Basmele omului (1958) Fântâna domniței

Fântâna domniței

Și-așa cum îți spusei, pe lumea asta sunt povești cu duiumul! Nu zău, cum te-ntorci și cum te sucești, dai peste-o poveste, că poveștile (nu mai e demult o taină pentru nimeni, așa că mă-ncumet și eu să ți-o spun la ureche), poveștile cresc la margine de drum, în plopii care fac pere mălăiețe și-n răchitele care fac micșunele, dar eu unul n-am văzut, nu știu și, dacă nu știu, mai bine tac. De ce să grăiesc în dodii? Despre plopi însă știu bine și, odată ce știu, iacă, nu mă tem s-o spun în gura mică la urechea orișicui...

Acu, de bună seamă, odată ce cresc în plopi, poveștile sunt toate adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar asta nu înseamnă, vezi bine, că toate sunt adevărate deopotrivă. De ce să mint? Unele-s mai adevărate, altele mai puțin. Numai că eu am să-ți spun acu cea mai adevărată dintre toate poveștile care s-au spus vreodată, de când soarele arde pe cer. Iar dacă ai să afli în povestea asta o singură minciună, fie și una mică, fie și un fleac de minciună, o pârlită de minciună, o minciunică, atunci îți dau voie s-o mai asculți o dată, de la început și până la sfârșit, ca să te-ncredințezi că am dreptate!

Cum? De ce lungesc vorba? Dar nu lungesc nimic... Și ca dovadă iacă, ți-am și spus că-ntr-o țară trăia odată o domniță de viță. Și-avea domnița palate și podoabe nenumărate, rochii și calești, avea tot ce poftești, că nu era lucru pe lume să nu-l râvnească, și dacă-l râvnea, îndată-l avea. Păi cum? Te ruga atât de dulce să-i dăruiești tot ce-i plăcea, că nimeni nu se mai putea pune împotrivă.

— Ai o pasăre măiastră? zicea domnița. Dă-mi-o! Dă-mi-o de bunăvoie că de nu, te trag în țeapă! Iar la asemenea rugăminte, pricepi, nimeni nu pregeta să-i facă pe plac, și domnița fugea cu pasărea-n iatac.

Și-apoi, într-o bună zi ieși domnița din palat și porni să se plimbe prin cetate, și se plimbă, se plimbă și nu-ntâlni picior de om. Se vestise, pasămite, că are de gând să se plimbe și locuitorii se ascunseseră care pe unde putea, știind că dacă o-ntâlnesc are să râvnească ba una, ba alta, și are să-i despoaie. Iar domnița trecea mânioasă pe ulițele pustii, singură și pusă pe harță.

Dacă merse ce merse, ajunse lângă o grădină nespus de frumoasă, pe care n-o mai văzuse nicicând.

— Ia te uită! își spuse domnița. Așa grădină mi-ar plăcea și mie... Deschise portița și păși în grădină, dar cum păși, cum intrară-n pământ și florile, și iarba, și tufișurile. Se frecă ea la ochi, grădina însă pierise și doar în mijloc se mai înălța un pom stingher. Înciudată, unde nu se răsuci domnița pe călcâie și valvârtej ieși pe portiță; dar când privi din uliță, ce să vadă? Florile, iarba și tufișurile erau iarăși la locurile lor.

— Nu se poate! strigă domnița și bătu din picior, mai-mai să-și scrântească glezna.

Ca o furtună năvăli pe portiță, și numai ce puse piciorul în grădină, că toate pieriră din nou, de parcă n-ar fi fost.

— Care-i stăpânul grădinii? strigă înciudată domnița, dar nimeni nu răspunse și nimic nu se clătină.

Strigă de câteva ori, până ce, istovită, se rezemă de gard. Atunci i se păru că ceva lucește în pomul din mijlocul grădinii. Și se apropie de pomul acela și văzu spânzurând pe-o cracă un singur măr de aur.

