Basmele omului (1958) Măria sa moșul

Măria sa moșul

În urmă cu mulți, mulți ani, cam pe când furnicile mai erau cât buhaii și mugeau gros, bu-bu, iar buhaii cât furnicile susurau de-i auzeai abia-abia, în urmă cu mulți, mulți ani, zicu-ți, o tupilătură de bordei își ițăia coperișul de paie, uite colo. Trăiau în bordeiul cela, ca vai de lume, un moș și-o babă. Da’ slabi, da’ pungiți, da’ flenduroși, cum n-ai mai văzut și n-ai să mai vezi câte zile-i avea! Cum trăiau ei în bordeiul lor, nu mai întreba...

Moșul, ca moșul. Îi rămăsese un dinte în gură și se ținea strașnic de fudul în fața babei, care-i pierduse pe toți încă din iarnă.

— Babo, vezi tu ce fel de dinte am eu?

— Văz, moșnege...

— Stăi, nu așa! se mânia moșul. Cum vezi? Grăiește lămurit. Ofta baba, își înălța privirile și dădea răspuns:

— Îl văz alb, frumos și lucios.

— Așa, așa, se bucura moșul. Lucios... Și-apoi?

— Și-l mai văz, apoi, curat, zdravăn și tăios...

— Ho-ho – se umflă moșul în pene – tăios, cum de nu... tăios, de bună seamă. Și-apoi?

— Și-apoi... apoi nu-l mai văz nicicum – ofta baba. Lucește mai ceva ca soarele. La soare mă pot uita, la dintele tău, ba...

Să fi văzut atunci cum îi creștea moșului inima! O făcea de două parale pe biata babă, care-și pierduse ultimul dinte încă din iarnă, își mângâia dintele cu grijă și cu teamă, nu care cumva să-l smintească de la locul lui și ieșea din bordei să-și privească brusturele. (Uitai să-ți spui că la ușa bordeiului lor creștea un brusture, și brusturele cela le ținea și de varză și de păpușoi. Că, la sărăcia lor, de unde varză? de unde păpușoi?) Baba, săraca, rămânea să plângă, vai de viața și de zilele ei!

Și iacă, ieși într-un rând moșneagul din bordei să-și cerceteze brusturele, și cum ieși, cum răcni ca scos din minți:

— Tu, babo! Vin’ de te miră, că aiasta-i încă una!

— Ce-i, omule?

— Vină și nu mai întreba alt nimic!

Ieși baba din bordei și numai ce dădu cu ochii de brusture, că-și bătu palmele cu mare mirare și rămase cu gura căscată. D-apăi că și avea de ce!

Crede-mă, de vrei, dar una dintre frunzele de brusture se întinsese și se lățise într-atât, încât acoperea de-a binelea bordeiul și-i făcea umbră.

— Ce să fie asta, babo?

— D-apăi ce să știu eu, moșnege?

Priveau amândoi la frunza năzdrăvană și, privind-o, băgară de seamă că frunza tot mai crește; iar, pe măsură ce crește, i se lungea și coada. Până-n seară se înălțase frunza de-un stânjen și se lățise cât o moșie.

S-au culcat ei doi, dar parcă mai puteau s-adoarmă? Toată noaptea au pândit să se facă zi mai degrabă și, iaca, zi nu se mai făcea.

— Lungă noapte! oftă moșul, de la o vreme.

— Adevărat, lungă – oftă și baba.

Se-ntoarseră pe partea cealaltă și din nou încercară să dea geană prin geană. Tăcură ce tăcură și numai ce oftă moșul:

— Tii, da’ lungă noapte!

— Lungă, zău așa – îi ținu și baba isonul.

Nu mai răbdară și ieșiră din bordei. Noaptea, noapte. Când colo, își înalță moșul privirile și, ce să vază? Frunza lui de brusture se lățise peste lume și, punându-se-ntre lume și soare, făcea umbră pământului. Soarele, bietul, răsărise de mult, dar dacă brusturele nu-i îngăduia să alunge noaptea?

