Basmele omului (1958) Cioplitorul din cetatea cea albă

Cioplitorul din cetatea cea albă

A fost odată – vai, tare-i mult de-atunci! – a fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită, ridicată la malul mării. A fost odată o cetate... Și nu s-a pomenit de-atunci una să-i semene, că zidurile cele albe ale cetății albe erau, din loc în loc, împodobite cu câte o aripă albă, tot atât de albă ca aripa lebedei albe. Câtu-i anul de lung, aripile cele albe fâlfâiau pe ziduri ca niște năframe, fâlfâiau rar și parcă ostenite, întocmai cum flutură năframele albe în clipa despărțirii. Corăbierii le vedeau din largul mării și mult se minunau când pânzele corăbiilor începeau să fluture și ele pe catarge, răspunzând parcă de departe bătăii din aripi a cetății-nsorite!

Și venea apoi o noapte, o noapte de sidef și catifele-albastre, când aripile cele albe prindeau a fâlfâi cu putere. Nici un străin de cetate nu mai putea rămâne între ziduri, și porțile cele albe se-nchideau atunci, scârțâind. Căci întreaga cetate, cu uliți, și case, și oameni, căci întreaga cetate se-nălța îndată binișor, plutea peste marea verzuie și nimeni, nimeni nu știa încotro o purtau sutele de aripi albe, nimeni nu bănuia ce se petrece în orele nopții de sidef și catifele-albastre, de la asfințit, când cetatea se ridica în slavă, și până-n zori, când se-ntorcea pe malul mării. Iar aripile urmau să fâlfâie un an de zile, rar și fără putere, ca și cum n-ar fi izbutit să uite de osteneala îndelungatei călătorii...

Și-n cetatea-nsorită se afla o piață mare, iar în piața cea mare se ridicau trei chipuri cioplite în piatră albă, prin fața cărora treceai și te minunai. Erau acelea chipurile unor oameni care trăiseră în urmă cu sute de ani și care purtaseră în lumea largă faima cetății. Și-așa cum fuseseră-n viață, așa se-nălțau acu în piața cea mare, ciopliți în piatră, Poetul, Luptătorul și Vraciul.

Și-n cetatea cea albă trăia un flăcău înalt, cu zâmbetul cald. Și flăcăul era cioplitor în piatră.

— Ascultă, cioplitorule – îi spuseră într-o bună zi mai-marii cetății, arătându-i cele trei chipuri cioplite în piatră. Să ne faci un al patrulea chip, vrednic să stea alături de acestea, și chipul să fie chipul Neguțătorului, care a fost, precum știi, un dregător de seamă în cetate...

— Bine – răspunse flăcăul.

Și-apăi din clipa aceea veni zi de zi și privi lung, lung, la cele trei chipuri cioplite-n piatră albă, care se înălțau în piața cea mare a cetății. Și, din ce le privea, dintr-atât se-ncredința că Neguțătorul nu era vrednic să le stea alături.

— Am să așez lângă voi un alt chip – spuse cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald. Un chip cum n-a mai fost, o să vedeți...

Și, dacă privi zile-n șir cele trei trupuri de piatră, se-nchise în casă și prinse a dăltui o bucată de marmură albă. Și munci, singur, într-o înfrigurare ciudată, și-n toată vremea cât ciopli piatra i se păru că aude un cânt, mai frumos decât toate cântecele știute... Iar după trei zile și trei nopți lepădă dalta și ciocanul, deschise poarta casei și strigă:

— Veniți și vedeți!

Și oamenii veniră și printre ei își croiră drum mai-marii cetății și cu toții priviră chipul tăiat în marmura cea albă.

— Ce-i asta? strigară mai-marii. Îți bați joc de noi, cioplitorule?

Căci în locul Neguțătorului mare și gras pe care-l știau, văzură o Dănțuitoare. Marmura netedă părea caldă și vie, capul Dănțuitoarei se pleca ușor către umărul stâng, brațele-arcuite păreau că pe dată se vor roti, iar trupul se mlădia pe măsura unui cântec neauzit.

— Numai Dănțuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător și de Vraci, ca una ce-nchipuie frumusețea – spuse cioplitorul.

— Ce să facem cu frumusețea? strigară însă mai-marii. Neguțătorul a cumpărat și a vândut tot ce se poate cumpăra și vinde pe lumea asta... a cumpărat, de bună seamă, și frumusețe. Chipul lui să se-nalțe în piața cea mare!