„Dacă stăpânul grădinii ar fi răspuns când am strigat, își spuse domnița, i-aș fi cerut mărul și, de bună seamă, mi l-ar fi dat. Am să-l iau singură și gata!“.

Și-ntinse mâna să apuce mărul de aur, dar mărul sări de pe craca lui și se opri pe altă cracă, dedesubt. Speriată, domnița făcu un pas îndărăt. Mărul stătea atât de cuminte pe craca de care se agățase, că ea își luă inima în dinți și-ntinse mâna din nou. Îndată sări și mărul de la locul lui și se puse pe altă cracă, și mai jos.

— Am să-mi ies din sărite! strigă domnița și, dacă în palatul ei curtenii i-ar fi auzit strigătul, fără îndoială că toți ar fi prins să tremure ca frunza.

Dar în jurul domniței nu se afla nici umbră de curtean, nimeni nu-i auzi strigătul și nimeni nu tremură. Atunci, strângând din dinți, întinse încă o dată mâna și mărul de aur sări iar de pe cracă și se așeză binișor pe pământ.

— Acu te-am prins! se bucură domnița și se repezi înainte.

Dar, când încercă să-l apuce, mărul se afundă în pământ și-n locul unde abia stătuse se ivi o gaură. Tremurând de necaz, domnița își vârî mâna în gaura aceea, socotind că dăduse în sfârșit de mărul buclucaș. Trase și, când colo, trase de un soi de cârlig cu rost ascuns acolo, bag sama, că-ndată simți cum se lasă-n jos, de parcă pământul s-ar fi prăbușit odată cu dânsa.

— Ajutor! strigă domnița. Săriți! Ajutor! Dar nimeni n-o auzi, nimeni nu-i răspunse și ea se cufundă, se cufundă până ce tălpile i se opriră pe una dintre rădăcinile mărului.

Vru să urce, dar peste capul ei pământul se-nchisese și se pomeni prinsă ca-ntr-o capcană. Iar un opaiț care nu părea atârnat de nimic, un opaiț lumina rădăcinile și, când îl privi mai bine, văzu că opaițul era chiar mărul de aur pe care-l râvnise.

Mărul începu să coboare; iar, temându-se că rămâne în beznă, domnița coborî din rădăcină-n rădăcină, ca pe niște trepte, coborî și se afundă în pământ. Cât a durat coborâșul, n-am știre, dar când s-a sfârșit, domnița se trezi pe-o câmpie de piatră.

Până hăt, departe, câmpul de piatră se-ntindea neted ca-n palmă, iar mărul de aur îl lumina, spânzurând undeva, în dreptul frunții albe a domniței. Și porni din nou mărul, sărind pe sus, și domnița-l urmă uitând că voise să pună mâna pe el.

— Să nu mă lași în beznă, auzi tu? îi porunci.

— Aud – răspunse mărul.

— Cum, știi să vorbești? se mânie domnița. Apăi atunci să-ți fie rușine obrazului!... Pe unde mă porți, mărule?

— Ai să vezi tu – zise mărul și nu voi să mai spună nimic.

Și-o purtă pe domniță peste câmpul de piatră, o purtă și-o purtă până ce condurii ei se sparseră.

— De-acu nu mai fac un pas! strigă domnița, privindu-și cu milă degetele de la picioare, ieșite din conduri.

Atunci se pomeniră în fața unei matahale de om, care purta în spinare un gheb uriaș.

— Ce mi-ai adus, mărule?

— Ia, o domniță — răspunse acela.

— Bre, bre, oare numai domnițe trăiesc pe pământ?... De la o vreme mă blagoslovești numai cu domnițe, cu jupânițe și cu-mpărătițe...

— De, ce să-i faci! oftă mărul. Calul de dar nu se caută la dinți.

Acu, domnița le ascultase sfatul, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Dar, dacă mai auzi și ultimele cuvinte ale mărului, nu se mai putu stăpâni.