— Ce zici tu, babo?

— Nu mai zic nimic, se umili baba. Numai că mă tem.

— De ce te temi, babo?

— Nu știu.

— Uuu, cap de babă! se stropși moșul, tremurând și simțind că de groază i se izbesc genunchii. Te temi, de cine? De brusturele nostru?

Începu baba să plângă. Și ce crezi? Atât de potop de beznă fără sfârșit, nu era de ici, de colo. Se suci moșul ce se suci, se perpeli ce se perpeli, dar cum se sucea, cum se perpelea, ieșire din încurcătură nu afla.

— Ce să încep eu acu? șopti moșul, spunându-și gândurile cu glas tare. Au să mă ia oamenii la trei păzește... Cum să-i las eu în beznă? N-are să se mai facă grâu, nici iarbă, nici poamă... Om muri de foame!

— Suie pe brusture! auzi atunci un îndemn limpede și răspicat.

— Ce spui tu, babo? se minună moșul.

— Eu? N-am deschis gura, păcatele mele...

Trase moșul cu coada ochiului în dreapta, în stânga, încercă să străpungă întunericul, dar nu văzu nimic.

— Suie pe brusture!

Moșul simți deodată că-l ia cu frig și se întoarse iar către babă.

— Tu ai grăit, babo?

— De grăit îmi arde mie?! răspunse baba bocind pe înfundate.

— De ce-ți arde ție? se răsti moșul.

— Îmi arde de plâns și-atât.

Căzu moșul pe gânduri și iar simți un deget de gheață pe șira spinării.

— Bre, bre, atunci cine grăiește? șopti cu sfială.

— Eu.

— Care eu?

— Eu, dintele tău.

Dacă-o mai auzi și pe asta, se lăsă moșul pe un pietroi, simțind că nu-l mai țin picioarele. „Îi prăpădul lumii, îi trecu prin minte. Aiasta-i și alt nimic... Brusturii astupă lumina soarelui și dinții grăiesc“.

— De ce te temi, moșnege? se înălță glasul dintelui. Mi-ai purtat de grijă, te-ai fălit cu mine, și iaca, voi să-ți fiu și eu de ajutor. Suie pe brusture!

— Cum să sui pe brusture, bre, dințișorule? A trecut vremea când mă cățăram în copaci, cu sprinteneala anilor de demult...

— Ascultă vorba mea! Ia securea, taie scară-n coada brusturelui și suie. Moșul, nu și nu, dintele da și da – tot pe-a dintelui a rămas. Și-a luat moșul securea, s-a legat pe după mijloc cu un curmei și i-a legat babei pe după mijloc capătul celălalt, a proptit ușa bordeiului cu un pietroi și-a prins a tăia prima treaptă. Treaba mergea lesne, că, deși groasă cât o casă, coada frunzei uriașe era moale ca un picior de ciupercă. Moșul tăia, și baba plângea.

— Taci, babo, nu mă-mpiedica din tăiat!

— Nu te-mpiedic, nu...

— Atunci de ce bocești?

— Dacă mă târâi pe cozi de brusture!

Așa, mai cu-o vorbă, mai cu-o sfadă, ajunseră la a nouăzeci și noua treaptă. Se opri moșneagul să răsufle și privi în jos. Bezna era cumplită, ca-ntr-un cazan cu smoală.

— Bieții oameni! șopti baba.

— Ce-ai cu oamenii? se rățoi moșul. Noi nu suntem oameni? și prinse a tăia a suta treaptă.

Cu chiu, cu vai, după nouă luni de zile, ajunseră pe frunza de brusture. Ca să vezi dumneata cât crescuse buruiana!

Sus era lumină, soarele strălucea și frunza părea o nesfârșită câmpie înverzită.

— Ce facem acu, dințișorule? întrebă moșul.

— Ce să facem? Mergem tot-nainte...

Merseră dară înainte și nu peste multă vreme ajunseră la niște curți strașnice, împrejmuite de ziduri verzi. Lasă că și palatul de dincolo de ziduri, la care pătrunseră printr-o poartă verde, tot verde era. Se uita moșul cu ochii cât cepele, se uita baba cu palma la gură și nu știau pe ce lume se află.