— Avea un suflet pocit – se-mpotrivi cioplitorul, dar mai-marii tăbărâră asupră-i, strigând:

— Ce-ți pasă? Ți-am poruncit să-i cioplești sufletul?

— Nu pot dăltui un chip fără a-i dăltui în piatră și sufletul...

— Nu fi prost – șopti către cioplitor unul dintre oamenii care se adunaseră să privească. Îl vor pe Neguțător?... Fă-l așa cum vor ei și gata! Ai să primești bani buni...

— Numai Dănțuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător și de Vraci – spuse însă cioplitorul. Acesta mi-i ultimul cuvânt.

Iar dacă văzură că flăcăul nu le dă ascultare, se sfătuiră mai-marii și hotărâră pe dată că cioplitoru-i numai bun de închisoare.

— Prea se crede isteț – spuseră mai-marii. Și-și bate joc de noi...

— Dar cu Dănțuitoarea ce facem? întrebă careva.

— Dănțuitoarea?... Vârâți-o și pe ea la închisoare, să-i țină de urât, râseră mai-marii.

Și-ntr-adevăr, cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald, fu dus la închisoare, și-n beciul în care-l zăvorâră fu-nchisă și Dănțuitoarea. Și zile după zile trecură și, iacă, mai rămăsese doar una singură până la noaptea de sidef și catifele-albastre, sorocită tainicului zbor, când o corabie opri în fața cetății celei albe.

Era o corabie ciudată, cum nimeni nu-și amintea să mai fi văzut cândva. Părea toată un butoiaș înnegrit de vreme, și-n loc de pânză o fâșie de piele neagră îi spânzura de catarg. Iar din corabia aceea coborî un singur om scund, gros, cu picioare scurte și-aducând mai degrabă a broscoi.

— De unde vii, străine și pentru care treburi? îl iscodi straja, care veghea pe zid, între două aripi albe, ce fâlfâiau domol.

— Vin de departe și-aduc mărfuri nemaivăzute – răspunse omulețul cu-nfățișare de broscoi.

— Mărfuri? râse straja. Și ce mărfuri pot încăpea, rogu-te, în butoiașul tău?

Auzindu-i vorba, prinseră a râde toți cei aflați la malul mării, dar omulețul îi lăsă în voia lor și-ncepu să-și descarce corabia. Și-apăi unde nu se-nălță pe chei întâi o moviliță, apoi un deal și-n urmă un munte de mărfuri nemaivăzute – că omulețul scotea din butoiașul lui, scotea și scotea tot soiul de straie, lucrate toate dintr-un soi de piele ciudată, roșie ca focul și plină de gurguie. Și, din ce-o golea, dintr-atât se-nmulțeau parcă mărfurile-n corăbioara lui!

Acu nu mai râdea nimeni pe chei și omulețul cără, cără mereu, straie care nu semănau undele cu celelalte, până ce umplu cheiul, de nu mai aveai unde pune un ac.

— E cam strâmt locul la voi – spuse neguțătorul cu-nfățișare de broscoi. Și cât ai bate din palme, întreaga cetate află despre străinul cu mărfuri nemaivăzute și oamenii se strânseră plini de mirare, iar dacă văzură straiele de piele roșie, se-mbulziră care mai de care să le cumpere.

— Cu cât vinzi un strai de piele, străine?

— Un ban straiul! Un ban straiul! striga omulețul. Să cumpere toată lumea și să le poarte sănătoasă... Un ban straiul! Un ban straiul!

Erau ieftine straiele cele nemaivăzute și, cum lăcomia numără de nouă ori pentru a se păcăli a zecea oară, oamenii se buluciră, întinzându-și banii. Și străinul începu a vinde, și vându, și vându, vându, vându, iar muntele de straie de pe chei scăzu, de se făcu întâi cât un deal, apoi cât o movilă, până pieri cu totul. Omulețul își strânse atunci banii în butoiașul lui și, rugând straja să ia aminte, se făcu nevăzut în cetate, în vreme ce oamenii se răspândeau pe la casele lor, bucuroși de norocul cu care se-ntâlniseră.

Și-apăi iscodi el în dreapta și în stânga, cercetă cum se pricepu și se bucură aflând că nu rămăsese-n cetatea cea albă un singur om care să nu-și fi cumpărat un strai de piele ciudată, roșie ca focul și plină de gurguie. Până și săracii făcuseră, bag seama, rost de-un ban și puseseră mâna pe câte-un strai, că despre mai-marii cetății, ce să mai spui? Erau câte unii de-și luaseră și-o sută... Iar dacă văzu și văzu străinul că toate merg după pofta inimii lui, se ascunse pe după un pietroi – se ascunse ca un broscoi – și așteptă.