— Nu v-ar fi rușine, neobrăzaților! se răsti ea. Așa grăiți voi despre cele mai alese făpturi de pe pământ?... Cum de n-am eu la-ndemână un călău priceput, ba chiar și unul nepriceput, că tot ar ști să vă-nvețe minte!

— Iacă, asta-i marfa – oftă mărul. Dacă nu-i pe alese...

— Fii bun, mărule – se rugă uriașul, întorcându-se cu ghebul către măr.

Și-apăi când se izbi mărul de ghebul aceluia, se desfăcu ghebul și-o scară de frânghie se lăsă din el, ca de la o fereastră.

— Suie dumneata pe scară – o îndemnă mărul; dar domnița se trase îndărăt.

— Eu?... Nici în ruptul capului! Ce să caut acolo?

— Dar multe mofturi mai faci! se stropși atunci uriașul. Suie odată dacă ți se spune!

Și-atât de năprasnic strigase, că domnița nu cuteză să i se mai împotrivească. Înspăimântată, se repezi la scara de frânghie și prinse a sui.

— Câte zici că ai pân-acu? întrebă mărul.

— Dar cine le mai știe seama? dădu răspuns uriașul, clătinându-și amărât căpățâna.

Și-așa urmară să grăiască potolit, în vreme ce domnița suia pe scara de frânghie, suia mereu, până ajunse la capătul scării. Acolo, ce să vadă? Un drum mărginit de salcâmi pornea prin ghebul uriașului. Iar dacă puse domnița piciorul pe drumul acela, odată se trase înăuntru și scara de frânghie, iar intrarea se închise-n urma ei, de nu se mai cunoscu nici locul unde fusese...

Ai fi zis că-n ghebul uriașului se cuvenea să fie beznă, așa-i? Ei, iacă, nu era. Privi cu mirare domnița și văzu că pătrunsese într-o lume cu cer și pământ, cu iarbă și copaci, iar toată lumea aceea era scăldată într-o lumină întunecată. Iar dacă merse ce merse pe drumul mărginit de salcâmi, se sfârși drumul acela la malul unui lac.

— Ciudat gheb mai poartă în spinare și matahala asta! spuse cu glas tare domnița.

Și numai ce spuse așa, că o știucă se și ridică la fața lacului.

— Știucilor, suratelor – strigă știuca – haideți, că ne-a sosit mâncarea!

— Ce tot vorbești? o luă la rost domnița. Unde vezi tu mâncare?

Știuca o privi lung și spuse cu mirare:

— Asta-i bună! Dar tu ce socoți că ești?... Băutură?

— Te poftesc să fii cuviincioasă! strigă domnița. Și să nu-ți treacă prin minte că, dacă am binevoit să-ți vorbesc, îți poți lua nasul la purtare. Sunt o domniță!

— Așa? se bucură știuca. Tare-mi plac domnițele!

Și unde nu ridică odată un băț de care era legată o sfoară. Iar când îndreptă bățul către ea, văzu domnița că de sfoara aceea spânzură un cârlig de undiță.

— Ce faci? strigă domnița, uluită.

— Pescuiesc – zise știuca, încercând s-o prindă cu undița. Hai, domniță, agață-te!

Și-ntr-o clipă se iviră la fața apei sumedenie de știuci, toate cu câte-o undiță, și fiecare încercă s-o prindă pe domnița care se trase îndărăt, albă la față ca varul.

— Ai speriat-o! strigară știucile și, dacă văzură că undițele lor n-o mai pot atinge, tăbărâră cu toate asupra știucii care intrase în vorbă cu domnița: De câte ori ți-am spus că la pescuit nu se vorbește?

— Iertați-mă! scânci știuca. N-am să mai fac...

— Tot așa ai spus și rândul trecut! Și știucile se cufundară-n lac, trăgându-i știucii celei guralive un toc de bătaie, să-și amintească măcar de-aci înainte că pescarului i se cere să tacă din gură.