— Ce să fie aici, moșnege? îndrăzni baba, dacă-și sătură privirile.

— Ce să fie? îi întoarse moșul vorba. Căsuța noastră... Așa-i, dințișorule?

— Numaidecât așa, grăi dintele. S-o stăpâniți sănătoși!

Intrară dară în palat și-i cercetară încăpere după încăpere, minunându-se de câte vedeau. Se aflau acolo paturi și covoare, mese și scaune, tacâmuri și ștergare, iar toate erau verzi ca frunza de brusture. Opaițele erau verzi, și verde era lumina pe care-o răspândeau; pe pereți atârnau zugrăveli verzi, înfățișând cai cu coame despletite.

— Păcatele mele – șopti baba cu spaimă. Cai verzi pe pereți!

— Ian taci, bre! i-o reteză însă moșul.

De când se cățărase pe brusture părăsise, pasămite, orice urmă de sfială. Se plimba țanțoș prin încăperile cele verzi și, cum obosi de la o vreme, se tolăni pe-un pat verde, poruncind fălos:

— Tu, babo, ia adă la masă!

Aduse baba niște pești verzi, pâine verde, o friptură verde și niște plăcinte verzi, care-o așteptau parcă la cuhnia verde a palatului. Mâncă moșul și se sătură, cum nu se săturase de când mama îl făcuse.

— Te-ai săturat? îl întrebă baba.

— De – răspunse el – calul de dar nu se caută la dinți...

Și, ca și cum ar fi așteptat doar să pomenească de-ai lui, dintele moșului, dintele cu care se fălea, dintele năzdrăvan, se desprinse atunci de la locul lui și, hop, sări pe masă.

— Ha, dințișorule! răcni moșul. Văleu, dintele meu alb, frumos și lucios!... Dintele meu curat, zdravăn și tăios... Unde mi-ai plecat, dințișorule?...

— Nu te teme, moșule – grăi dintele. Acu ai ajuns om cu palat și cu friptură pe masă și-ai trebuință de strajă la poartă... Babo – se răsuci el apoi către bătrâna rămasă ca de piatră – n-ai un bold, babo?

Se căută baba, se căută și găsi un bold înfipt în pestelcă.

— Iaca boldul...

— Așa – spuse dintele apucându-l. De-acu, moșule, dacă ai treabă cu mine să știi că nu mă mai găsești strajă la gură, ci strajă la poartă... Și, cum zise, sări de pe masă, străbătu încăperile palatului și se așeză în dreptul porții, unde prinse a mărșălui cu boldul pe umăr, ca o cătană.

— Bre, bre! mormăi moșul, amărât pe de-o parte că-și pierduse ultimul dinte, dar mândru pe de alta că-l vedea harnic și plin de râvnă.

Și-apăi iacă-așa prinseră a curge zilele în palatul cel verde. Moșul se trezea la prânz, umbla ce umbla prin încăperile verzi, apoi se așeza la masă și baba-i aducea peștii verzi și pâinea verde, friptura verde și plăcintele verzi, care nu se mai sfârșeau. (Na, că uitai: după toate câte le spusei, mai aducea baba și-un stacan cu apă verde, că stacanul nu se golea, după cum bucatele nu se sfârșeau.)

Numai că azi așa, mâine așa, mereu așa, se sătură moșul de pești, de friptură și plăcinte. Unde mai pui că-ncepuse să-l ostenească verdele și-ar fi poftit să mai îmbuce și-o măliguță galbenă, cu lăptic dulce și alb.

— De unde, moșnege? se căina biata babă. Dacă stăm pe-o frunză, ca gâzele...

— De unde, de neunde, voi măliguță, auzi tu?

— Aud. Da’ nu-i...

— Așa? se înciudă moșul. Ei, ia du-te tu la poartă și-mi cheamă dintele! Se duse baba la poartă și găsi dintele, care făcea de strajă, cu boldul pe umăr.