Iar așteptarea nu-i fu lungă, ziua fiind pe sfârșite. Străjile-ncepură a cutreiera ulițele și omulețul le auzi trâmbițele și-apoi glasurile, vestind fără-ncetare:

— Curând se vor închide porțile! Gătiți-vă pentru marele zbor!

Așa treceau străjile pe ulițele cetății, trâmbițându-și vestea, iar străinii se grăbeau să părăsească cetatea și oamenii se-nchideau în case, pregătindu-se. Corăbiile plecară una câte una și porțile albe ale cetății se-nchiseră scârțâind.

— Oare neguțătorul care ne-a adus straiele de piele s-a suit în corăbioara lui? întrebă la malul mării mai-marele străjilor.

— Nu l-am văzut – răspunse straja, dar în clipa aceea chiar butoiașul negru al străinului prinse a se depărta, jucând pe valuri.

— Ai adormit, de bună seamă, păcătosule! strigă mai-marele. Iacă, butoiașul pornește-n larg...

Și straja privi prostită spre corăbioară și, măcar că nu-nchisese defel ochii, se-ncredință că nu-și făcuse datoria.

— Om mai sta noi de vorbă! spuse cu asprime mai-marele.

Atunci soarele coborî în mare și trâmbițele sunară de trei ori, vestind că noaptea de sidef și catifele-albastre se lăsase. Pe zidurile cele albe ale cetății sutele de aripi albe bătură aerul, stârnind vântoase ce deschiseră porțile tuturor caselor din cetate. Și oamenii ieșiră din case și se-adunară-n cea mai mare piață a cetății, privind cu mirare unii la alții.

Căci toți avuseseră același gând, și-n cinstea zborului se-mbrăcaseră cu straiele cele noi, de piele roșie ca focul și plină de gurguie.

Din nou sunară trâmbițele, aripile albe zvâcniră și cetatea întreagă, cetatea cu uliți, cu case, cu oameni, prinse a se înălța binișor. În clipa aceea însă, caldarâmul pieței se prăbuși, iar toți cei din piață se rostogoliră în prăpastia căscată sub picioarele lor, se rostogoliră și nu se opriră decât pe nisipul moale de pe malul mării, în vreme ce neguțătorul cu-nfățișare de broscoi, ivit nu se știe de unde, se arătă pe zidul cetății.

— Rămas bun! strigă omulețul. Așteptați-mă în straiele voastre de piele! și mai strigă tot soiul de vorbe batjocoritoare, pe care cei căzuți pe nisip nu le mai auziră, că cetatea se și mistuise în văzduh.

Uluiți, locuitorii cetății se priviră fără grai, înțelegând prea târziu că straiele de piele fuseseră vrăjite și că omulețul nu le vânduse atât de ieftin decât pentru a-i înșela, pentru a afla taina cetății albe și-a zborului ei din noaptea de sidef și catifele-albastre.

Și-n vreme ce rămaseră acolo, pe nisip, să se certe și să caute o ieșire care nu li se arăta de nicăieri, cetatea cea albă urma să zboare, purtată de sutele de aripi fâlfâind pe ziduri, urma să zboare cu neguțătorul cel scund, gros, cu picioare scurte și-aducând mai degrabă a broscoi.

Iar dacă cetatea cea albă zbură ce zbură tot înălțându-se-n văzduhul nopții, văzu neguțătorul o lumină care din ce în ce sporea, și nu peste mult cetatea cea albă poposi în lună. Atunci porțile cetății se deschiseră de la sine și neguțătorul tremură înspăimântat, căci cele trei chipuri albe din piață prinseră a se mișca. Ca deșteptate dintr-un somn lung, statuile se frecau la ochi, își întindeau brațele și picioarele amorțite și coborâră apoi de pe soclurile lor.

— A mai trecut un an – spuse Poetul, scuturându-și pletele de piatră.

— De ce suntem singuri? întrebă Luptătorul, rotindu-și cu mirare privirile de piatră. Unde-s oamenii?

— Unde sunteți? strigă și Vraciul, potrivindu-și cușma de piatră pe cap. Atunci îl văzură pe neguțătorul încremenit lângă zid și tustrei se strânseră în jurul lui.