Iar văzând că nu-i de șagă, se-apucă domnița să ocolească lacul știucilor. Trecu prin salcâmii care-o zgâriară și-i sfâșiară hainele cu acele lor lungi, se târî, se luptă și până la urmă dădu peste-un alt drum, la marginea căruia păștea un cal.

— Căluțule! Căluțule! strigă bucuroasă domnița, gândind să-ncalece și să-și scutească alte osteneli.

Calul își înălță însă capul și-o privi cu tot atâta bucurie.

— În sfârșit! spuse el și, nici una, nici două, sări în spinarea domniței.

— Ce... Ce faci? apucă să mai strige aceea, moartă de spaimă și alta nu.

— Lasă vorba! îi porunci însă cu asprime calul. Dii! N-am vreme de pierdut... Și unde nu-i puse odată frâul pe cap, îndemnând-o la drum.

Și-apăi îl cără domnița pe calul călăreț, îl cără cât îl cără, până ce, istovită, căzu cu cal cu tot.

— Dii, mârțoagă! strigă calul, dar domniței nici prin gând nu-i trecea să se ridice.

Era frântă de oboseală, buimăcită și, uitând că-n palatul ei nu izbutea să adoarmă decât pe saltele din puf de privighetoare, dorea din tot sufletul ca asprul călăreț să-i îngăduie să se culce acolo, în praful drumului. Iar dacă văzu că n-o putea urni, calul își spuse, pesemne, că mai degrabă ajunge singur unde avea treabă.

— Păcătoase mârțoage ne mai trimit de la o vreme! bombăni el.

Și, tot bombănind, îi luă frâul de pe cap și se duse la treburile lui, în vreme ce domnița adormi pe dată și dormi, dormi pe salteaua de praf, așa cum nicicând nu dormise în patul de aur din palatul ei.

Când se trezi, se frecă la ochi și nu pricepu unde se află. Bătu din palme, ca să-i vină slugile și nimeni nu veni și se văzu întinsă-n drum, cu straiele mânjite și sfâșiate. Atunci își aminti de tot ce i se întâmplase și se ridică speriată, grăbind în căutarea unui adăpost, unde să fie apărată de primejdii.

Iar dacă merse o bucată de drum cât o aruncătură de băț, se află înaintea unei ciuperci nemăsurat de mare. Sub pălăria ciupercii, ca-n bătătura unei case, zăceau care, pluguri și unelte mărunte. Se apropie domnița și văzu că-n trupul ciupercii se află o poartă de lemn. Atunci, cu teamă, bătu în poartă.

— Cine bate?

— Eu, domnița...

Poarta se deschise și-n prag se ivi un flăcău. Straiele-mpărătești pe care le purta erau mai rupte și mai feștelite decât straiele domniței, iar pe capul flăcăului strălucea o coroană.

— Încă o domniță! spuse-n silă flăcăul. M-am săturat de domnițe, ca de mere acre...

— Cum de cutezi? se sumeți domnița.

— Iaca, răspunse flăcăul. Cutez! Și nu mă mai ține de vorbă, că domnii porci s-au pus la masă și-au să mă ia la trei păzește dacă nu le aduc țuiculița și măslinele...

— Porcii? se înspăimântă domnița, amintindu-și de știucile care încercaseră s-o pescuiască și de calul pe care-l purtase în spinare.

— De bună seamă – spuse flăcăul. Îi slujesc la masă... Pe tine la ce te-au pus?

Domnița bătu din picior, dar cum își părăduise condurii, se izbi într-o piatră și prinse-a plânge:

— Vreau acasă! plângea domnița. Nu-mi place aici! Vreau acasă!

— A, ești nou venită – pricepu flăcăul. Iaca ce-i! Fă bine atunci și ia-o pe după spatele ciupercii noastre, până ai să dai peste cușca domnului câine.