— Iacă-așa și-așa, poftește moșul măliguță – se tângui baba.

— Poftește? zise dintele. Nu-i nimic! Și-ndată se și înfățișă înaintea moșului, care aștepta într-un jilț căptușit cu nouă perne moi.

— Ce facem, dințișorule? îl întâmpină moșul.

— Iaca bine. Scobește o gaură în frunza pe care stăm. Se apucă moșul și făcu o gaură cât un puț.

— Suflă prin gaură, spre pământ – mai spuse dintele.

Îl ascultă moșul și prinse a sufla. Și, nu știu, căpătase hârbul de moșneag atâta putere sau dintele năzdrăvan era cu pricina, dar de suflarea aceea se stârni pe pământ o vântoasă cum n-a mai fost și n-are să mai fie. Colbul se ridica în valuri și, dacă dintele n-ar fi răcnit: „Fugi de la gaură! În lături!“, nu știu, zău, ce s-ar fi petrecut cu moșneagul. Că numai ce se dădu în lături, și tot colbul ridicat de pe pământ năvăli prin gaura tăiată în brusture și se lăsă binișor pe frunză. Cât te-ai șterge la ochi, brusturele fu acoperit cu un strat de țărână.

— Așa – spuse cu mulțumire dintele. Acu puteți ara și semăna păpușoi. Numai să nu uitați să umpleți puțul din nou...

Îl privi moșul cam dintr-o parte, se încruntă, dar nu vădi nimic și acoperi puțul cu un capac.

„Ia te uită la dintele aist! își zise el. Nu cumva îi fulgeră prin minte că m-aș putea apuca eu, om cu palat și cu friptură, să ar acu și să samăn ca un fitecine?“.

Dintele plecă să-și ia straja în seamă și moșul rămase să-și odihnească privirile pe culoarea țărânei, după ce și le lehamitisise cu verde și iar verde. Și mai trecu așa un rând de zile... Dar dacă dorul măliguței nu-l slăbea pe moșneag?

Și iacă, tot frământându-se el cum și-ar putea împlini pofta fără să are, vai de mine, și fără să semene, odată, nu știu cum, își aduce aminte că din pricina foii de brusture se lăsase pe pământ o noapte cumplită.

— Bre, bre, cum or fi scos-o la capăt amărâții ceia de jos?

Și, cum puțul prin care suflase din îndemnul dintelui asupra pământului era încă neumplut, se duse moșul de-i scoase capacul și-și lipi ochiul de buza lui. Privi și se minună.

Pe pământ, vezi bine, bezna era tot atât de neagră. Dar oamenii aprinseseră din loc în loc focuri uriașe, iar la lumina focurilor munceau, în vreme ce la căldura focurilor se coceau pe țarini grâne și păpușoaie.

— Ia te uită, nelegiuiții! își spuse moșul. Te pomenești că mănâncă și măliguță, în vreme ce eu mă usuc de poftă...

Înciudat, privi mai departe, și deodată se holbă pe cât putu. Oare asta ce-o mai fi? Niște făclii suiau încet de pe pământ, suiau, suiau și – să vezi neobrăzare! – parcă taman către el suiau.

— Săriți! răcni atunci moșul, tulburat foarte. Ne năvălesc dușmanii. Strajă, aține-te! babo, zăvorește porțile! Trâmbițați și trageți clopotele! Fiți gata să muriți pentru moșul vostru drag!

Și îndată, răcnind strașnic, se năpusti moșul într-o încăpere mai dosnică a palatului, care se nimeri o spălătorie, și se ascunse acolo sub o covată verde. Baba zăvorî porțile, iar dintele se urcă pe zid, cu boldul pe umăr.

Așteptară cu toții ce așteptară, și nu trecu mult că o ceată de oameni se și ivi pe frunză. Își stinseră făcliile dând de strălucirea soarelui și rămaseră o vreme să se bucure de acea strălucire ce pierise de pe pământ. Apoi, la îndemnul unui flăcău, porniseră din nou și iacă, se opriseră acum în fața zidurilor verzi.