— Cine ești tu? întrebă Poetul. Ochii-ți fug în lături...

— Domnule statuie – se bâlbâi neguțătorul – eu... să vezi...

— Văd – spuse Poetul, și neguțătorul urmă grăbit, rostogolind cuvintele:

— Sunt de-al cetății... în cetate... adică, m-am născut... Nu mă cunoști? Mă mir... În toți anii am zburat cu cetatea...

— Așa? se răsti Luptătorul. Și unde-s toți ceilalți?... De ce nu nentâmpină ca-n fiece an?

Dar nu mai apucă omulețul să răspundă, că un flăcău înalt, cu zâmbetul cald, se ivi în piață. Era pasămite cioplitorul, ieșit din închisoare (că vântoasa stârnită de sutele de aripi albe deschiseseră și porțile-nchisorii), iar lângă el pășea Dănțuitoarea, vie-n noaptea de sidef și catifele-albastre, după cum înviaseră și Poetul, și Luptătorul, și Vraciul.

— Ce se-ntâmplă, cioplitorule? întrebă Poetul, care-l cunoștea pe flăcău, de când se născuse.

— Nu știu – răspunse acela. Vin din închisoare... Și povesti pricina pentru care fusese întemnițat.

— Au greșit mai-marii cetății – spuse atunci Luptătorul. Dănțuitoarea e vrednică să ne stea alături... Dar cum rămâne cu stârpitura asta? și arătă către omulețul, care șuieră degrabă:

— Eu... pe mine vă rog să mă iertați... sunt tare zorit...

— Stai – spuse Vraciul. Am privit în inima ta și-ți știu gândurile. Tu...

Dar omulețul n-așteptă să fie dat pe față și prinse a goni prin piața cea mare.

— Singur ți-ai căutat-o – rosti Luptătorul și, luându-și de pe umăr arcul de piatră, înstrună o săgeată de piatră și-o slobozi în urma neguțătorului.

Săgeata vâjâi și se opri între umerii fugarului, care căzu pe caldarâm și rămase nemișcat.

— Vai! șopti Dănțuitoarea, acoperindu-și ochii de piatră.

— Nu te mai gândi la el – o rugă cioplitorul, iar Poetul îi cuprinse pe-amândoi cu privirea și spuse zâmbind:

— Așadar, vom petrece noaptea asta doar noi. Hai, Vraciule, să-ncepem!

Și-și înălță Vraciul brațele și stelele se dezghiocară de pe cer și prinseră a zbura în jurul lor, ca un roi de musculițe de aur. Și-nsoțiți de roiul stelelor ieșiră cu toții pe porțile larg deschise ale cetății și pășiră pe câmpia de argint a lunii, către un palat de-argint, ce se zărea de departe.

În mijlocul câmpiei se-nălța palatul și nenumăratele-i ferestre luceau, împrăștiind o lumină argintie. Iar dacă ajunseră la poarta cea mare, o mână de-argint zbură prin aer și le deschise poarta. Stelele rămaseră afară. Și pășind în cea dintâi încăpere văzură o mulțime de bărbați și de femei cu pielea ca argintul și cu toții-și vorbeau, ca niște prieteni vechi. Mâini de-argint zburau de colo-colo, purtând tăvi încărcate cu băuturi argintii.

— Să bem – spuse Vraciul.

O mână de-argint le aduse îndată tava cu pocale din cleștar de stâncă și cu toții sorbiră băutura argintie, răcoritoare ca o apă de munte.

— Ce-i asta? se miră Dănțuitoarea, simțind în trupul ei de piatră o căldură nebănuită.

Cioplitorul zâmbi, și o mână de-argint deschise atunci o nouă ușă, prin care trecură cu toții-ntr-o încăpere uriașă, de nu i se vedea capătul. Undeva, aproape de tavanul înalt, câteva mâini de-argint făceau să răsune cetere, în vreme ce pe podelele netezi, de te puteai oglindi în ele, se-nvârteau nenumărate perechi, dănțuind. Și erau acolo oameni înveșmântați în blăni de leu, bărbați înfășurați în mantii albe, femei împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor, și cu toții își unduiau trupurile, lunecând pe podelele cele netezi, după cum îi îndemna cântecul ceterelor.

Atunci Dănțuitoarea oftă, închise ochii și, cu mâinile adunate pe piept, se avântă pe firul nevăzut al sunetelor. Și-n încăperea uriașă dănțui singură, printre perechile ce se-nvârteau agale, dănțui ca o flacără.

