patru conducători ai poliției londoneze.

Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt!

Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă și a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deși avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El știa prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoștințele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârșit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile.

Paine avea treizeci de ani, înălțimea de 1,80 m. Era svelt și voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoștea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-și închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali și dezlega cele mai încâlcite crime.

— Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut.

— Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii?

— Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi și cu grija soartei funcționarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaștem nimic din ițele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde și până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcționarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca și cum noi ăștia de la CID n-am avea destule pe capul nostru!

— Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aș ruga să mă lămurești despre ce este vorba.

— Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul sosește la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra și că Sir Bradshaw poate să conteze marți la prânz pe prezența lui la minister.

— Și pe urmă?

— Marți, în 30 iulie, pe la zece și jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… și la minister tot îl mai așteaptă pe Owen.

Paine își puse din nou mănușile, luă pălăria și bastonul și se așeză pe un scaun lângă biroul lui Borden.

— Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre stația Victoria și cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ți trimită pe cineva care îl cunoaște pe Owen și cutreieră cu el toate spitalele orașului. De luni până marți, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înștiințează și pe inspectorul Holborn de la poliția fluvială. Cam asta ar fi de făcut.

CAPITOLUL II

Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulțumi prea puțin.

După obținerea concesiunilor engleze din Honkau și Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziție se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta țării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote și cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare neprețuită.

Pe Paine îl apucă goaza în fața imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om.

— Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreț.

— Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriți. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra.

Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”.

Era o telegramă cifrată.

— Și cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert?

Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet și cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la ușă.

— Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marți între orele zece și unsprezece.

Tânărul dispăru.

— Cum Sir, dumneavoastră permiteți să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit.

— E o măsură foarte bună, pe care ți-o recomand și dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulțime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori.

— Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, și încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat

— Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuț pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea.

Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic.

Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă:

— Și de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoștea numărul dumneavoastră secret?!

— Firește. Și ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absență de doi ani, era de așa natură că ar fi trebuit să fie ținută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay.

— Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui?

— Nu, niciunul, Mister Paine. El știa că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineață, la ora zece fix și că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la șase seara.

— Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoașteți la telefon vocea lui Owen?

— Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră și aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou.

Henslow intră în birou și puse în fața superiorului său un carnet subțire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulțumește pe tânărul secretar.

— Scuzați, Sir. Aș dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteți atât de bun s-o rugați să vină aici pentru câteva minute?

Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînțelegeau din răspunsurile notate.

Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă privește pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicați că voi fi la birou la ora 11”.

Paine își întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă privește pe dumneavoastră!”

În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiștea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumusețe răpitoare, cam de douăzeci și patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la față când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale.

— Miss Bradshaw, aș dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două.

Fata dădu din cap.

— Vă mai aduceți aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri?

— Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen.

— Vă aduceți aminte de glasul lui?

Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată și foarte atentă.

— Bineînțeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă și m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă și un accent străin.

Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se așteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye.

— Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că și atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că și acesta ar fi dispărut.

Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat:

— Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte și intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viață. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să știți mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul.

— Se întâmplă adesea să dispară agenți de la serviciul secret, Sir Gilbert?

— Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon.

Paine se înclină în fața încântătoarei fete, care ieși din odaie uimită de neobișnuita neîncredere a tatălui ei.

— Totuși, în mod discret, și te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenții pe care îi întrebuințăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiți. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în țară, a tras prea mult la măsea și s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât și Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul și un decont asupra sumelor primite.

— Și de unde soseau Morris și Delahaye ca să vă dea raportul?

Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben.

— A dracului treabă, Paine! Toți trei veneau din China.

Paine salută și plecă. Știa ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris și Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic.

— Digby, fi atât de bun și caută-mi toate actele care se referă la dispariția agenților de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înțeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruți la Londra.

Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare și le puse în fața lui Paine, zicând foarte convins:

— Asta-i tot. Puteți să mă spânzurați dacă mai găsiți altceva.

Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye și W. S. Morris. Nu fu prea surprins.

— Mulțumesc, Digby. O să-ți dau o chitanță, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.