Spune-i că vii de pe pământ și are să te rânduiască el pe unde-o fi nevoie... Și, zicând așa, își potrivi flăcăul coroana și, fără a-și lua rămas bun, se grăbi să ducă țuiculița și măslinele, ca să nu-l ia domnii porci la trei păzește! Rămasă singură, domnița mai plânse oleacă și, neavând ce face, o luă pe după spatele ciupercii, așa cum o sfătuise flăcăul. Și nu merse mult, că dădu peste cușca unui câine.

— Cuțu! Cuțu! strigă domnița, dar un glas gros se răsti deodată la ea:

— Frumos vă-nvață să vă purtați acolo, pe pământ; tare frumos, n-am ce zice!... Bate mai întâi cuviincios la poartă și nu striga prostii.

Bătu domnița și-ntrebă cu sfială:

— E voie?

— Poftește!

Atunci intră domnița în cușcă și se pomeni față în față cu un câine ciobănesc.

— Când ai venit? o întrebă câinele, privind-o peste ochelari.

— Ieri — spuse domnița. Adică, azi... Adică...

— Am înțeles – oftă câinele și, clătinând din cap, deschise un catastif mare în care însemnă pe rând numele domniței, locul de unde venea și ziua când pășise în Țara-din-Ghebul-Uriașului, după care întrebă: Ce știi să faci?

— Nimic – spuse domnița. Adică știu să mă plimb, să dorm, știu să bat din palme...

Câinele se scărpină la ceafă cu pana de gâscă muiată în cerneală și-și mânji bunătate de blană, dar nici nu luă seama, atât era de încurcat.

— Nu știu ce să mai fac – mărturisi el. Toate domnițele sunt deopotrivă de nepricepute...

— Știu să călăresc! spuse domnița, dar îndată și-aminti de calul pe care-l purtase și strigă: Ba nu, am uitat! Crede-mă că am uitat. Zău!

— Te cred – rosti câinele. N-ai putea duce un mânz, darămite un cal voinic... Știi ce? Am să te trec la doamnele oi.

— O domniță la oi?

— La doamnele oi, da! Nădăjduiesc că ai să fii supusă și că n-ai să le dai prilej de supărare...

Iar dacă îi dădu un răvaș către domnul berbec, mai-marele oilor, îi arătă câinele pe unde s-o apuce și merse domnița de i se înfățișă berbecului, care sta proptit într-o bâtă ciobănească.

— Baciule, a venit o domniță – îl vesti o oaie.

— Ia s-o vedem – spuse berbecul. Și când domnița se apropie, o cântări din ochi: Mda! Trece-o la turma de țurcane...

Oaia dădu din cap, în semn c-a priceput, și deschise un țarc. Iar care nu fu mirarea domniței când văzu în țarcul țurcanelor... o turmă de domnițe. Oaia atârnă o talangă de șiragul mărgăritarelor pe care domnița le purta la gât și strigă cât putu de tare:

— Hei, țurcanelor! V-am mai adus o domniță...

Apoi închise țarcul și plecă, în vreme ce domnițele țurcane se strânseră în jurul domniței, sunând din talăngi și vorbind toate odată.

— Nu pricep nimic, grăiți pe rând – le rugă domnița.

— Ai avut noroc că te-au trecut la turmă – spuse o domniță scundă și rotofeie.

— Aici trăim ca-n palatele noastre – zise cu trufie o altă domniță, care-și ținea nasul tot pe sus.

— Nu facem decât să ne plimbăm, să dormim și să mâncăm – strigă o domniță veselă.

— Ce-i drept, în fiecare primăvară ne tund – spuse alta.

— Ne tund? Cum ne tund? strigă domnița.

— Bine, așa cum se tunde – o lămuri careva. Cu foarfecele.

Și-abia atunci văzu domnița că domnițele țurcane purtau toate câte un tulpan, care le-ascundea părul ciuntit.