— Rămâi aici? îl întrebă Poetul, iar cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald, răspunse fără a-și putea lua ochii de la Dănțuitoare:

— Da, mai rămân oleacă...

Și, clătinând din capete, Poetul, Luptătorul și Vraciul se-ndreptară către trei uși, pe care o mână de-argint le deschise înaintea fiecăruia. Și Poetul intră într-o încăpere în care se adunaseră toți poeții care grăiseră-n stihuri, de când dăinuia lumea. Erau acolo tineri cu plete răsfirate pe umeri și bătrâni cu ochii lipsiți de lumină, și cu toții vorbeau încet, rostind pe rând cele mai frumoase stihuri ce răsunaseră vreodată sub soare.

Luptătorul pătrunse într-o încăpere în care adăstau toți marii ostași ai vremurilor duse și se prinse în sfatul aspru al bărbaților înzăuați; iar Vraciul se-ntâlni cu vracii și tămăduitorii care s-au perindat în curgerea vremii prin așezările oamenilor, căci o dată pe an, în noaptea de sidef și catifele-albastre, toți dușii de pe lume se adunau în castelul de-argint de pe câmpia lunii...

Iar în încăperea uriașă Dănțuitoarea plutea parcă, unduindu-și brațele, și cioplitorul o sorbea din ochi.

„Eu, își spunea, eu i-am dat viață! Cu mâna mea i-am dăltuit trupul mlădiu și buzele, brațele gingașe și pletele vălurind... Eu, eu, eu!“. Și gându-l îmbăta și simțea că amețește și că se clatină sub povara mândriei.

— Vino, avântă-te împreună cu mine – spuse Dănțuitoarea, oprindu-se fără veste înaintea flăcăului.

Acela tresări, ca deșteptat dintr-o vrajă, și vorbi moale:

— Demult m-așteaptă acolo, după ușa cu-ntărituri de-argint, cioplitorii din veacuri...

— Să mai aștepte! râse Dănțuitoarea și, cuprinzându-l pe după grumaz, îl trase în vârtejul perechilor ce lunecau pe podelele netezi.

Și cioplitorul uită de sfatul meșterilor, la care se cuvenea să fie față și, rotindu-se printre nenumăratele perechi ale dănțuitorilor, își uită menirea. Și vârtejul din jur nu era mai aprig decât vârtejul gândurilor lui și-n bucuria ce-l stăpânea nu rămânea loc pentru păreri de rău...

— Tu ai dat chip pietrei în care dormeam – îi șoptea Dănțuitoarea – și mulțumită ție mă pot lăsa purtată de valul cântecului. Învârte-mă, cioplitorule, repede... repede... repede...

Așa, pierzându-se cu totul, dănțui flăcăul ceasuri în șir, dănțui și se dărui întreg, și tot ce era mai bun în el jertfi pe podelele netezi ale uriașei încăperi, în care perechile lunecau, lunecau...

Apoi mâinile de-argint care cântau pe cetere se-opriră fără veste, și-n palatul de-argint din lună răsunară deodată trei sunete de trâmbiță. Perechile încetară danțul, și oamenii înveșmântați în blăni de leu, bărbații înfășurați în mantii albe și femeile împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor începură a se face străvezii. Din ce în ce trupurile li se vedeau mai puțin, ca niște umbre argintii, până se topiră cu totul în lumina argintie, pierind ca niște năluci firave, de nu rămaseră în încăperea fără capăt decât cioplitorul și Dănțuitoarea.

Atunci se deschiseră trei uși și Poetul, Luptătorul și Vraciul pătrunseră în încăpere. O lumină strălucitoare le scălda chipurile.

— Să mergem – spuse Vraciul. Dar, dând cu ochii de cioplitor, pe fața căruia nu citi decât o mare oboseală, întrebă cu teamă: De ce ești istovit? N-ai sorbit puteri din sfatul meșterilor tăi?

— Nu... n-am fost la sfat – mărturisi flăcăul.

— Am jucat întreaga noapte! strigă Dănțuitoarea. Vai, cât am jucat... Poetul oftă, privind cu milă către cioplitor.

— Să mergem – spuse el. Și o mână de-argint le deschise poarta, și-afară, pe câmpia de argint a lunii, roiul stelelor îi înconjură.

Dar nici o stea nu se apropie de cioplitor, care pășea anevoie, ca un om cu sufletul bolnav...