— Stați pe loc! răsună atunci un glas și, ridicându-și privirile, oamenii văzură sus, pe zidul cel verde, un dinte cu un bold pe umăr.

— Ce păzești tu acolo, dinte fălos? întrebă uluit flăcăul.

— Îl păzesc pe domnul meu, stăpânul curților verzi pe care le vedeți și a toată moșia...

— Apăi fă bine și-l vestește că avem o vorbă cu el.

— Îndată – spuse cuviincios dintele.

Și începu să-l caute pe moșneag. Îl căută din încăpere-n încăpere, îl căută preț de nouă ceasuri și doar în al zecelea îl află sub covata lui, în spălătorie.

— Ce faci aici, moșnege?

— D-apoi, ce să fac? mormăi moșul, rușinat. Ia, mai nimic...

— Așa? Ci lasă-te dumneata de făcut mai nimic și vină să primești oamenii de pe pământ, că au a-ți spune o vorbă...

— S-o spună babei! rosti repede moșneagul și, țuști, dădu să se vâre iar sub covată.

Dar îl ținu dintele de rău și nu mai avu moșul ce face. De voie, de nevoie, se așeză pe un jilț verde în cea mai mare încăpere a palatului, dintele se duse și deschise poarta, iar oamenii intrară, minunându-se de toate câte vedeau.

Flăcăiașul ce părea să le fie căpetenie păși înainte și rosti cuviincios.

— Bună vremea, moșule!

— Măria Ta Moșule – îl îndreptă moșneagul, ridicându-se deodată în capul oaselor.

Oamenii dădură zvon de mirare.

— Ce vorbă-i asta, omule? se minună și flăcăul, că, vezi dumneata, pe vremea aceea nu se știa încă de măriri și boierii, iar oamenii erau toți una, ca tine și ca mine.

— Iaca bine – se răsti însă moșneagul – vorbă cu-minte... Eu stau sus în palat și soare, voi jos, în bordeie și întuneric. Cuvine-se deci să fie între noi deosebire... Oricum, întâi și-ntâi, plecați-vă genunchii...

— Dar de ce să ni-i plecăm? se nedumeri flăcăul.

— Că altminteri nu grăiesc cu voi – îi lămuri îndată moșneagul, zvârlind o căutătură piezișă.

Tare mirați de toate câte auziseră, își plecară oamenii genunchii, iar flăcăul rosti cu sfială:

— Noi, Măria Ta Moșule, am venit cu o treabă. Frunza ta de brusture ne răpește soarele. Fii bun și dă-ne soarele la loc, că fără soare viața nu-i viață!

Îi ascultă moșneagul vorbele și orice urmă de teamă îi pieri din inimă. Plimba priviri trufașe peste capetele celor îngenuncheați înainte-i și deodată prinse a râde:

— He-he, nu v-au prea ajutat focurile, precum văd...

— De ajutat ne-au ajutat ele – răspunse flăcăul. Dar ce-i un foc, ce sunt zece focuri pe lângă soare?

Se făcu tăcere și moșul se trase de fuiorul bărbii.

— Și dacă vă înapoiez soarele, ce-mi dați? întrebă el, închizând un ochi. Îmi dați zi de zi măliguță galbenă cu lăptic alb și dulce?

— Îți dăm, moșule... asta, Măria Ta Moșule! Îți dăm, cum de nu! Strigă flăcăul, bucuros că scăpase doar cu-atât.

Plecară oamenii. Pe lângă peștii verzi și pâinea verde, pe lângă friptura verde și plăcintele verzi, pe lângă apa verde, baba începu a aduce la masa moșului și măliguță galbenă cu lăptic alb și dulce. Se bucura moșul și înghițea hulpav din toate, mulțumit că pentru a le dărui celor de jos câte ceva din lumina și căldura soarelui nu trebuise decât să înlăture capacul puțului pe care-l săpase când suflase asupra pământului. Prin puțul acela privea soarele către bieții oameni, cărora li se părea că au soarele întreg, ca mai-nainte.