— Noi suntem doar țurcane și încă o ducem destul de bine, dar să vezi trai la domnițele merinos! oftă o domniță lungă și deșirată.

Așa, din vorbă-n vorbă, află domnița că din cosițele celor de la turmă se țes pături pentru domnii cai. Și plânse auzind una ca asta, că dacă se-nvoia să se plimbe, să doarmă și să mănânce, nu se-mpăca nicicum cu gândul că pletele unei domnițe pot sluji drept pături pentru cai. Iar după ce plânse ce plânse, plecă să se plimbe cu turma, și zilele începură a se scurge atât de asemănătoare, că domnița pierdu șirul zilelor. Se obișnui cu oile ciobănițe și cu baciul berbec, se obișnui cu țarcul și cu tunsul, și doar nespus de greu își putea închipui că trăise cândva și altfel decât cu o talangă la gât. Și trecu așa multă, multă vreme...

Acu, ghebul uriașului atârna tot mai greu, că mărul de aur aducea zi de zi, ba un prinț, ba o jupâniță, ba un boier, ba o domniță. Se clătina bietul uriaș pe picioare, se clătina sub povara cea mare, iar mărul îi aducea întruna oaspeți, că nu li se mai sfârșea neamul!

Și-apăi într-un rând, când o jupâniță cu trupul cât un poloboc, sui pe scara de frânghie, uriașul nu mai dovedi să se ție drept. Se-ncovoie, se-mpletici și, dând cu ghebul de pământ, căzu cât era de lung. Iar ghebul odată plesni și prin plesnitura aceea prinseră a sări ca niște purici împărați și împărătițe, domni și domnițe, jupâni și jupânițe, mă rog, câți fuseseră-nchiși în gheb, de se simțiseră cam strâmtorați în ultima vreme.

— Stați pe loc! Opriți! strigă mărul de aur, dar degeaba strigă, că un zdrahon de împărat mustăcios odată puse mâna pe el și-l sili să scoată pe pământ toată strânsura aceea de capete încoronate.

Mărul, biet, ce să facă? Nu-și mai răci gura de pomană, că de știut știa el ce știa, și-i călăuzi pe toți pe același drum pe care-i călăuzise cândva. Și, după cum veți fi bănuit, domnița noastră se afla și ea printre cei de năvăliră pe pământ. Iar dacă se văzu la larg, își luă rămas bun de la domnițele țurcane și se-ndreptă spre casă.

Și-apăi merse domnița sunându-și talanga, merse și tare se minună nemaicunoscând nici locurile, nici oamenii. Grădina cea neasemuit de frumoasă pierise, pierise și pomul care făcuse făcuse mărul de aur.

— Încotro e palatul? o întrebă domnița pe-o fetiță care bătea mingea pe-acolo.

Fetița însă se sperie și fugi. Și merse domnița pe ulițele pline de oameni, că nimeni nu se mai ferea cu din calea ei, iar dacă ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle palatul, văzu doar o fântână. Un chip de piatră se-nălța acolo și domniței i se păru întâi că-i chiar chipul ei; iar când se apropie, zări o oaie de piatră, din gura căreia țâșnea un firicel de apă, și firicelul de apă cădea într-un havuz.

Ca fermecată, domnița privi ceasuri la rând spre oaia de piatră. Ba i se părea că-și vede chipul, ba se-ncredința că nu-i decât o oaie... Apoi prinse a-nsera și, ca să vadă mai bine, trecu peste marginea de piatră a havuzului, intră în apă și se opri lângă chipul de piatră.

...Iar în zori, când oamenii umplură ulițele, tare se minunară văzând că lângă oaia de piatră a fântânii se mai ivise o oaie. Cum bătea vântul, talanga de la gâtul oii se mișca și sunetele talăngii parcă spuneau: „Domniță! Domniță! Domniță!“.

Oamenii numiră atunci fântâna Fântâna Domniței și, pentru-ntâia oară, se-ncredințară că și-o domniță-i bună la ceva.