Și tăcuți pășiră pe câmpia de argint și tăcuți intrară pe porțile larg deschise ale cetății celei albe, ce se împreunară, scârțâind, în urma lor.

— Rămas bun, noapte de sidef și catifele-albastre – spuse Poetul.

— Bun rămas pentru un an de zile – spuse Luptătorul.

— Cu bine – spuse și Vraciul, înălțându-și brațele, iar stelele țâșniră de lângă ei și se pironiră la locurile lor, pe boltă.

Atunci sutele de aripi albe bătură aerul și cetatea se desprinse binișor de pe câmpia lunii, apucând calea de întoarcere spre pământ.

— O, Vraciule – strigă deodată cu patimă cioplitorul, care până aci tăcuse, cufundat în gânduri – o, Vraciule, noaptea asta m-a legat pe veci de Dănțuitoare! Ajută-mă, rogu-te, cu puterea ta și-ngăduie-i să rămână vie lângă mine...

Dar Vraciul clătină din cap, mâhnit.

— Nu stă în puterea mea să-ți îndeplinesc dorința... Dacă i-ai fi rugat pe meșterii tăi din veac – cine știe? – s-ar fi găsit poate vreunul să te-ajute...

— Opriți! strigă atunci rătăcit cioplitorul. Aripi albe, ridicați-mă la palatul din lună! O, cum n-am știut!... Cum n-am știut!... Opriți! Opriți odată!

— Prea târziu! spuse însă Luptătorul. Ți-ai irosit noaptea și desigur te-ai osândit.

— Cum și-a irosit-o? îl certă Dănțuitoarea. Și-a petrecut-o cu mine... Lacrimi grele curseră din ochii cioplitorului și el se aruncă la picioarele Poetului, rugându-se deznădăjduit:

— Măcar tu arată-te îndurător! Luptătorul are o inimă de piatră, Vraciul e bătrân și inima-i e de gheață, dar tu, tu ești tânăr și-ai cântat dragostea...

— Nu dragostea cântă în inima ta – spuse însă cu tristețe Poetul. Ești bolnav de mândrie, cioplitorule și nu vrei să te desparți de lucrul mâinilor tale...

— Ajută-mă, totuși – plânse acela – nu mă lăsa...

— Ridică-te – vorbi atunci Vraciul. În noaptea asta ai prețuit mai mult un chip decât meșteșugul care ți-ar fi îngăduit să cioplești nenumărate alte chipuri, tot mai desăvârșite. În noaptea asta te-ai oprit în loc și niciodată nu vei mai ciopli ca până azi. Ai rămas încremenit în noaptea asta, cioplitorule, și tot ce pot face pentru tine e să-ți duc încremenirea până la capăt.

— Și voi sta veșnic lângă Dănțuitoare? strigă cioplitorul.

— Și vei sta veșnic lângă Dănțuitoare – încuviință cu tristețe Vraciul.

— Îți mulțumesc – șopti flăcăul. E tot ce mai doresc.

Și Vraciul își întinse atunci degetul de piatră și cu degetul de piatră atinse ochii cioplitorului, și nările, și buzele, și urechile. Și cu degetul de piatră îi atinse inima...

Iar cetatea cea albă pluti, pluti, coborând prin văzduh, și-n zori se lăsă pe malul mării, unde oamenii înșelați de neguțătorul cu-nfățișare de broscoi așteptau cu inima strânsă, în straiele de piele roșie ca focul și plină de gurguie, cu care lăcomia lor îi dăruise. Și, văzând-o că se lasă pe nisip, năvăliră cu toții în cetate, și-n piața cea mare dădură peste leșul omulețului și se minunară de săgeata de piatră care-l răpusese; dar mirarea nu le cunoscu margini când, lângă chipurile Poetului, Luptătorului și Vraciului, văzură chipul Dănțuitoarei, și-alături de ea, chipul cioplitorului, încremenit pe veci...

Și-au mai trecut de-atunci nenumărate nopți de sidef și catifele-albastre, dar nimeni n-a mai zburat cu cetatea cea albă în palatul de-argint de pe câmpia lunii, căci sutele de aripi albe s-au făcut și ele de piatră pe ziduri și n-au mai fâlfâit nicicând...

A fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită la malul mării. A fost odată o cetate... și povestea i se deapănă agale, a fost odată o cetate fără seamăn – și n-a lăsat decât prilej de jale.

O, de-ai putea închide-nvățătura în inima și-n mintea dumitale!