Și mâncă moșul măliguță azi, o mâncă mâine, o mâncă zi de zi, până i se acri de măliguță, ca de mere acre. Bufnea și-o bruftuluia pe biata babă, care se da de ceasul morții, nemaiștiind cum să-l împace. Și, tocmai când moșul se arătă mai posac și mai nemulțumit, se pomeni cu dintele, care-i vesti că alți oameni suiseră de pe pământ și pofteau să-l vadă.

— Măria Ta Moșule – spuseră oamenii (vezi că acu se și aflase cum se cuvenea să-i grăiești!) – Măria Ta Moșule, noi ne avem bordeiele cale de trei zile de bordeiele celor pe care i-ai blagoslovit cu îndurarea Măriei Tale, dăruindu-le lumina și căldura soarelui. Dar soarele până la noi nu ajunge. Rugămu-te, Măria Ta Moșule, îngăduie-ne și nouă să ne bucurăm de soare!

— Da-mi dați în schimb zi de zi o oală cu păsat? întrebă moșul, luminându-se la față.

— Îți dăm, vai de mine...

— Bine, atunci. Duce-vă-ți în pace că vă dau și vouă soare, să v-ajungă!

Și, ce crezi? Săpă moșul încă un puț în frunza brusturelui și soarele răzbi și până la bordeiele oamenilor, care-i aduceau zi de zi o oală cu păsat, de mânca moșul păsat și se bucura.

Și-apăi iacă-așa, veniră și veniră oameni de pe tot întinsul pământului, cerându-și partea lor de soare, și pentru fiecare săpa moșul alt puț, dacă-i făgăduiau să-i aducă ba o ciorbă de fasole, ba sarmale, ba vărzări, ba ostropel. Iar când se perindă pe la el omenirea pământului, de-i aduse toate bucatele ce se pot închipui, începu moșul a lua pentru soare dijmă din toate câte cereau soare, ca să crească. Apoi puse bir pe ochi, că ochii privesc soarele, bir pe apă, că-n apă soarele se oglindește și bir pe hogeag, că din hogeag iese fumul ce-ntunecă soarele. Poftele moșului nu mai aveau sfârșit, și frunza era acu ciuruită de zeci și zeci de puțuri, ca o roată de cașcaval bortelită de șobolani. Atât de șubredă se făcuse frunza, că se clătina când moșneagul pășea peste ea, și, într-un rând, palatul cel verde se plecă pe-o rână, iar acoperișul i se trase către față, ca o pălărie împinsă pe frunte.

— Ce ne facem, dințișorule? răcni moșul,cuprins de-o strașnică spaimă.

— Apăi de, Măria Ta Moșule, rosti întristat dintele. Ce mai putem face?

Și pentru întâia oară își lepădă boldul și se întinse pe prag.

— Nu știi ce? strigă moșul. Am să le spun oamenilor că le iau îndărăt soarele, dacă nu-mi dreg frunza... Hai?

O boare de vânt se stârni atunci, o boare ușoară ca o mângâiere și frunza se legănă, se legănă și se fărâmiță, ca o biată frunză veștejită.

— Văleu! mai apucă să țipe moșneagul, că se și rostogoli din văzduh și, când se izbi de pământ, intră de nouă palme în el și pământ se făcu.

Baba însă avu norocul să cadă chiar peste uriașa coadă a frunzei de brusture, așa că se zdruncină oleacă, dar nu pieri. Ajutată de dintele care se prăbușise fără a se alege cu nimic, intră în bordeiul ei de demult și-n bordeiul cela mai trăiește și azi. Dintele vede de babă și ea îl spală, îl cârpește și, dacă nu mă-nșel, am auzit că și-a pus în gând să-l însoare cu fata unui vecin de treabă.

Dar de atunci strălucește soarele pentru toți deopotrivă – of, maica mea cum strălucește! Până și eu mă încălzesc la soare și-acolo-mi rostesc minciunile în gura mare.